PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
Pe la mijlocul verii anului 1918, în strânsă legătură cu contraofensiva Aliaţilor, începuseră să renască prudente speranţe de victorie. Cu un an în urmă, în luna decembrie, forţele aliate de la Salonic, aflate de multă vreme în amorţire, fuseseră întărite şi reorganizate de un general francez, care a reuşit să-i convingă pe Aliaţi de necesitatea unei ofensive majore în Balcani. La mijlocul lunii septembrie 1918, aproximativ 700.000 de soldaţi francezi, englezi, sârbi şi greci au înaintat împotriva bulgarilor, care, în două săptămâni, au capitulat.
La mijlocul lui octombrie era evident că prăbuşirea Turciei, şi o dată cu aceasta încetarea controlului inamic asupra Dardanelelor şi sectorului estic, era iminentă. Germanii, care îşi dădeau la fel de bine seama ce se va întâmpla, oscilau iute între intimidare şi conciliere. După ce adăugaseră permanent alte cereri la acordul de pace cu românii, ei se pomeneau acum că au un tratat care urmează a fi ratificat de o naţiune dornică să reia ostilităţile împotriva lor. Pentru ratificarea imediată, ei ofereau acum drept mită teritorială întreaga Dobroge, restabilirea vechii frontiere dintre Ungaria şi România şi aprobarea oficială a unirii Basarabiei cu România. După o întrevedere secretă cu ambasadorul american, Regele Ferdinand i-a ordonat premierului Marghiloman să nu accepte nimic din partea inamicului, să evite schimbul de semnături şi în primul rând să câştige timp.
În ultima zi a lunii octombrie 1918, turcii au capitulat, iar strâmtoarea Dardanele a fost deschisă vaselor Aliaţilor, datorită cărora au pătruns în România şi alimente. La 1 noiembrie, ungurii şi-au declarat independenţa faţă de Habsburgi, cu trei zile înainte, iugoslavii făcuseră acelaşi lucru, în timp ce cehoslovacii acţionaseră mai devreme. Imperiul Austro-Ungar era deja dezbinat, când, la 3 noiembrie 1918, Austria a încheiat un armistiţiu cu Puterile Aliate, consimţind la demobilizarea totală, să-şi retragă trupele şi să evacueze teritoriile aflate încă sub ocupaţia ei. Dar, germanii nu au renunţat la luptă, lansând un atac cu două tăişuri, menit să arunce România dacă nu chiar în braţele lui Lenin, cel puţin într-o stare de haos total. Intensificând propaganda comunistă şi înfometându-i deliberat pe ţărani, germanii îl forţau pe Regele Ferdinand să ratifice Tratatul de la Bucureşti înainte de încheierea ostilităţilor, încercând să împiedice remobilizarea armatei române şi zădărnicirea inevitabilei treceri a României de partea Aliaţilor.
Regele înţelesese că România putea să cadă pradă comuniştilor dacă forţele Aliate şi alimentele nu vor ajunge în ţară imediat. Învins în război, exploatat de cuceritor, bombardat cu lozinci comuniste, ţăranul român era copt pentru revoluţie. Împins de Regină şi de Prinţul Ştirbey, Regele a declarat votul universal şi cea mai mare reformă agrară pe care le promisese cu un an şi jumătate în urmă. Auzind aceste lucruri, Regina Maria nota în jurnal: „Îmi face plăcere că a făcut acest lucru fără ca Brătianu sau Averescu să fie la putere, astfel încât numai numele lui va rămâne legat de aceste reforme”.
În faţa presiunilor sporite, premierul Marghiloman a demisionat la 6 noiembrie 1918, fiind înlocuit cu un guvern format din generali şi oficiali care aveau misiunea de a organiza mobilizarea imediată şi de a pregăti terenul pentru ca Brătianu şi un guvern Pro-Antantă să preia puterea.
La 9 noiembrie 1918, Regele Ferdinand a ordonat mobilizarea armatei române. Hotărârea Regelui, la sfatul ambasadorului american şi a Prinţului Ştirbey, a fost întâmpinată cu un entuziasm care s-a transformat în triumf când oamenii au aflat că trupe aliate, sub comanda generalului Berthelot, sosiseră deja la Dunăre. Împreună cu ordinul de remobilizare, Regele a emis şi o proclamaţie prin care dădea germanilor 24 de ore să părăsească ţara. La sfârşitul acestui interval, românii se vor considera, din nou, oficial, în război cu ocupanţii lor. Se pare că această declaraţie i-a surprins pe germanii care ocupau capitala, aceştia dezlănţuindu-se imediat în întreg oraşul, rechiziţionând ultimele bunuri şi pregătindu-se să plece în grabă.
În seara zilei de 11 noiembrie 1918 a fost anunţat armistiţiul. Oamenii au inundat străzile Iaşiului în manifestări spontane de bucurie. Ca prin minune au apărut muzici. Întreaga populaţie, teferi sau răniţi, s-a revărsat pe străzi, aclamând, cântând, în timp ce armata română trecea în marş prin capitala sa din timpul războiului.
Revenirea triumfală a suveranilor la Bucureşti a avut loc la 1 decembrie 1918. Deşi ziua era cenuşie şi mohorâtă, clădirile semănând cu nişte cochilii goale, cetăţenii epuizaţi şi zdrenţăroşi care făcuseră faţă ocupaţiei germane erau incredibil de veseli. După înaintarea de pe şoseaua Kiseleff şi Calea Victoriei, oaspeţii s-au adunat la Mitropolie, pentru o slujbă de mulţumire. La ieşirea din biserică, generalul Ieremia Grigorescu, eroul de la Mărăşeşti, şi noul ministru de Război au venit la Rege pentru a-l ruga din partea armatei române să accepte bastonul de feldmareşal. Regina le sugerase acest lucru, fiind încântată să-l vadă pe Rege atât de surprins.
La încheierea festivităţilor, Maria şi Ferdinand s-au îndreptat spre Palatul Cotroceni.
Ana-Maria ANGHELESCU
Născut la 7 octombrie 1928, în comuna Curtişoara, judeţul Gorj. A absolvit Facultatea de Geologie-Geografie a Universităţii Bucureşti (1953), fiind numit cercetător la Institutul de Geografie al Academiei Române, unde a lucrat până la pensionare, în anul 1999. În cei peste 46 de ani de activitate de cercetare ştiinţifică, s-a ocupat îndeosebi de probleme de geografia populaţiei, a aşezărilor urbane şi rurale, geografie istorică şi toponimie geografică. În anul 1974 a obţinut titlul de doctor în geografie. A susţinut în decursul anilor peste 150 de comunicări ştiinţifice în cadrul unor manifestări de anvergură organizate de institutul în care a lucrat, Societatea de Geografie din România, de facultăţi de profil din ţară, de alte instituţii judeţene ori naţionale. Multe dintre aceste comunicări au fost publicate în reviste de specialitate.
BUGĂ, DRAGOŞ.
– poetă. Născută la 8 octombrie 1984, în oraşul Târgu-Cărbuneşti, judeţul Gorj, fiica lui Constantin şi a Mariei. Absolventă a Liceului „Tudor Arghezi” Târgu-Cărbuneşti, perioadă în care a făcut parte din colectivul de redacţie al revistei liceului, „Joc de creion”, în care a debutat cu poezii în anul 2000. A obţinut mai multe premii locale şi naţionale pentru poezie şi publicistică. Este studentă la Facultatea de Drept a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi la Facultatea de Psihologie a Universităţii „Spiru-Haret”, filiala Târgu Jiu.
DASCĂLU, DIANA NICOLETA
COLABORĂRI
OPERA: „Sarea din lacrimi“ (poezii, volum colectiv), Ed. „Ager“, Târgu Jiu, 2003; „Clipa de rouă“ (poezii, volum colectiv), Ed. „Rhabon“, Târgu Jiu, 2004.: „Joc de creion“, „Cuget liber“. Este inclusă în volumul „Paşi pe tărâmul eternităţii cugetului liber“, Ed. „Gorjeanul“, Târgu Jiu, 2006, p.77-79.
OPERA: „Brâncuşi – ansamblul sculptural de la Târgu Jiu” (documentar), Ed.Comitetului de Cultură şi Artă al Judeţului Gorj, Târgu Jiu, 1971; „Ceramica populară din Gorj” (colaborare cu V.Vasilescu), Ed.Comitetului de Cultură şi Artă al judeţului Gorj, Târgu Jiu, 1973; „Mărturi despre Brâncuşi”, Ed.Comitetului de Cultură şi Educaţie Socialistă Gorj, Târgu Jiu, 1975; „Omagiu 100, Brâncuşi” (ediţie îngrijită de I.Mocioi şi C.Băleanu), Târgu Jiu, 1976; „Folclor din Gorj – Cântece de pe Tismana”, Târgu Jiu, 1978; „Iosif Keber”, Ed.Comitetului de Cultură şi Educaţie Socialistă Gorj, Târgu Jiu, 1980; idem, ed.a II-a - 1995; idem, ed.a III-a – 2003; „Ecaterina Teodoroiu”, Ed. „Scrisul Românesc”, Craiova, 1981; ed. a II-a, Ed. „Spicon”, Târgu Jiu, 1994; „Mărturii arheologice în Gorj” (colaborare cu Gheorghe Calotoiu şi Vasile Marinoiu), Ed.Comitetului de Cultură şi Educaţie Socialistă Gorj, Târgu Jiu, 1987; „Estetica operei lui Constantin Brâncuşi”, Ed. „Scrisul românesc”, Craiova, 1987; idem, ediţia a II-a, Ed. „Spicon”, Târgu Jiu, 2002; „Drum în timp” (poezii), Ed. „Spicon”, Târgu Jiu, 1993; „Fabulele lui Esop” (traducere în versuri), Ed. „Spicon”, Târgu Jiu, 1996; „Începuturile poeziei române culte”, Ed. „Spicon”, Târgu Jiu, 1999; „Discul de la Phaistos – Descifrarea unei scrieri”, Ed. „Spicon”, Târgu Jiu, 2001; „Elvira Godeanu – Regina teatrului românesc”, Ed. „Spicon”, Târgu Jiu, 2002; „Constantin Brâncuşi: viaţa”, Ed. „Spicon”, Târgu Jiu, 2003; „Poetul I.Mara”, Ed. „Drim Edit & Spicon”, Târgu Jiu, 2004; „Poeţi şi poezie”, Ed. „Drim Edit & Spicon”, Târgu Jiu, 2004.
. Născut la 5 octombrie 1942. Este absolvent al facultăţii de filologie şi a lucrat la instituţii de cultură din judeţul Gorj. A cochetat cu umorul, scriind epigrame şi a îngrijit culegerile de umor cu circuit închis „Punctul nostru de vedere” (1977) şi „Avem cuvântul” (1978).
POPESCU, ADRIAN
COLABORĂRI
OPERA: „Lancea frântă: Lirica lui Radu Gyr”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.: Este inclus în: „Gorjul literar” (culegere din creaţiile cercurilor şi cenaclurilor literare), Ed. „CCES/CÎCPMAM”, Târgu Jiu, IV-1975, V-1977, VI-1978.
A fost autor ori coautor la toate marile lucrări geografice elaborate în decursul activităţii sale profesionale şi tipărite sub egida Editurii Academiei Române, iar proiectele sale de cercetare se vor regăsi şi în alte lucrări geografice ce vor apărea la aceeaşi editură.
OPERA: „Monografia Geografică a României”, 1960; „Geografia Văii Dunării Româneşti”, 1969; „Piemontul Getic – studiu de geografie economică”, 1971; „Judeţul Dâmboviţa”, 1974, Colecţia judeţele patriei; „Judeţul Harghita”, 1976, Colecţia judeţele patriei; „Atlasul Naţional al României”, 1972-1979; „Geografia României”, vol. I-V, 1983-2005; „Atlas istorico-geografic”, 1992-1996; „Gorjul geografic”, vol. I-1998, vol. II-2000, Târgu Jiu; „Dicţionar geografic al Judeţului Gorj” (autor coordonator), Casa de Editură C.D. Press, Bucureşti, 2002.
Jocurile Olimpice de la Beijing.
China a fost aleasă după lungi dezbateri să găzduiască Jocurile Olimpice din acest an şi, ca să nu-i facă pe cei care au avut încredere în ea să fie dezamăgiţi, a organizat la ora locală 20
Ţara gazdă a hotărât ca deschiderea Jocurilor Olimpice să aibă loc în data de 08.08 2008, la ora 20
Pentru că nici muzica nu a lipsit din acest ceremonial, am hotărât să vă vorbesc puţin despre particularităţile cântecului chinez.
08 o fastuoasă festivitate de deschidere, în care au fost prezentate obiceiurile, tradiţiile şi descoperirile Chinei. 08, pentru că această înşiruire de opt-uri aduce noroc, fiind echivalentă cu un sunet asemănător notei fa.
De la armonie la descriptiv
Muzica se cântă şi se ascultă în lumea întreagă şi există tot atâtea feluri de a cânta câţi oameni şi spaţii geografice există. Muzica joacă pretutindeni un rol important în viaţa oamenilor.
China este cea mai veche civilizaţie permanentă a lumii. Timp de peste 200 de ani, din 221 î.Hr. până în 1911 d.Hr., s-a transformat într-un imperiu unitar, sub un şir de conducători puternici. În timpul acestei perioade, graniţele s-au schimbat, capitalele s-au mutat şi ţara a fost invadată de triburi cumplite, inclusiv mongolii. Cu toate acestea, de-a lungul istoriei sale, China s-a situat în elita domeniului şi tehnologiei, cu invenţii care includ hârtia, cerneala, mătasea, tiparul, porţelanul şi praful de puşcă. În pofida suprafeţei mari, China a fost menţinută unită datorită unui sistem de guvernare unic şi unui puternic sentiment al identităţii naţionale.
În această ţară, muzica are o istorie îndelungată.
Muzica chineză poate fi comparată cu o pictură sonoră, în care notele sunt culori pe care muzicianul le organizează pentru a descrie o scenă. Ele fac să se audă natura: gâştele sălbatice care se aşază pe o plajă, o furtună în amurg…
Chiar instrumentele sunt alcătuite din materiale naturale, adesea complementare: lemn, mătase, piele, bambus, piatră, metal etc. Formele muzicale chinezeşti sunt construite pornind de la douăsprezece tonuri, denumite liu. Un liu echivalează aproape cu un semiton. În tradiţia chineză, cei doisprezece liu corespund celor douăsprezece faze ale lunii, celor douăsprezece luni ale anului şi celor douăsprezece ore ale zilei.
Pentru chinezi, muzica trebuie să educe, dar şi să menţină o legătură armonioasă între om şi natură. Înţeleptul Confucius insistase de altfel asupra importanţei acestei arte, în urmă cu peste 2500 de ani. Cu mult înaintea lui, chinezii puneau mare preţ pe instrumente şi pe folosirea lor. Melodiile erau interpretate solo sau de către mici ansambluri, la instrumente din mătase şi bambus, alăturându-le pe cele cu coarde şi de suflat, apte să producă o muzică delicată.
Alte genuri, dimpotrivă, surprind prin dezlănţuirea instrumentelor de percuţie, prin emfaza vocilor cântăreţilor de operă sau a ariilor marţiale. Pe drept cuvânt, acţiunea trebuie şi ea să se manifeste prin sunet. Unele bucăţi muzicale descriu bătălii; ritmul lor se modifică brusc, se opresc, pornesc din nou, folosesc efecte dramatice, ca şi cum spectatorii ar asista la o bătălie.
Opera chineză, o artă completă
Marea diversitate este una dintre caracteristicile operei chineze, care îmbină muzica, teatrul, pantomima şi acrobaţia. Cea mai celebră este Opera din Beijing, dar nenumărate alte regiuni şi-au dezvoltat propriul stil.
Majoritatea acestor opere se inspiră din cântecele populare străvechi.
În perioada 8 – 24 august 2008, pe buzele tuturor s-au aflat următoarele cuvinte:
Puţin despre vasta cultură chineză
În ultima zi a lunii octombrie 1918, turcii au capitulat, iar strâmtoarea Dardanele a fost deschisă vaselor Aliaţilor, datorită cărora au pătruns în România şi alimente. La 1 noiembrie, ungurii şi-au declarat independenţa faţă de Habsburgi, cu trei zile înainte, iugoslavii făcuseră acelaşi lucru, în timp ce cehoslovacii acţionaseră mai devreme. Imperiul Austro-Ungar era deja dezbinat, când, la 3 noiembrie 1918, Austria a încheiat un armistiţiu cu Puterile Aliate, consimţind la demobilizarea totală, să-şi retragă trupele şi să evacueze teritoriile aflate încă sub ocupaţia ei. Dar, germanii nu au renunţat la luptă, lansând un atac cu două tăişuri, menit să arunce România dacă nu chiar în braţele lui Lenin, cel puţin într-o stare de haos total. Intensificând propaganda comunistă şi înfometându-i deliberat pe ţărani, germanii îl forţau pe Regele Ferdinand să ratifice Tratatul de la Bucureşti înainte de încheierea ostilităţilor, încercând să împiedice remobilizarea armatei române şi zădărnicirea inevitabilei treceri a României de partea Aliaţilor.
Regele înţelesese că România putea să cadă pradă comuniştilor dacă forţele Aliate şi alimentele nu vor ajunge în ţară imediat. Învins în război, exploatat de cuceritor, bombardat cu lozinci comuniste, ţăranul român era copt pentru revoluţie. Împins de Regină şi de Prinţul Ştirbey, Regele a declarat votul universal şi cea mai mare reformă agrară pe care le promisese cu un an şi jumătate în urmă. Auzind aceste lucruri, Regina Maria nota în jurnal: „Îmi face plăcere că a făcut acest lucru fără ca Brătianu sau Averescu să fie la putere, astfel încât numai numele lui va rămâne legat de aceste reforme”.
În faţa presiunilor sporite, premierul Marghiloman a demisionat la 6 noiembrie 1918, fiind înlocuit cu un guvern format din generali şi oficiali care aveau misiunea de a organiza mobilizarea imediată şi de a pregăti terenul pentru ca Brătianu şi un guvern Pro-Antantă să preia puterea.
La 9 noiembrie 1918, Regele Ferdinand a ordonat mobilizarea armatei române. Hotărârea Regelui, la sfatul ambasadorului american şi a Prinţului Ştirbey, a fost întâmpinată cu un entuziasm care s-a transformat în triumf când oamenii au aflat că trupe aliate, sub comanda generalului Berthelot, sosiseră deja la Dunăre. Împreună cu ordinul de remobilizare, Regele a emis şi o proclamaţie prin care dădea germanilor 24 de ore să părăsească ţara. La sfârşitul acestui interval, românii se vor considera, din nou, oficial, în război cu ocupanţii lor. Se pare că această declaraţie i-a surprins pe germanii care ocupau capitala, aceştia dezlănţuindu-se imediat în întreg oraşul, rechiziţionând ultimele bunuri şi pregătindu-se să plece în grabă.
În seara zilei de 11 noiembrie 1918 a fost anunţat armistiţiul. Oamenii au inundat străzile Iaşiului în manifestări spontane de bucurie. Ca prin minune au apărut muzici. Întreaga populaţie, teferi sau răniţi, s-a revărsat pe străzi, aclamând, cântând, în timp ce armata română trecea în marş prin capitala sa din timpul războiului.
Revenirea triumfală a suveranilor la Bucureşti a avut loc la 1 decembrie 1918. Deşi ziua era cenuşie şi mohorâtă, clădirile semănând cu nişte cochilii goale, cetăţenii epuizaţi şi zdrenţăroşi care făcuseră faţă ocupaţiei germane erau incredibil de veseli. După înaintarea de pe şoseaua Kiseleff şi Calea Victoriei, oaspeţii s-au adunat la Mitropolie, pentru o slujbă de mulţumire. La ieşirea din biserică, generalul Ieremia Grigorescu, eroul de la Mărăşeşti, şi noul ministru de Război au venit la Rege pentru a-l ruga din partea armatei române să accepte bastonul de feldmareşal. Regina le sugerase acest lucru, fiind încântată să-l vadă pe Rege atât de surprins.
La încheierea festivităţilor, Maria şi Ferdinand s-au îndreptat spre Palatul Cotroceni.
Deunăzi, un sculptor invitat la Simpozionul internaţional de sculptură „Brâncuşiana” (Târgu Jiu) se plângea că nu a găsit nici o carte despre Brâncuşi. Ori că artistul (străin) nu ştia cum să caute, ori că informaţia noastră circulă defectuos (ceea ce nu e exclus), adevărul este că există chiar multe studii pe marginea „ctitorului sculpturii moderne”.
Aşa că încă o carte pe această temă este pândită chiar de riscul de a repeta ceea ce s-a mai spus. Singura şansă de a nu cădea în această capcană este să găseşti un unghi relativ nou de abordare al acestei opere, care de fapt este „infinită”. Este ceea ce reuşeşte Sorin Lory Buliga în recenta sa carte (prezentată la Salonul de carte de la Paris în luna martie a acestui an, 2008) intitulată Brâncuşi. Religiozitate, filosofie şi artă (Editura Universitaria, Craiova, 2008).
ÎNCĂ O CARTE DESPRE BRÂNCUŞI
Autorul este un caz rar de schimbare a destinului: a obţinut un doctorat în geologie şi a stat o vreme printre minerale şi metale, pietre de tot felul. Brusc s-a îndreptat înspre artele plastice, „bântuit”, cred, mai cu seamă de magia lucrării lui Brâncuşi. Ambiţios şi studios, a ajuns să înţeleagă şi să interpreteze opera brâncuşiană, în ciuda neîncrederii pe care unii au afişat-o, chiar cu violenţă, faţă de preocuparea sa. Unul dintre ei, sculptor gorjean, crede că domeniul îi este rezervat şi greşeşte încă o dată profund: Brâncuşi fiind un bun universal recunoscut, îi este îngăduit oricui se pricepe să-l priceapă şi să-l omagieze. Buliga nu e singurul inginer care se apropie cu ştiinţă de Brâncuşi, după cum au devenit brâncuşiologi şi destui avocaţi, medici sau filologi sau chiar oameni cu şcoli mai puţine.
Dar cel puţin la Buliga există chiar o cale comună de comunicare: el vine dinspre piatră şi metal (cele naturale) spre piatra şi metalul prelucrate genial de „Sfântul din Montparnasse” (vorba lui Peter Neagoe).
În virtutea acestei stări de coincidenţă, autorul cărţii încearcă şi reuşeşte să regăsească mistica şi magia metalelor şi pietrelor în „religia” fundată de Brâncuşi.
Problema religiozităţii marelui sculptor nu a fost prea des abordată de cercetătorii mai cu seamă români, aceştia fiind opriţi până acum două decenii de la orice speculaţii cristianice, ba, chiar unii au deturnat mistica artei înspre folcloritatea ei.
Sorin Buliga a luat mai întâi la rând cam tot ce s-a scris despre Brâncuşi, atât în ţară, cât şi în străinătate. Nu face acest lăudabil efort (pe care deseori alţii îl ocolesc) pentru a polemiza, ci, dimpotrivă, pentru a-şi argumenta propriile opinii.
Ideea esenţială a acestei cărţi, după ce face un excurs cvasi-complet asupra altor păreri, este că atât religiozitatea, cât şi filosofia, cât şi, mai ales, arta brâncuşiană au rădăcini ancestrale, conservate în datele ei prin intermediul filosofiei naturale specifice spiritului local românesc, dar în combinaţie ocultă cu simţurile spiritului indian şi mai cu seamă tibetan (Milarepa fiind o lectură profundă a artistului). Suma acestor trăiri creştine pe fundal strămoşesc şi cu adaosuri extrem-orientale (pe care le-a sfinţit Isus Cristos) a mai fost recunoscută, de Mircea Eliade, de Peter Neagoe şi chiar şi de autorul acestei aprecieri. Numai că Buliga descrie această combinaţie din diverse perspective şi cu o argumentaţie exactă. Tocmai la aceasta i-a folosit bibliografia cvasi-completă la care a apelat. Tocmai de aceea, riscul său se reduce la minimum, pentru că nu e prea „creştineşte” să demonstrezi că, omul bisericos, cântăreţ de strană o viaţă întreagă, a apelat în opera sa la păgânism şi la alte religii, nerecunoscute de religia (mai binezis biserica) ortodoxă.
Valentin TAŞCU
După ce convinge asupra rădăcinilor filosofice şi religioaase ale operei lui Brâncuşi, autorul se exersează în analiza operei, atât la nivel pozitivist (istoria Complexului statuar de la Târgu Jiu), cât şi la nivelul interpretării semnificaţiilor adânci ale acestuia. Am citit cu atenţie aceste pagini şi n-am simţit nici o clipă că Buliga ar ezita sau ar fi depăşit de subiect. Şi, de fapt, el nu contrazice pe cei dinainte (ciudat e faptul că Brâncuşi n-a generat niciodată polemici, decât atunci când s-a discutat despre autencitatea sau falsitatea unor opere „regăsite”), ci lărgeşte orizontul interpretării prin propria sa experienţă. Astfel sunt originale capitolele VI şi VII, intitulate explicit: Evoluţia simbolisticii magico-religioase a mineralelor, metalelor şi rocilor, de la culturile arhaice şi până în prezent, şi Magia fierului şi fierul-tabu în credinţele oculte ale omenirii. Titlurile sunt suficiente pentru a înţelege care sunt obiectivele cercetării. Deşi autorul le scoate din titlul generic al cărţii, expediindu-le la secţiunea intitulată Alte studii, observaţiile care îi vin dinspre prima sa specializare (geologia) au menirea de a explica unele simboluri ascunse în opera brâncuşiană.
Avem de-a face, în consecinţă, cu o cercetare originală a operei respective, condusă cu atenţie şi delicateţe, dar şi cu inspiraţie spre o înţelegere superioară a unei opere care, precum toate produsele geniale, permite o interpretare diversă şi inepuizabilă.
Motto: „Călătoria de o mie de mile începe cu un pas!” (Proverb chinezesc)
Principalele instrumente chinezeşti
Asia este renumită pentru ţiterele sale lungi. În China. cea mai răspândită este qin, cu şapte coarde. Muzicantul le ciupeşte cu mâna dreaptă, iar cu stânga, modifică înălţimea sunetului prin apăsare.
Reprezentaţiile nu au loc în teatre, ca în Occident, ci adesea în aer liber, pe estrade sau în ceainării, unde publicul bea şi discută în timpul spectacolului. Acţiunea care se cântă şi se joacă este de multe ori o poveste de război, de dragoste, de trădare. Orchestra se compune din instrumente cu coarde, de suflat şi de percuţie.
Noh (sau nô) este o formă de teatru medieval care reuneşte poezia, pantomima, dansul şi muzica. Inspirat din dramele populare, din cântecele ţărăneşti, el aduce pe scenă un erou sau o eroină, un duh, un demon sau un nebun. Orchestra Noh se limitează la patru instrumente: trei tobe şi un flaut.
Actorii recită şi cântă, în timp ce un cor descrie sentimentele, peisajele, epoca…
Lăutele sunt de asemenea foarte răspândite în această regiune. În China cele mai cunoscute sunt pipa. Pipa este o lăută cu patru coarde, un mâner destul de scurt şi frete (baghete fine, folosite la împărţirea gâtului unui instrument cu coarde) care coboară până deasupra cutiei de rezonanţă.
Opera din Beijing
Cele trei perfecţiuni
Chinezii numeau caligrafia, poezia şi pictura „cele trei perfecţiuni”. Începând cu dinastia Song (960-1279), combinarea acestor trei discipline într-o singură formă de artă era considerată drept cea mai înaltă formă de expresie artistică, iar a fi instruit în aceste domenii echivala cu împlinirea educaţiei unei persoane. Caligrafii petreceau multe luni desenând doar unul sau două caractere.
Opera din Beijing împleteşte dansul, pantomima, artele marţiale, acrobaţia, muzica, cântecul, declamaţia şi comedia, în beneficiul unui repertoriu epic sau fabulos. Pe scena fără cortină, nici urmă de decor, iar într-un colţ din dreapta se află şapte sau opt muzicieni cu gong, talgere, tobe, castaniete, care produc un zgomot infernal la intrarea unui înalt demnitar, a unui general sau pe parcursul scenelor de luptă. Instrumentele de percuţie sunt foarte importante, dirijorul fiind toboşarul-şef, mai-marele percuţioniştilor. Două viori şi un flaut din bambus acompaniază cântecele. Actorii poartă costume viu colorate, din stofe lucioase, iar vopseaua de pe chipul lor defineşte caracterul personajului interpretat: roşul este culoarea onestităţii, albul a şireteniei, negrul exprimă sinceritatea, albastrul – cruzimea.
Filosofie şi familie
Confucianismul este principala religie chineză, de peste 2000 de ani. Ea propovăduieşte respectul pentru părinţi şi strămoşi şi a influenţat puternic viaţa familială din China. La un moment dat, mai multe generaţii ale aceleiaşi familii trăiau sub acelaşi acoperiş. Astăzi, într-un efort de a reduce creşterea populaţiei, guvernul recompensează familiile cu un singur copil prin acordarea cu prioritate de locuinţă şi îngrijire medicală. Acest fapt a dus la micşorarea numărului de membri ai unei familii.
Marele Zid Chinezesc
Ana-Maria ANGHELESCU
Unul din primele mari imperii ale Chinei a fost condus de dinastia Qin, de la care vine şi numele ţării. Primul împărat Qin, Shi Huangdi, a venit la tron în 221 î.Hr. El a ordonat construirea Marelui Zid Chinezesc, ca protecţie împotriva invadatorilor din nord. Întinzându-se pe 346 km., zidul a fost construit prin unirea mai multor ziduri mici, care fuseseră construite mai demult. Zidul a fost reconstruit de multe ori, o mare parte a zidului actual fiind construit în timpul dinastiei Ming (1368-1644).
China este o ţară impresionantă, despre care fiecare om ar găsi ceva să spună. Probabil, dacă aş sta să vă spun mai multe, aş scrie şi eu o carte. Deocamdată, sper că v-am trezit interesul faţă de cultura chineză şi că v-am făcut să încercaţi să aflaţi mult mai multe lucruri interesante.
Închei cu un proverb chinezesc, care pe mine m-a impresionat:
„A şti şi a crede că nu ştii este culmea meritului; a nu şti este o boală; a simţi această boală este deja a nu o mai avea!”
