Unirea Banatului cu România a fost proclamată la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, însă preluarea administraţiei Banatului de către autorităţile româneşti s-a desfăşurat cu întârziere şi cu multe obstacole, datorită ocupaţiei sârbe şi franceze. Administraţia românească s-a instalat abia în vara anului 1919, unirea fiind consfinţită prin intrarea armatei române în Timişoara la 3 august 1919. Revendicat în graniţele sale naturale, până la Tisa şi până la Dunăre, Banatul a sfârşit prin a fi împărţit între România şi Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, în proporţie de circa 2/3 României şi 1/3 Regatului sârb.
Începând cu toamna anului 1918, numărul acţiunilor protestatare organizate în localităţile urbane s-a înmulţit, pe fondul unei atmosfere tot mai tensionate. La 6 şi 20 octombrie, la
Timişoara au avut loc demonstraţii pentru încheierea ostilităţilor militare.
La 26 octombrie, participanţii la manifestaţia organizată pe străzile oraşului au dărâmat statuia generalului austriac Antoniu Scudier precum şi monumentul lui Coronini. Publicaţia locală Temesvári Hírlap consemna că monumentul „a fost dărâmat cu o rangă. Nu are importanţă de cine. Nici nu merită să mai fie ridicată. Ea reprezenta o lume veche, dispărută, militarismul, servilismul şi închinarea la idoli”.
La
31 octombrie 1918, a avut loc o mare demonstraţie de stradă la
Timişoara. În aceeaşi zi, în sala cazarmei militare, a avut loc o întrunire a celor mai importante personalităţi politice şi militare locale şi s-a înfiinţat un Consiliu Naţional al Banatului, condus de dr.
Aurel Cosma. În zilele următoare, soldaţii întorşi de pe front, revoltaţi de lipsurile în care se zbăteau familiile lor iau cu asalt conacele celor avuţi împărţind celor înfometaţi stocurile de alimente şi de alte bunuri rechiziţionate. În multe localităţi, autorităţile făceau apel la aparatul represiv. Jandarmii şi aşa numitele „gărzi de oţel” intervin cu brutalitate, mulţi locuitori nevinovaţi căzând victime măcelurilor. Românii din
Banat s-au constituit în Consilii şi Gărzi naţionale româneşti, ca răspuns la dezordinea care se crease, la atrocităţile jandarmilor şi ale „gărzilor de oţel” ungureşti.
Lupta lor pentru emancipare naţională şi autodeterminare intra acum în ultima fază.
Cercurile maghiare proclamă „Republica Autonomă Bănăţeană”
Cu o zi înainte, dr. Otto Roth, membru în conducerea Partidului Social Democrat din Ungaria şi adversar al unirii Banatului cu România, împreună cu locotenent-colonelul Albert Bartha, şeful Statului Major al Comandamentului Militar Timişoara, au participat la Budapesta la întrunirea liderilor politici maghiari. Întorşi la Timişoara, au avut convorbiri, în seara de 30 octombrie, cu fruntaşii maghiari locali şi au decis ca la adunarea populară din ziua următoare, care încheia demonstraţia de stradă, să proclame „Republica Autonomă Bănăţeană” şi să înfiinţeze „Sfatul Poporului din Banat”, subordonat guvernului din Budapesta. Acest Sfat al Poporului îi excludea însă pe români.
Republica ar fi urmat să fie de fapt un organism autonom în cadrul Ungariei, cu un comisar civil şi unul militar. Lider avea să fie dr. Otto Roth, iar comandant al armatei Albert Bartha. La adunarea din 31 octombrie, dr. Otto Roth a proclamat Republica Bănăţeană şi a declarat că va rămâne ataşat noului guvern maghiar. Republica nu avut viaţă lungă datorită opoziţiei opuse de către români. Manevra cercurilor legate de Budapesta nu era deloc agreată de români, pentru că era o clară încercare de a împiedica unirea Banatului cu Regatul Român şi de menţinere a stăpânirii maghiare.
Aurel Cosma, liderul românilor din Banat, a răspuns deciziilor lui Otto Roth astfel: "Noi, românii, nu putem primi propunerea domnului Otto Roth. Aspiraţiile neamului nostru ne îndeamnă să urmăm altă cale. Vom constitui Consiliul nostru naţional." Fruntaşii românilor au părăsit consfătuirea şi, într-o întrunire separată, au alcătuit Consiliul Militar Naţional Român, având ca preşedinte pe dr. Aurel Cosma.
Adunarea românilor din 31 octombrie
În seara de 31 octombrie, mii de români din Timişoara şi din satele învecinate au participat la o impresionantă adunare naţională în Piaţa Libertăţii şi au aprobat cu ovaţii cuvintele rostite de dr. Aurel Cosma: „De astăzi înainte s-au rupt pentru totdeauna lanţurile robiei naţiunii române." Consiliul Militar Naţional Român s-a impus încă din primele zile cu o importantă forţă politică, iar prin Comitetul Executiv a susţinut interesele locuitorilor români şi a acţionat cu hotărâre pentru Unirea Banatului cu România. A avut o contribuţie majoră la impulsionarea procesului de instaurare a conducerii politico-administrative în localităţile bănăţene. Într-un comunicat adresat populaţiei a arătat că s-a ataşat Consiliului Naţional Român Central de la Arad şi a recunoscut numai dispoziţiile acestuia. Era o declaraţie fermă prin care respingea ideea autonomiei Banatului sub forma Republicii Bănăţene şi totodată o exprimare limpede a voinţei de Unire cu România.
Ungaria semnează armistiţiul cu Antanta. Situaţia Banatului se complică
La 10 noiembrie, Consiliul Naţional Român Central cu sediul la Arad, a trimis o notă ultimativă Consiliului Naţional Maghiar pentru predarea guvernării şi administraţiei Banatului şi Transilvaniei. Nota avea termen 2 zile. Budapesta a cerut o prelungire cu 48 ore a termenului, până pe 14 noiembrie. Guvernul maghiar începuse tratativele de pace cu Antanta şi a încheiat armistiţiul cu aceasta chiar la 13 noiembrie, la Belgrad.
Convenţia de armistiţiu a complicat planurile românilor de a prelua Banatul. Antanta convenise cu Ungaria ca soarta Banatului să fie definitivată după Conferinţa de Pace. Armata maghiară trebuia să se retragă la nord de Mureş, iar teritoriul evacuat să fie ocupat de forţele aliate sârbe şi franceze.
Armata sârbă ocupă Banatul
Sesizând oportunitatea creată, trupele sârbe au trecut Dunărea chiar înainte de parafarea acordului de armistiţiu şi au ocupat oraşul românesc Biserica Albă, unde au instaurat administraţia sârbească. La 14 noiembrie 1918 sârbii au ocupat Timişoara, iar la 20 noiembrie ajung la Mureş şi se stabilizează între Szeged şi Lipova. Imediat comandamentul sârb a preluat administraţia militară a Banatului, a dizolvat gărzile naţionale, iar mai târziu a preluat şi administraţia civilă. Între timp, armata română era ocupată cu neutralizarea trupelor germane ale lui Mackensen, situaţie de care sârbii au profitat pentru a ocupa Banatul.
Ajunse la Timişoara, trupele sârbeşti au fost întâmpinate cu amiciţie, ca trupe ale Antantei, deci aliate României. La scurt timp însă, lucrurile s-au schimbat radical, după ce românii bănăţeni au devenit ţinta predilectă a persecuţiilor noii administraţii. Iniţial, sârbii au deţinut doar administraţia militară şi au lăsat administraţia civilă pe mâna maghiarilor. Ambele însă vedeau în români primejdia cea mai mare. Sistematic s-a trecut la anihilarea mişcării naţionale româneşti, la desfiinţarea consiliilor naţionale române şi a gărzilor româneşti. În funcţiile oficiale au fost numiţi tot mai mulţi sârbi. Otto Roth şi reprezentanţii social-democraţilor din rândul minorităţilor maghiare şi şvăbeşti, vedeau în armata sârbă un ajutor pentru perpetuarea stăpânirii maghiare. Ei sperau în continuare că războiul se va termina cu o Ungarie Mare, care să cuprindă şi Banatul. Pe de altă parte, sârbii duceau în occident o puternică propagandă pentru cauza lor, urmărind politica "faptului împlinit" şi încheierea războiului cu un Banat aflat de facto sub suveranitate sârbească.
Bănăţenii la Marea Adunare de la Alba Iulia. Proclamarea unirii Banatului cu România
În ciuda restricţiilor şi impedimentelor de tot felul impuse de trupele de ocupaţie, mii de bănăţeni au răspuns la chemarea Consiliului Naţional Central şi s-au îndreptat către Alba Iulia pentru a lua parte la Marea Adunare care avea să proclame Unirea. Alegerea delegaţilor a fost un eveniment de mare importanţă pentru comunităţile româneşti. Procesul de alegere a fost pe toate căile împiedicat să aibă loc, iar cei care au reuşit să fie aleşi, au fost împiedicaţi să părăsească Banatul. Armata sârbă a patrulat constant graniţa cu Ardealul pentru a împiedica trecerea bănăţenilor în Ardeal. Unul din cele mai păzite locuri era punctul de trecere de la Bouţari. Însăşi episcopul de Caransebeş Miron Cristea, unul dintre vicepreşedinţii Adunării şi viitorul patriarh al României, a fost reţinut o zi şi o noapte în gara de la Bouţari, dar a reuşit totuşi să treacă. Aşteptat cu însufleţire la Alba Iulia, a ajuns aici cu o zi întârziere, dar la timp pentru a participa la actul solemn.
Delegaţia bănăţenilor a avut în final 359 de membri oficiali, reprezentând toate categoriile sociale şi principalele organizaţii politice, sociale şi culturale bănăţene. (vedeţi şi Participanţi bănăţeni la Marea Adunare de la Alba Iulia) Pe lângă aceştia au participat un număr mare de români bănăţeni de pe întreg cuprinsul Banatului. Se estimează că au participat români din cel puţin 255 de localităţi bănăţene. Dar participarea ar fi fost şi mai mare dacă autorităţile sârbeşti de ocupaţie n-ar fi împiedicat mai mulţi delegaţi să se îndrepte către Alba Iulia, fiind reţinuţi sau împiedicaţi să părăsească localităţile de reşedinţă, „călătoria la Ardeal fiind interzisă” În fruntea delegaţiei s-a aflat o serie de personalităţi de prim-rang din viaţa publică a românilor bănăţeni, de un şir de delegaţi din rândurile preoţilor (printre care şi episcopii Miron Cristea şi Valeriu Frenţiu), zeci de profesori şi învăţători aleşi delegaţi de satele şi oraşele de baştină.
Marele Sfat Naţional avea în componenţa sa 44 de membri din tot cuprinsul Banatului. Printre cei 6 secretari se aflau şi bănăţenii Caius Brediceanu şi Traian Novac. Adunarea a proclamat fără echivoc: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat, Ţara ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie, decretează Unirea acestor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România.” În acelaşi timp, pe întreg cuprinsul Banatului, de la satele cele mai mici până la oraşele mari, s-au organizat manifestări şi ceremonii solemne, însoţite de urale, arborări de steaguri, cântece şi dansuri, salve de armă.
Administraţia sârbă şi persecuţia românilor
După proclamarea Unirii, persecuţiile armatei sârbe se intensifică şi se perpetuează de-a lungul întregii zone de ocupaţie sârbeşti. Astfel, despre situaţia românilor din Banat sub administraţie sârbească, maiorul Alexandru Dumitrescu raporta Marelui Cartier General Român la 11 decembrie 1918: „În Banat se duce acum o luptă îndârjită asemănătoare cu aceea pe care o duceau ungurii înainte contra românilor. Zilnic se fac internări şi arestări de români din diferite localităţi din Banat şi actualmente Aradul are un mare număr de români din Banat refugiaţi de frica persecuţiei autorităţilor militare sârbe.”
Între timp în
Banat a sosit generalul francez Berthelot, favorabil cauzei românilor. Ca urmare a intervenţiilor acestuia şi ale reprezentanţilor Consiliului Dirigent pe lângă Antantă, s-a decis retragerea treptată a trupelor sârbeşti şi preluarea de către trupele franceze. Acestea au preluat estul Banatului în ianuarie 1919.
Banatul disputat
În 1919 Banatul a fost împărţit între România şi Regatul Serbiei, Croaţilor şi Slovenilor (numit mai târziu Iugoslavia). Revendicarea sârbilor nu se baza pe vreun drept istoric, ci pe existenţa a 250.000 de sârbi locuitori la nord de Dunăre. Alt argument al sârbilor a fost poziţia geografică a capitalei Belgrad, aflată exact la graniţa cu Banatul şi prin urmare vulnerabilă din punct de vedere strategic şi militar.
Mai târziu, o ultimă încercare de independenţă a venit din partea germanilor din Banat, care în data de 16 aprilie 1920 au trimis o petiţie la Conferinţa de Pace de la Paris, cerând reinstituirea republicii, care ar fi inclus nu doar Banatul, dar şi regiunea vecină Bačka. Noua republică urma, după planurile germanilor, să fie împărţită în cantoane care să fie administrate de grupurile etnice majoritare din fiecare canton. Conferinţa de Pace de la Paris a refuzat însă această propunere.
În 11-13 iunie, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace de la
Paris a comunicat României decizia finală privind graniţa dintre România şi Ungaria şi dintre România şi
Serbia. Astfel, două treimi din
Banat reveneau României şi o treime revenea Serbiei.
Unirea Banatului românesc cu Regatul Român
În 28 iulie administraţia română s-a instalat în Banat. Gheorghe Dobrin a fost numit prefect pentru judeţul Caraş-Severin cu sediul la Lugoj, iar Aurel Cosma la Timişoara pentru judeţul Timiş-Torontal, cu sediul la Timişoara.
La
3 august 1919 în Timişoara au intrat primele unităţi ale armatei române, sub comanda colonelului Economu, în uralele mulţimii entuziasmate. În piaţa care de atunci se va numi „
Piaţa Unirii” din centrul oraşului, armata este primită de oficialităţile locale şi de reprezentanţi ai minorităţilor. Pentru a pecetlui actul unirii Banatului cu România, sosesc la
Timişoara dinspre
Arad prim-ministrul Brătianu şi ministrul Consiliului Dirigent
Ştefan Cicio-Pop. În ziua următoare Regatul român a încheiat tratatul cu puterile aliate în urma căruia Banatul intra în graniţele
României Mari.
Marea adunare populară din Timişoara
La 10 august 1919 se ţine la
Timişoara o mare adunare populară a tuturor bănăţenilor, veniţi în număr de peste 40.000, din toate colţurile provinciei, să consfinţească unirea Banatului cu România. Adunarea adoptă o rezoluţie prin care declară:
1. Declarăm unirea pe vecie a întregului
Bănat cu Statul român sub sceptrul dinastiei române.
2. Jurăm credinţă şi supunere M.S. Regelui Ferdinand I, domnitorul tuturor românilor.
3. Aducem omagiile noastre glorioasei armate române pentru măreaţa operă şi jertfă depusă pe altarul dezrobirii noastre de sub jugul de o mie de ani, pentru învingerea bolşevismului maghiar şi pentru intrarea triumfală în capitala Ungariei.
4. Luăm cu mulţumirea la cunoştinţă hotărârile Suveranului nostru şi a sfetnicilor săi de a impune tuturor respectarea drepturilor istorice, teritoriale şi suverane ale statului şi neamului românesc.
5. Pretindem respectarea tratatului din 4 august 1916, încheiat de către Regatul român cu marile puteri aliate, pretindem întreaga provincie „Banatul” cu hotarele sale naturale Dunărea, Tisa şi
Mureşul, din punct de vedere istoric, etnografic şi economic, protestăm prin urmare contra oricărei încercări de schimbare arbitrară a hotarelor României Mari.
6. Protestăm contra oricărei încercări de a ştirbi, sub orice pretext, suveranitatea neamului şi statului românesc, contra oricărui amestec în chestiunile interne ale statului român. [...]
Stabilirea graniţelor
La Conferinţa de Pace de la Paris, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu cerea recunoaşterea graniţelor unei Românii care includea întreg Banatul, cu graniţa pe Tisa inferioară până la vărsarea acesteia în Dunăre şi apoi cursul Dunării. Conferinţa însă a decis linia de demarcaţie care s-a păstrat până astăzi, cu excepţia unei rectificări care a avut loc în 1923. La 24 noiembrie 1923, România şi Regatul Sârb au încheiat la Belgrad un protocol pentru un schimb teritorial. România se angaja să cedeze comunele Pardany, Modoş, Surgan, Crivobara şi Nagy Gaj, în timp ce Regatul Serbiei ceda României Beba Veche, Pusta-Kerestur, Ciorda, Iam-ul şi oraşul Jimbolia, care a intrat oficial în componenţa României abia în 1924.
