DATE DEMOGRAFICE ŞI RECENSĂMÂNT 1930 IN ROMÂNIA

Pentru perioada interbelică singurul recensământ complet al populaţiei României a fost făcut în 1930, restul referinţelor statistice sunt numai estimative. Conform acestuia, populaţia ţării era de 18.052.896 de persoane, mai mult cu 2,5 milioane faţă de populaţia estimată a anului 1920.

Din punct de vedere al compoziţiei etnice, românii reprezentau majoritatea populaţiei, atât înainte de primul război mondial, cât şi după sfârşitul acestuia, reprezentând aproximativ 92% în Vechiul Regat şi circa 70% din totalul populaţiei României întregite în 1920.

În război au murit circa 335.000 de soldaţi, care împreună cu populaţia civilă ucisă în timpul luptelor, reprezenta o zecime din populaţia României. Pierderile de populaţie datorate războiului au fost compensate de cele 8,5 milioane de locuitori care se adăugau la populaţia Vechiului Regat în urma Marii Uniri. Populaţia României număra în 1919 16.250.000 milioane de locuitori, dintre care 30% nu erau etnici români:

• Maghiari 19,3%,
• Evrei 5,3%
• Ucraineni 4,7%
• Germani 4,3%

Faţă de perioada de dinainte de război, numărul românilor care trăiau în afara frontierelor statului român scade semnificativ: 250.000 în U.R.S.S., 230.000 în Iugoslavia, 60.000 în Bulgaria, 24.000 în Ungaria.

Minorităţile naţionale se găseau preponderent în provinciile istorice revenite la patria mamă:

• maghiari: 29% din populaţia Transilvaniei şi 23% din cea a Crişanei şi Maramureşului;
• germani: 24% din locuitorii Banatului şi 8% din cei ai Transilvaniei;
• evrei: 30% din populaţia urbană din Bucovina, 27% în Basarabia şi 23% în Moldova.

După 1918 au avut loc şi emigrări în străinătate, nesemnificative totuşi:

• 200.000 de maghiari din Transilvania în Ungaria;
• 42.000 de turci din Dobrogea în Turcia;
• 67.646 de emigranţi au plecat în S.U.A, în deceniul 1921-1930, majoritatea fiind evrei.

A avut loc şi o imigraţie în România: 22.000 de evrei din U. R. S. S. au trecut între anii 1918-1921 în Basarabia; în anii '20 aproximativ 20.000 de români, care emigraseră în S.U.A. înainte de război, au revenit în Transilvania şi Bucovina.
Populaţia României trăia în marea ei majoritate în mediul rural. Astfel, în 1920 ea reprezenta 77% din totalul populaţiei.

FARMECUL REGINEI MARIA IN DIPLOMAŢIA TRATATELOR DE PACE DIN 1919-1920

Suverana României Mari a vizitat Statele Unite în anul 1926, iar interesul publicului a transformat-o într-o celebritate mai iubită de starurile de la Hollywood

Una dintre femeile celebre din perioada interbelică a fost o româncă: Regia Maria. De fapt, este vorba de o româncă prin adopţie, însă care şi-a iubit ţara în care a domnit cu pasiune şi cu dăruire. Practic, Regina Maria a României a fost cea care l-a sprijinit pe Regele Ferdinand I cel Loial să intre în primul război mondial de partea Antantei, nu de partea Puterilor Centrale, aşa cum cereau rudele de sânge ale regelui român, membrii familiei imperiale germane.

In timpul primului război mondial, Regina Maria a fost supranumită regina-soldat, pentru că a îndrăznit de multe ori să meargă până pe linia frontului. Mai mult, suverana României a organizat un serviciu sanitar eficient, destinat răniţilor. Multe zile, ea a muncit ca infirmieră în spitalele de campanie.

Nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii şi verişoară a ţarului Nicolae al II-lea al Tuturor Rusiilor, Regina Maria părea să fie destinată unei vieţi de basm. Ea însă a cunoscut ororile războiului, refugiul la Iaşi, greutăţile din spitalele de campanie şi şi-a asumat şi misiuni diplomatice.

Calităţile sale de diplomat s-au afirmat hotărâtor pentru ţară pe timpul Conferinţei de Pace de la Paris, când alţi politicieni români de valoare erau pe cale să eşueze, în frunte cu însuşi I.I.C. Brătianu. Contribuţia reginei în soluţionarea cerinţelor române la Conferinţă au avut o importanţă capitală, aproape uitată de urmaşi. 

In timpul conferinţei de pace de la Paris de la finalul primului război mondial, românii şi-au mobilizat toate forţele pentru a convinge cele patru mari puteri ale Antantei, adică Franţa, Marea Britanie, SUA şi Italia, să recunoască Unirea Transilvaniei, a Bucovinei şi a Basarabiei cu România. Documentele epocii, lăsate de Take Ionescu, părintele Vasile Lucaciu, Iuliu Maniu ori Alexandru Vaida - Voevod arată că Regina Maria a făcut personal dovada unor calităţi diplomatice strălucite  pe lângă marii oameni de stat pe care îi cunoştea personal.

Dacă delegaţia britanică a fost impresionată de această nepoată a Reginei Victoria, preşedintele francez, Georges Clemenceau, a fost pur şi simplu copleşit de personalitatea Reginei României. Oricum, Franţa era cel mai vechi aliat al României, însă, prin Pacea separată de la Buftea - Bucureşti, pe care Regele Ferdinand I-ul nu a semnat-o niciodată, existau resentimente generate de faptul că România, trădată de Rusia sovietizată, ieşise temporar din război, fără acordul aliaţilor occidentali. Insă, în cele din urmă, românii au avut câştig de cauză, tocmai datorită sprijinului oferit de Franţa şi de Marea Britanie. De menţionat că intervenţia Reginei Maria la lucrările Conferinţei de Pace a fost solicitată de însuşi Regele Ferdinand.

Mulţi dintre diplomaţii americani nu simpatizau deloc cu cauza României. Unii dintre ei ar fi vrut să ofere Transilvania Ungariei, dar Pacea generală s-a încheiat cu respectarea dorinţelor şi drepturilor române.

După război, Regina Maria şi-a dat seama cât de important este să schimbe percepţia americanilor despre România. Aşa că Familia Regală şi autorităţile din Bucureşti au început să invite jurnalişti americani în România, jurnalişti care să scrie despre situaţia adevărată din Transilvania. Un exemplu este Milton G. Lehrer, care a devenit unul dintre cei mai mari susţinători ai cauzei româneşti. Tot mai numeroasele articole despre România din presa americană au schimbat, încetul cu încetul, imaginea României. Aşa că, în anul 1926, Regina Maria a decis să viziteze, împreună cu Principele Nicolae şi cu Principesa Ileana, Statele Unite ale Americii.

A trezit o simpatie imensă. Ziarele americane din epocă, dar şi înregistrările cinematografice păstrate în arhive, arată că Regina Maria s-a bucurat de o simpatie fabuloasă. Farmecul personal al reginei i-a cucerit mai întâi pe jurnalişti, apoi pe politicieni, iar în final publicul larg. In timpul vizitei sale, Regina Maria era aclamată de mari mulţimi de oameni. Suverana României Mari se bucura de o simpatie care a eclipsat notorietatea marilor actriţe de la Hollywood. Suverana României Mari a sosit în SUA în 18 octombrie şi a părăsit-o în 24 noiembrie. „Maria!, Maria! Imi auzeam numele strigat de mii de voci şi, după obiceiul american, de la geamuri se aruncau lungi ghirlande de hârtie şi tot felul de alte bucăţele de hârtie", nota regina în jurnalul său. Publiciştii americani scriau că Regina Maria este cea mai populară femeie din lume. Iar printre cei care au apreciat-o extrem de mult s-a numărat preşedintele Calvin Coolindge.

Călătoria reginei a fost una extrem de obositoare, comparabilă cu tururile de forţă din marile campanii electorale din ţările foarte mari. Regina României a făcut mai mult: a vizitat şi o parte din Canada în timpul periplului nord-american. A acordat interviuri, a pozat, s-a lăsat filmată, a ţinut discursuri în faţa oficialilor, a dat mâna cu mii de americani obişnuiţi şi s-a întâlnit cu românii emigraţi în America de Nord. Regina Maria s-a întors epuizată de oboseală. Insă, la finalul vizitei, „Ţara Reginei Maria", cum ajunsese România să fie cunoscută, se putea baza pe prietenia Americii.

ZIDURILE DE FORTIFICAŢIE ALE ROMEI ANTICE



Poarta San Sebastian

Conform tradiţiei la întemeierea Romei, Romulus a trassat primele limite ale oraşului şi a trecut la ridicarea unor fortificaţii. Zona delimitată de el era colina Palatin, iar în ultimii ani arheologii bănuiesc că au descoperit urme alei unei fortificaţii străvechi chiar în limitele Palatinului. Prima aşezare romană, chiar în afară de legendă a avut totuşi o incintă fortificată despre care nu se pot emite decât presupuneri. Aceasta chiar dacă s-au descoperit urme puţin semnificative şi încă mult prea nesigure.

O primă incintă fortificată bine atestată istoric şi arheologic este zidul servian, numit şi Murus Servii Tullii. Era o incintă defensivă construită în jurul oraşului în sec. Al 4-lea e.A. Zidul avea 3,6 metri lăţime, 11 Km perimetru şi şaisprezece porţi.

                              Porta Metronia

Zidul servian poartă numele celui de al şaselea rege al Romei, Servius Tullius. Cu toate că se poate vorbi de un contur trasat probabil în sec. al 6-lea e.A, segmentele de zid care ne-au parvenit aparţin unei epoci mai târzii, din timpul Republicii. Zidul a reprezentat o reacţie a Republicii la jafuirea Romei de către galezii conduşi de Brennus, în anul 390 e.A. Zidul a fost construit din blocuri mari de tuf de culoare deschisă cu inserţii de mică, rocă extrasă din Grotta oscura. Anumite porţiuni de zid erau ajutate de un şanţ adânc, cu scopul de a mări înălţimea părţii zidite. In lungul perimetrului de nord, cel mai slab din punct de vedere topografic, se ridicase un val de pământ (agger), o rampă de pământ defensivă în interiorul incintei. Acesta lărgea zidul şi dădea apărătorilor o bază pentru menţinere şi pentru respingerea atacurilor. Zidul era echipat şi cu maşini de război defensive de natura catapultelor.

Zidul aurelian între Porta Ardeatina și porta San Sebastiano

Pe timpul celui de al doilea război punic, Hannibal, care zdrobise toate armatele romane pe pământ italic, nu s-a decis să asedieze Roma cu fortificaţile de atunci. Aparenţa lor a fost suficientă pentru a proteja oraşul de cel mai periculos duşman. Zidul era încă menţinut la sfârşitul Republicii şi la începutul Imperiului. In acea epocă Roma începuse deja să se întindă în afara limitelor zidului servian, dar zidul îşi pierduse motivaţia de a exista. Roma era bine protejată prin expansiunea ei continuă şi prin creşterea puterii militare.

Oraşul continua să crească şi să prospere şi nu a mai simţit nevoia unor incinte de apărare până în cel de al treilea secol al erei Noi. In acel secol a crescut pericolul atacurilor barbare şi virulenţa lor. Ca urmare împăratul Aurelianus s-a văzut obligat să un zid cu adevărat important, cu un perimetru mult extins, care să cuprindă toate cartirele din afara zidului cel vechi. Noua incintă avea un caracter defensiv pentru asedii scurte şi neprevăzute. Nu era o incintă fortificată prevăzută să facă faţă unor asedii lungi.

Porta Maggiore

Secţiuni ale zidului servian sunt încă vizibile în multe locuri ale Romei. Cea mai mare parte de zid conservat se găseşte în apropiere de gara Termini, principala gară feroviară a Romei. O altă porţiune notabilă se află pe colina Aventin, incluzând un aer pentru o catapultă defensivă de la sfârşitul Republicii.

Porţile fortificate

O  enumerare a porţilor zidului servian se poate face pornind de la Velabru, în sensul acelor de ceasornic, ocolind Capitoliul, Quirinale, Viminal, Caelius, Aventin, pentru a se ajunge la Forum Boiarium:

*Porta Flumentara – acolo unde Via Aurelia traversa Tibrul şi intra în Roma republicană pe podul Aemilius.

* Porta Ostiensis numită acun Porta san Paolo - se afla la începutul Viei Ostiensis

* Porta Carmentalis – la sud-vest de Capitoliu, între această colină şi Tibru şi între Câmpul lui Marte şi Forum Boiarium. Aici se termina Vicus Jugaris ce venea din Forum Romanum. Numele îi provenea de la altarul nimfei Carmenta aflat nu departe de baza Capitoliului. Se considera că este funest de trecut pe sub această poartă, supranumită din acveastă cauză şi Porta scelerata, adică blestemată. Legenda provine din timpurile semi-legendare ale războaielor romano-etrusce, când trei sute şase fabieni ce au trecurt pe sub ea au ffost masacraţi în bătălia de la Cremera, în 477 e.A.

* Porta Fontinalis – la nord de Capitoliu, acolo unde Via Lata intra în Roma republicană între Câmpul lui Marte şi Forumurile Imperiale.

* Porta Sanqualis – între Quirinal şi Forumurile Imperiale.

* Porta Salutaris sau Porta Salutaris – pe Qurinal

* Porta Quirinallis – pe Qurinal

* Porta Collina – poarta cea mai de nord pe Quirinal, acolo unde Via Salaria şi Via Nomentana intrau în Roma republicană. Se afla în poziţia cea mai vulnerabilă a zidului.

* Porta Viminalis – pe Viminal.

Porta Ostiensis - ulterior Porta San Paolo

Porta Asinaria

* Porta Esqulina – poarta cea mai de est pe Esquilin, acolo unde intrau în Roma republicană Via Labicana, Tiburtina, Praenestina, devenită arcul lui Gallianus. Apeductul Anio Verus se termina în apropiere, în interiorul zidului servian. In 262 arcul lui Gallianus a fost ridicat pe amplasamentul porţi de către marcus Aurelius Victor. In sec. alş 19-lea s-a construit biserica santi Vito e Modesto, alăturată arcului lui Gallianus.

* Porta Querquetulana – între Esquilin şi Caelius, acolo unde intra în Roma republicană Via Tusculana.

* Porta Caelimontana – pe Caelius, aici s-a ridicat arcul lui Dolabella şi Silanus pentru a susţine un tronson din apeductul Aqua Marcia, apoi o ramură a apeductului Aqua Claudia, continuat de Nero.

* Porta Capena – între Caelius şi Aventin, în apropiere de Circus Maximus, acolo unde intrau în Roma republicană Via Appia şi Via Latina.

* Porta Naevia – poarta de sud pe Aventin, acolo unde intra în Roma republicană Via Ardeatina.

* Porta Raudusculana – pe Aventin, acolo unde Via Ostiensis intra în Roma republicană o deviaţie a Via Ostiensis.

Zidul servian

* Porta Lavernalis – pe Aventin, acolo unde o altă deviaţie a Via Ostiensis intra în Roma republicană.

Porta Eschilin

* Porta Trigemina – la baza Aventinului, pe Tibru, în preajma Forumului Boiarium.

Reorganizarea militară a Dunării nu a constituit decât o parte din măsurile defensive ale împăratului Aurelianus (270-275 e.N). Incursiunile barbarilor până în Italia de nord sub Gallianus (260-268 e.N), Claudius Goticul (268-270 r.N) şi chiar la începutul domniei lui Aurelianus, a indus teama despre un atac asupra Romei. Zidul servian, construit sub regalitate şi Republică, devenise inapt pentru apărarea capitalei, care se întinsese mult dincolo de perimetrul său străvechi. Aurelianus a luat decizia de a construi o nouă incintă fortificată împrejurul capitalei mult extinse.

Porta Latina

Zidul său din cărămidă se întindea pe 19 Km şi atingea în anumite puncte o înălţime de 10 metri. Se sprijinea pe cuesul Tibrului şim pe colinele de la est de Tibru. Un bastion avansat pe colina Janiculus proteja cartierul Trastefere (Transtiberium) şi principalele poduri de pe Tibru. In schimb, colina Vatican rămânea fără protecţie. Traseul zidului se sprijinea pe unele monumente existente, precum Cazarma Gărzii pretoriene, pe un mic amfiteatru, pe morminte, precum piramida lui Cestius, pe arcurile apeductelor de pe Esquilin şi pe structurile din grădinile Pincio.

Lucrările au început în anul 272 e.N şi au duratb unsprezece ani până sub domnia împăratului Probus (276-282 e.N). Zidul cuprindea o temelie din blocaj (opus caementicium), înalt de aproximativ 8 metri, având deasupra încăperi boltite sprijinite pe un zid exterior de un metru lărgime. Un drum de rond încorona construcţia. Incăperile serveau pentru depozitare de arme şi pentru magazii, diminuând volumul de construit. La fiecare circa 30 de metri era prevăzut un turn pastrulater.

Incinta fortificată nu era destinată să reziste în cazul unui asediu lung, de care barbarii nu erau în stare, ci numai pentru a proteja Roma de un atac neaşteptat, în aşteptarea unei armate de ajutor.

Porta Pinciana

Această protecţie nu a împiedicat unele jefuiri ale Romei în cursul sec.al 5-lea e.N, cele ale vizigoţilor, vandalilor, ostrogoţilor, sau ale generalului Belizarie pe timpul recuceririi italieui de către Imperiul Roman de Răsărit, în sec.al 6-lea. In schims, el a protejat Roma eficient contra raidurilor sarazinilor în evul mediu timpuriu.

Cea mai mare parte a zidului lui Aurelianus s-a păstrat bine până în zilele noastre şi constituie limita a ceea ce este numit Centro Istorico, în care sunt cuprinse în totalitate cartierele antice.

Porţile zidului Aurelian

Zidul AurelianusZidul Aurelian era străpus de 17 – 18 porţi distincte şi construite în trei stiluri diferite, în funcţie de importanţa lor în epoca edificării. Cele mai importante erau construite cu două arcuri pereche, flancate de două turnuri cilindrice şi erau pavate cu travertin. Porţile cu importanţă secundă nu erau constituite decât dintr-un singur arc, flancat de două turnuri cilindrice şi pavate cu opus latericium. Porţile minore erau realizate cu un singur arc, încadrat de turnuri patrulatere comune. Porta Maggiore, împreună cu apeductul său încalca această regulă.

Pe parcursul secolelor, unele porţi şi-au schimbat numele, sau au suferit deplasări, precum Porta Pia care a fost reconstruită între 1561 şi 1565 de către Michel Angelo la o sută de metri distanţă, din dispoziţia papei Pius al IV-lea.

Lista poţilor, pordind de la nord şi urmând sensul acelor de ceasornic :

• Poerta del Popolo (porta Flaminia) – unde începea Via Flaminia
• Porta Pinciana – aproape de villa Borghese
• Porta Salaria – unde începea Via Salaria
• Porta Pia – unde începea noua Via Nomentana



Porta San Giovanni

• Porta Nomentana – unde începea vechea Via Nomentana
• Porta Praetoriana – vechea intrare de la Castra Praetoria, tabăra Gărzii pretoriene
• Porta Tiburtina – unde începea Via Tiburtina
• Porta Maggiore (Porta Prarnrstina) – punct de întâlnire a trei apeducte ale oraşului şi unde începea Via Praenestina
• Porta San Giovanni – alături de Arhibasilica San Giovanni in Latran
• Porta Asinaria – unde începea vechea Via Tuscolana
• Porta Metronia
• Porta Latina – unde începea Via Latina
• Porta San Sebastiano (Porta Appia) – unde începea Via Appia
• Porta Ardeatina



Porta Pia

• Porta San Paolo (vechea Porta Ostiensis) alături de piramida lui Cestius, care conduce la Basilica San Paolo fuori mura, unde începea Via Ostiense

Porţile din Trastevere, de la cea mai de sud în sensul acelor de ceasornic :

·         Porta Portuensis

·         Porta Aurelia Pancraziana

·         Porta Settimiana
        Porta Aurelia Sancti Petri

Porta Portuensis

·