ISTORIE - RĂZBOINICI CELEBRI - RONINII JAPONEZI

Foto (1)

Nimic nu a perturbat mai mult ceremoniile rigide si curgerea unei zile obisnuite din Japonia feudala decat existenta acestor briganzi luptatori care, de multe ori, alegeau viata de aventurier liber si temut de toti membrii castelor japoneze. Proscrisi, onorati, blestemati, temuti, ridiculizati, neintelesi, adorati, cazuti in uitare…samuraii vagabonzi ai Japoniei au fost in mod paradoxal cei mai mari maestri de arme ai stravechilor arte martiale din Tara Soarelui Rasare.

In acest articol

• Libertate din varf de sabie
• Soarta razboinicului – Calea hoinarului
• Maestrii celebri ai arteler martiale nipone
• Ronin Facts

In mod explicabil sau nu, depinde aici de interpretarea fiecaruia, istoria si aparitia roninilor in istoria japoneza este trecuta deseori sub tacere chiar de catre ilustrii istorici japonezi. Parca se doreste nestirbirea aureolei de tara opaca si perfecta, de imperiu cu origini divine si cu destin maret al Japoniei, de catre existenta unor samurai care si-au permis sa sfideze tot ce insemna rigoare, cutume si obiceiuri ale timpului. Adevarati rebeli din voia sortii, roninii erau cu adevarat liberi…liberi in toata puterea acestui cuvant. Totusi, orice moneda are un revers. La urma urmei, inclusiv japonezii traiesc intr-o lume a dualitatii, si astfel au fost nevoiti sa accepte valorile si virtutile unor samurai care au fost, de fapt, vagabonzii care umileau in lupta insasi pe maestrii de arme ai shogunilor. De fapt, tot ce a insemnat progres in cunostintele de lupta si in evolutia scolilor de arte martiale japoneze, faimoasele Ryu, a fost adus de libertatea creatoare si de mentalul nonconformist al acestor samurai fara stapan.

Insasi sintagma “Samurai fara stapan” era una nu doar peiorativa, ci o blasfemie in toata puterea cuvantului, in Japonia acelor vremuri…Rigidul sistem social japonez se temea prea mult de neinregimentarea unor luptatori atat de redutabili dar, in acelasi timp, se folosea de serviciile lor…Politica a fost duplicitara in orice parte a lumii si in orice perioada istorica. Fara indoiala, au existat si excese ale acestora. Au fost, spre exemplu, ronini care au devenit hoti, talhari de drumul mare, ori care s-au asociat in bande care terorizau tinuturi intregi …

Oricum, Japonia feudala era terenul propice pentru dezvoltarea unor astfel de fenomene sociale extreme, in care samuraii vagabonzi erau actorii principali. Nu trebuie uitat ca in ciuda unificarii statale si a sistemului strict de guvernare shogunala, in toate provinciile imperiului japonez erau neincetate lupte interne intre nobilii locali. Fenomenul in sine a favorizat anarhia si violenta de la care acesti Razboinici-Golani, dupa cum i-a denumit un istoric nipon, nu s-au dezis niciodata.

Libertate din varf de sabie 

Conform acceptiunii japoneze, un ronin era un samurai fara stapan sau suzeran din perioda feudala a Japoniei (1185-1868). Fenomenul se intampla, cel mai adesea, datorita ruinarii financiare a stapanului sau a mortii acestuia pe campul de lupta. Totusi, un samurai devenea ronin si daca pierdea favorurile sau cadea in dizgratia seniorului sau. Termenul de Ronin insemna intr-o traducere apoximativa : “Om care incalca regulile”. Inainte de secolul al X-lea, acest nume era dat taranilor care, pentru a evita impozitele foarte grele, isi paraseau pamanturile si se stabileau in regiunile inca neluate in stapanire de templele budiste sau de nobilii de la curtea imperiala. Termenul a aparut in timpul epocilor Nara si Heian. In scurt timp a fost folosit si la adresa samurailor care-si pierdusera stapanii.

Conform Bushido Soshinonshu (nimeni altul decat faimosul Cod al Samurailor, ale carui percepte acestia trebuiau sa le respecte cu sfintenie), orice samurai care si-a pierdut stapanul trebuia sa-si faca seppuku - sinuciderea rituala, si astfel sa paraseasca cu onoare acesta existenta…Bineinteles ca povestea conform carora toti samurai ardeau de nerabdare sa se sinucida de dragul stapanului nu este decat un mit popular, de altfel insusit perfect de catre occidentali dupa cel de–al doilea Razboi Mondial. Adevarul este ca multi samurai au ales viata pribeaga si libera in loc sa-si ia viata de dragul unui stapan de care, de multe ori, nu-i legau decat banii. In timpul epocii Edo (1603-1868), numarul roninilor a crescut, in mare parte, datorita sistemului social rigid si al legilor dure ale shogunatelor. In aceasta perioada, denumirea de ronin a fost data tuturor razbonicilor Bushi si samurailor care nu mai depindeau direct de senior. Confiscarea pamanturilor marilor seniori de catre shogunul Iemitsu Tokugawa a dus la cresterea numarului roninilor.

Soarta razboinicului – Calea hoinarului 

Totusi, in timpul perioadelor Kamakura si Muromachi, atunci cand nobilimea japoneza detinea pamanturile, ronin era si samuraiul care-si pierdea pamantul datorita masinatiunilor si intrigilor nobiliare. In acele vremuri, multe lupte interne au avut loc in intregul arhipelag nipon intre nobili sau cetele de razboinici pribegi. Atunci, multi astfel de samurai someri s-au asociat in grupuri care jefuiau satele, percepeau taxe de protectie si chiar isi permiteau sa atace curtile nobiliare. Mai multi razboinici s-au distins atunci, iar unii dintre ei si-au castigat chiar titulatura de Daimyo - Mare Nobil…

Spre exemplu, Saito Dosan s-a nascut intr-o familie de comercianti, categorie sociala careia ii era interzis portul armelor. Totusi, micul Saito si-a dorit de copil sa devina samurai. Cum nu avea ascendenta necesara, a fugit de acasa si a intrat in anturajul unei bande de ronini. Cu timpul a invatat artele martiale iar talentul sau de luptator i-a permis sa ajunga un Daimyo. Un alt exemplu este cel al roninului Todo Takatora care a servit pentru inceput sub zece seniori pentru a-i abandona si a deveni un ronin. In memoriile sale scrie ca “Libertatea si calea armelor sunt doi copii care nu trebuie despartiti unul de altul”

Momentul hotarator in existenta acestor samurai atipici a fost cel al marii batalii de la Sekigahara. La sfarsitul acestei lupte, multi nobili si-au pierdut pamanturile, in consecinta un mare numar de samurai au devenit ronini. Circa 100 000 de ronini si-au unit fortele cu armatele generalului Toyotomi Hideyori si au luptat in ceea ce a ramas in istorie sub numele de Asediul de la Osaka. In anii de pace care au urmat, armatele personale ale stapanilor de pamanturi au fost desfiintate. Multi ronini in lipsa exercitiului functiunii, au devenit tarani si au inceput sa practice agricultura. Unii dintre ei, cum a fost roninul Yamada Nagasaga, au devenit mercenari in afara coastelor Japoniei. Cu toate acestea, cei mai multi dintre ei traiau in saracie, ca niste razboinici de ale caror servicii nu mai avea nevoie nimeni. Pacificarea Japoniei a dus intr-un mod trist la decaderea celor mai teribili samurai…

Multi ronini au devenit atunci instructori de arte martiale pentru marele public al Japoniei, care nu beneficiase in trecut de dreptul de a invata artele de lupta. Altii au ales indeletniciri demne de onoarea lor de samurai: garda de corp (Yojimbo) sau aparatori ai satelor de tarani agricultori. Unii s-au facut talhari care atacau orice le iesea in cale, devenind spaima familiilor bogate japoneze. Trupele shogunale au fost adesea obligate sa lupte impotriva lor si, de multe ori, erau infrante de catre mult mai experimentatii samurai ratacitori.

Maestrii celebri ai arteler martiale nipone 

Datorita experientei si priceperii lor neegalate in toate artele martiale, numerosi ronini au fondat unele dintre cele mai redutabile Ryu, scoli de arte martiale. Oameni aspri si foarte bine antrenati, acesti samurai atipici intruchipau de fapt, in mod paradoxal, toate valorile din Codul Bushido, fara a trece in extremele absurde ale acestui cod…Virtuti si idealuri precum libertatea personala, non-atasamentul, onoarea si curajul, erau intruchipate, de fapt, de catre acesti razboinici renegati si uitati de o societate japoneza care isi pierdea incet indentitatea si valorile sub influenta crescanda a coruptiei si a civilizatiei occidentale.

Acestia erau cei care personificau omul drept, razboinicul vertical in fata mortii sau a tentatiilor si desertaciunilor vietii. Unii ronini au dus de fapt la maximum aceste concepte demne de viata, acestia erau cu adevarat oameni independenti care isi alegeau propriul drum in viata, dand socoteala doar propriei constiinte si Divinitatii.Ca si pregatire de lupta, roninii erau niste autodidacti naturali. Departe de tipicul si regulile limitatoare ale scolilor de lupta traditionale, roninii si-au dezvoltat propriile stiluri de lupta, influentate strict de pragmatism, eficienta in lupta si transpunerea meditatiei Zen in practica martiala. In confruntatile cu maestrii oficiali de sabie, roninii invingeau fara drept de apel pe acesti luptatori domesticiti de viata buna si confortabila de la curtile nobililor.

Cel mai cunoscut si indragit samurai al Japoniei a fost nimeni altul decat roninul Myamoto Musashi. Acesta a fost, de fapt, cel mai mare spadasin din intreaga istorie a Tarii Soarelui Rasare sau, cum considera unii istorici, a intregii umanitati. Fiu de samurai, Musashi ramane orfan la o varsta frageda si ajunge ronin. Autodidact al sabiei, el avea sa fondeze o scoala de Ken-Jutsu denumita Niten Ichi Ryu, una dintre cele mai renumite scoli de acest gen.

Eroii cele mai iubite epopei a Japoniei, celebra Chushingura sau Legenda celor 47 de samurai din Ako, aminteste vitejia si sacrificiul acestor samurai deveniti ronini care s-au sacrificat in memoria seniorului lor. Ecoul lasat in memoria colectiva a niponilor de catre faptele de arme ale samurailor ratacitori mai rasuna si in prezent in ciuda tehnologizarii galopante a societatii japoneze actuale.

ISTORIE - PERSONALITĂŢI - SIR FRANCIS DRAKE PERSONALITATE COMPLEXĂ

 

Foto (8)

Dintr-un tablou de epocă ne priveşte detaşat un personaj istoric cu alură nobilă. Hainele-i alese, gulerul alb plisat şi, în general, înfăţişarea-i îngrijită ne fac, la prima vedere, să credem că a fost un aristocrat sau chiar un om al artelor frumoase. Cât ne-am înşelat! Personajul nostru de astăzi este unul dintre cele mai impresionante figuri ale Istoriei, Aventurii şi Navigaţiei din toate timpurile. Numele său a stârnit invidie, admiraţie şi respect la toate curţile europene.

El a fost Drake, Francis Drake, ţăranul devenit marinar, marinarul devenit căpitan de corabie, căpitanul ajuns pirat, piratul devenit corsar, corsarul devenit nobil, nobilul devenit proprietar de sclavi, proprietarul de sclavi devenit, în final, explorator şi personaj istoric de prim rang.

Începuturile
Tumultuoasa şi glorioasa existenţă a celui sortit să devină cel mai celebru corsar din istorie, precum şi primul englez care a înconjurat Pământul, a început cândva în luna februarie sau martie (istoricii nu s-au pus încă de acord) din anul 1544.
Francis Drake a văzut lumina zilei în ţinutul Devon, iar la scurt timp după naşterea sa, familia s-a mutat în comitatul Kent.
Copilul avea să fie primul dintre cei 12 fii ai lui Edmund Drake, un fermier protestant al cărui zel religios îl propulsase până la funcţia de pastor pentru o parte din marinarii flotei regale britanice.
Viaţa sa personală a fost cu mult sub intensitatea şi măreţia carierei sale militar-politice. Acest om - care a marcat definitiv istoria navigaţiei - a fost căsătorit de două ori şi a murit fără să lase niciun urmaş.
Chemarea mării avea să fie într-atât de puternică, încât micul Francis devine marinar pe o corabie care făcea negoţ cu Franţa, pe vremea când nu împlinise încă 13 ani.
Trebuie să reţinem totuşi că este vorba de o epocă istorică în care exploatarea copiilor, care astăzi oripilează societatea modernă, era o realitate de care nu se sinchiseau prea mult nici măcar părinţii copiilor trimişi la muncă în condiţii mizere şi inumane, de la vârste nefiresc de fragede.
Micul Francis ajunseste foarte bine, comparativ cu alţi copii contemporani cu el, care munceau chiar şi 14 ore pe zi, în minerit, agricultură sau cocoşaţi de mici la războaiele de ţesut. Impresionat de inteligenţa nativă şi curajul tânărului, căpitanul vasului comercial îi predă acestuia comanda vasului, Drake ajungând astfel căpitan de vas la doar 20 ani.
Alţii ar fi fost mai mult decât mulţumiţi cu această realizare şi s-ar fi complăcut într-o existenţă relativ sigură şi prosperă.
Nu şi Drake - tânărul căpitan ţintea mai sus. Cariera de mic afacerist cu navă personală care să facă negoţ cu Franţa pentru tot restul vieţii nu-i satisfăcea visurile de mărire.
Imperiul Britanic, patria sa, era pe atunci în plină ascensiune colonial-militară. Englezii nu precupeţeau niciun efort în lupta pentru dominarea mărilor, dar aveauconcurenţi serioşi si periculoşi. Franţa, Olanda, Portugalia erau adversari de temut, dar duşmanul cel mai puternic era Imperiul Spaniol, aflat pe atunci la apogeul său.
Pirat, corsar, negustor de sclavi, erou naţional

Francis Drake simţea că ţara sa avea nevoie de tineri inteligenţi, curajoşi până la nebunie, vicleni şi gata de orice. Iar nimeni nu corespundea mai bine acestor cerinţe decât propria-i persoană.
Privirea sa lacomă şi temerară se oprise asupra comerţului cu sclavi, una dintre cele mai bănoase afaceri din acea vreme.
Împreună cu vărul său John Hawkins, se îmbarcă pe una dintre corăbiile deţinute de familia Hawkins în Plymouth. Din prima călătorie, cei doi se întorc cu mâna goală, dar insuccesul nu face decît să-l ambiţioneze mai tare pe Drake.
Un an mai târziu, pe când avea doar 23 de primăveri, Francis se îndreaptă din nou spre bogatele colonii spaniole din America Centrală. Are ghinion din nou, de data aceasta fiind prins şi întemniţat de spanioli. Este aruncat într-o temniţă mizeră din portul mexican San Juan de Ulúa. Ambiţios, inteligent şi curajos, Drake reuşeşte să evadeze, jurând în sinea sa o cruntă răzbunare împotriva a tot ce înseamnă Imperiul Spaniol. De fapt, majoritatea biografilor săi cad de acord asupra faptului că incidentul prizonieratului a fost cel care a schimbat destinul lui Drake, transformându-l în cel mai temut vânător şi jefuitor al corăbiilor spaniole.
Prima sa acţiune post-prizonierat a constat în atacul asupra Istmului Panama, punctul principal de trecere prin care colonialiştii spanioli din Lumea Nouă transportau bogăţii imense. Cantităţi uriaşe de aur şi argint, în mare parte jefuite de la populaţiile pre-columbiene, erau trimise de aici spre Marea Caraibelor, iar în portul Nombre de Dios erau încărcate în faimoasele galioane spaniole.
Prima sa mare lovitură s-a concretizat în ocuparea şi jefuirea portului Nombre de Dios. Nu fără un preţ major: Drake, spirit bătăios, nu a vrut să stea departe de luptele date de oamenii săi şi a fost, în consecinţă rănit destul de grav. În ciuda insistenţelor oamenilor săi, care îl rugaseră cu Cerul şi Pământul să ia o pauza pentru refacere, Francis simţea că e pe cai mari şi nu voia să abandoneze nimic. A rămas deci ascuns în junglele din Panama, atacând orice transport spaniol.
Fire pragmatică şi nonconformistă. Drake nu dă doi bani pe deja tradiţionala rivalitate dintre francezi şi englezi şi se împrieteneşte la cataramă cu piratul francez Guillaume Le Testu.
Cei doi frumoşi nebuni ai mărilor învolburate dau lovitura vieţii lor în anul 1573. Atunci, bogăţiile aveau să curgă nu din pântecele galioanelor, ci, literalmente de pe spinările catârilor: Drake atacă şi jefuieşte un convoi de catâri care transporta mărfuri prin junglă.
Prada a depăşit orice închipuire. Transportul conţinea circa 20 de tone de lingouri din aur şi argint. Greutatea şi volumul prăzii erau prea mari pentru ca oamenii lui Drake să le care după ei. Speriaţi de apropierea patrulelor spaniole, englezii ascund comoara, îngropând-o în imensitatea junglei. În luptele care au urmat, Guillaume Le Testu este rănit, capturat şi executat prin decapitare.
Drake şi oamenii săi au luat cât aur putea să care fiecare şi au traversat 40 kilometri prin jungla deasă. Flămânzi, răniţi şi epuizaţi, erau la un pas de colaps şi abandon.
Atunci Drake a arătat încă o dată de ce a fost o personalitate cu adevărat unică. A construit o plută pe care s-a urcat cu doi dintre oamenii săi şi a navigat în josul unui râu până la vărsarea acestuia în ocean; în prealabil, îşi ascunsese restul echipajului în junglă. Ajuns la ocean, la nava care-i aştepta, se întoarce cu ajutoare şi reuşeşte să-şi recupereze echipajul nevătămat, plus comoara.
Cei 30 de piraţi englezi care s-au întors victorioşi şi bogaţi în Plymouth aveau să fie ridicaţi la rangul de eroi naţionali, iar cei care căutaţi de autorităţi pentru jaf şi banditism au fost graţiaţi într-o clipită.
Personalitatea şi potenţialul economico-militar prezentate de Drake au atras atenţia celor mai înalte cercuri din Londra - până şi curtea regală. Regina Elisabeta I a fost cea care avea să-i finanţeze toate expediţiile de jaf împotriva Imperiului Spaniol, cel mai mare inamic şi concurent al Perfidului Albion.
Aşa i-a fos scris lui Drake, să devină cel mai mare corsar. Adică un pirat, un bandit care, totuşi, spre deosebire de piratul "clasic" - care păstra pentru sine tot ce jefuia -, împărţea cu autorităţile din ţara de origine o parte din prada sa, primind, în schimb, protecţie şi chiar rang nobiliar.
Încurajat, Francis Drake capturează lângă Lima - capitala peruană de astăzi -, un alt galion spaniol încărcat cu aurul incaşilor, topit şi transformat în lingouri. (Cu alte cuvinte, hoţii spanioli au fost prădaţi de hoţii englezi.) Valoarea totală a capturii era de circa 37.000 ducaţi spanioli, echivalentul a 9 miliarde USD din zilele noastre.
Drake nu iartă nimic, el şi oamenii săi reuşind, la scurt timp după această ispravă, să abordeze galionul Nuestra Senora de la Concepcion. Prada? 36 kilograme de aur, 13 cufere cu ducaţi spanioli şi o cantitate de 26 tone de argint..
Cum să nu devină Drake "erou" naţional?
Născut să exploreze

În anul 1577, Drake a fost însărcinat de regina Elisabeta să întreprindă o campanie de jafuri împotriva navelor spaniole care navigau pe coastele pacifice ale Americilor.
Corsarul -ajuns, aşadar, şi explorator -, a traversat Atlanticul şi a pătruns în Pacific prin strîmtoarea Magellan, ocazie cu care a descoperit că Ţara de Foc era o insulă şi nu cel mai sudic punct al Americilor, aşa cum se credea până în acel moment. Flota sa a fost însă avariată de furtunile cumplite, Drake ajungând să mai aibă o singură corabie, celebra Golden Hind.
Îndârjit de sorţii aparent potrivnici, navighează spre nord atacând oraşul-port Valparaiso şi completându-şi flota pierdută, prin capturarea unor galioane spaniole. Continuându-şi drumul spre nord, Drake a ajuns până în dreptul graniţei de astăzi a Statelor Unite cu Canada.
Voiajul său în jurul lumii a stabilit unele recorduri, printre care şi fondarea şi construirea primei biserici protestante pe continentul american. Cartografierea şi explorarea coastei de vest a Americii de Nord a fost făcută, în premieră, tot de Drake şi oamenii săi, iar hărţile şi descrierile sale asupra frontierei de nord a teritoriilor spaniole în America aveau să servească mai târziu drept una dintre mizele Războiului dintre Statele Unite şi Mexic.
Întors în Anglia natală după mai mult de doi ani petrecuţi pe mări şi oceane, Drake este primit cu cele mai mari onoruri: este înnobilat de către regina Elisabeta, la bordul celebrei sale corăbii, Golden Hind, devenid astfel Sir Francis Drake a primit titlul de Sir, precum şi primar al oraşului Plymouth şi membru al Parlamentului.
Omul care a distrus Armada

Isprăvile sale au stârnit, în schimb, furia spaniolilor. Marele Imperiu Spaniol de atunci era condus de cel mai puternic şi temut monarh, regele Filip II, stăpânitor al Americii Centrale şi de Sud, proprietar al celei mai mari flote de război şi constructor al palatului El Escorial.
Un asemenea catolic fanatic şi monarh absolutist nu putea lăsa nepedepsite jafurile temerarului Drake care, culmea, pe deasupra mai era şi protestant.
Picătura care a umplut paharul a fost turnată tot de Drake care, în stilul său caracteristic, intră cu flota în portul Cadiz, ocupă oraşul pentru trei zile, răstimp în care oameni săi jefuiesc, ucid şi violează după bunul lor plac. Comandantul lor nu se mulţumeşte cu atât, ci ordonă incendierea a 31 de vase spaniole şi capturarea altor 6.
Atacul său nu a fost doar un jaf obişnuit, ci o mişcare strategică bine plănuită şi care a întârziat cu peste un an de zile planurile puternicului Filip II de a invada insulele britanice.
Drake avansează atât de mult pe scara ierarhică încât, după isprava din portul Cadiz, este numit adjunctul lordului Howard of Effingham, nimeni altul decât comandantul suprem al flotei militare englezeşti.
Ajuns vice-amiral, se vede la comanda flotei care avea să înfrunte cea mai puternică forţă navală a vremii, faimoasa Invincibila Armada. Băiatul de preot ajunsese cel mai bun apărător al ţării sale în faţa furiei uriaşe a Armadei.
În primele încleştări cu vasele Armadei, desfăşurate în Canalul Mânecii, forţele britanice conduse de Drake cuceresc galionul spaniol Rosario, nava care transporta sumele de bani din care urmau să fie plătite soldele ostaşilor spanioli care luptau împotriva protestanţilor din Ţările de Jos.
Experienţa şi talentul înnăscut de strateg ale lui Drake şi-au spus cuvântul în modul în care a fost condusă această bătălie: de pildă, pe nava sa au fost ţinute aprinse făclii şi luminile de noapte şi ceaţă, acţionând ca un ghid pentru corăbiile engleze în luptele cu navele Armadei.
În noaptea de 29 iulie 1588, cu ajutorul amiralului Howard, eroul englezilor a organizat şi trimis la atac o flotilă de vase incendiatoare, provocând dezordine şi distrugeri ce au scos din luptă cea mai mare parte a corăbiilor care compuneau Invincibila Armada, al cărei renume devenise, brusc, ridicol.
În ziua următoare, neobosit parcă, Drake era în toiul Bătăliei de la Gravelines.
În anul următor dezastrului Armadei, Drake a fost trimis să elibereze Portugalia, regat anexat de regele Filip II al Spaniei. Pe drum, instinctele de corsar nu-i dau pace şi se apucă să jefuiască portul La Coruña.
A fost singura sa victorie din acea campanie. Sorţii începeau sa-i fie potrivnici. Uriaşa desfăşurare de forţe terestre şi maritime trimisă de Londra şi autointitulată English Armada s-a dovedit a fi un dezastru total.
Lipsa de organizare, pregătirea insuficientă a britanicilor pentru luptele terestre şi, în primul rând, lipsa proviziilor au dus la un rezultat dureros pentru Coroana Brianică.
Moartea şi transformarea în legendă

Cariera de corsar a lui Drake a continuat fără probleme până cand acesta a împlinit vârsta de 55 ani (de altfel, o vârstă înaintată pentru acele vremuri).
Dar norocul nu mai avea să-i zâmbească. Campania împotriva coloniilor spaniole din Lumea Nouă nu a avut succesul scontat. Spaima Mărilor de altădată avea să sufere înfrângeri în serie. Asediile porturilor San Juan şi Puerto Rico s-au soldat cu mari pierderi în rândul forţelor engleze. Spaniolii îşi învăţaseră, în sfârşit, lecţiile; fiecare oraş-colonie era acum apărat de garnizoane puternice.
Moartea i-a făcut cu ochiul pentru prima dată în momentul în care un tunar norocos din castelul El Moro a tras o ghiulea care a nimerit chiar în cabina unde stătea Drake, regele corsarilor supravieţuind în mod norocos.
Nu la fel de norocos a fost şi în faţa dizenteriei. Cel mai mare corsar al istoriei a avut parte de o moarte atipică, pe care cu siguranţă nu şi-a dorit-o. Un spirit războinic şi cutezător ca el şi-a imaginat sfârşitul în luptă, nu zăcând în propria diaree şi imobilizat în patul său din cabină.
Pe data de 26 ianuarie 1596, El Draque - cum îl porecliseră, cu teamă, spaniolii - a fost aşezat într-un coşciug şi aruncat în mare, după tradiţia marinărească pentru cei care mor în larg. Coşciugul de plumb cu trupul său a fost înghiţit de apele care scaldă portul Portobelo din Panama.
Istoricii şi cercetătorii îl caută şi astăzi. Poate că descoperirea sicriului ar readuce în memoria publică figura unui adevărat erou al mărilor
(Nu de alta, dar trăim într-o lume în care Jack Sparrow şi seria penibilo-fantastică "Piraţii din Caraibe", sunt mult mai celebre în rândul generaţiilor tinere decât temerarele fapte adevărate ale lui Francis Drake.)

Rugăciunea corsarului
Poate că niciun articol sau documentar despre personalitatea sa nu vorbeşte mai bine despre spiritul acestui om decât rugăciunea despre care se spune că ar fi fost scrisă de el în anul 1577:
Tulbură-ne, Doamne,
Când suntem prea mulţumiţi cu noi înşine,
Când visele ni se împlinesc
Pentru că am visat prea mărunt,
Când am ajuns la destinaţie
Fiindcă am navigat prea aproape de ţărm


Tulbură-ne, Doamne,
Când, sătui de lucrurile pe care le avem
Ne-am pierdut setea pentru Apa Vieţii,
Când, îndrăgostiţi de vieţile noastre mărunte,
Am încetat să mai visăm la Veşnicie
Când în strădania de a clădi un Pământ Nou
Am uitat de Cerurile Tale.


Tulbură-ne, Doamne,
Ca să îndrăznim mai semeţ
Să ne avântăm pe mările sălbatice,
Acolo unde furtunile ne arată puterea Ta,
Acolo unde, fără ţărmuri la orizont,
Vom vedea stelele.


Îţi cerem, Doamne, să împingi zarea speranţelor noastre
Iar viitorul să-l aduci mai aproape de noi
Cu putere, îndrăzneală, speranţă şi dragoste,
Toate le cerem în numele Căpitanului nostru, Iisus Hristos!

ISTORIE - BIZARE ŞI PRESUPUSE RECORDURI ANTICE

Performantele extreme si curiozitatile au fascinat umanitatea inca din zorii ei. Evident, Antichitatea nu face nici ea exceptie de la aceasta regula iar cea mai buna dovada in acest sens o reprezinta cele 7 minuni ale lumii. Acestea sunt, insa, cele mai cunoscute. Pe langa piramide, Colosul din Rhodos sau Farul din Alexandria, lumea antica se mai dadea in vant si dupa statistici, recorduri si informatii mai putin obisnuite, iar cei care sa le aduca in atentia publicului nu erau nici ei putini. De la cel mai mare schelet uman la cele mai desfranate femei, de la cel mai potent barbat pana la cel mai rau vecin, si de la cele mai ciudate armuri pana la cei mai mari betivi din Antichitate, ei bine, acestea erau subiecte de care nu se sfiau sa scrie nici chiar cei mai mari invatati ai acelor vremuri...

Despre oameni 

Cei mai inalti oameni - Conform invatatului latin Aulus Gellius (125-180 d.Hr.), limita pana la care un om se poate inalta este cea de sapte picioare (2,07 metri). Cu toate acestea, Pliniu cel Batran (23-79 d.Hr.), in a sa Istorie Naturala, pomeneste cazul unui arab pe nume Gabarra care a fost adus in fata imparatului Claudiu ca o curiozitate extrema. Sclavul masura nu mai putin de 2,89 metri inaltime. Acelasi Pliniu sustine, insa, ca nu Gabarra era recordmanul absolut ci un cuplu roman, Pusio si Secundilla, ambii cu o inaltime de 3,02 metri. Istoricul mentioneaza chiar si locul in care au fost ingropati cei doi, anume gradinile vilei lui Salustius.


Cei mai scunzi oameni - Tot Pliniu cel Batran aminteste si de cel mai scund om despre care ar fi existat mentiuni scrise in Antichitate. Este vorba de piticul Conopis, sclavul preferat al Iuliei, nepoata imparatului Octavian Augustus. Conform marturiilor ilustrului istoric roman, Conopis nu ar fi depasit inaltimea de 70 de centimetri. El este, insa, contrazis de Suetonius, un alt autor celebru al Antichitatii, care afirma ca Lycius, un cavalerist roman din vremea aceluiasi Augustus, avea o maxima inaltime de 60 de centimetri.

Cel mai puternic om - Gladiatorul Athanatos (Nemuritorul) putea candida cu succes, in opinia lui Pliniu cel Batran, la titlul de cel mai puternic om din lume. Istoricul sustine ca luptatorul aparea echipat cu o platosa de plumb ce cantarea nu mai putin de 163 de kilograme, si asta in conditiile in care greutatea maxima pe care un legionar roman trebuia sa o care era de doar 35-40 de kilograme. Si totusi, un centurion din garda personala a imparatului Augustus, Vinnius Valens, se spune ca era atat de puternic incat putea ridica de la pamant o caruta plina cu amfore de vin si ca putea opri un car de curse aflat in plina viteza. De altfel, ispravile sale herculeene i-au fost notate in detaliu pe piatra funerara din Roma, chiar la dorinta acestuia.


Cei mai longevivi oameni - Mare amator de curiozitati, Pliniu cel Batran nu uita sa mentioneze si recordurile absolute legate de varsta pe care o poate atinge un om. El sustine ca la Roma exista un anume Marcus Aponius, un barbat cu venerabila varsta de 140 de ani. Totusi, un recensamant din anii 70 d.Hr. arata ca in peninsula italica traiau 4 barbati cu aceasta varsta si tot atatia de cate 137 de ani. Un caz cert, desi mai putin spectaculos decat Marcus Aponius, este cel al oratorului Gorgias din Sicilia, omul care a atins varsta de 108 ani, o performanta incredibila pentru acele vremuri.

Cei mai virili barbati - Daca Aristotel sustinea convins ca un barbat poate procrea doar pana la varsta de 70 de ani, in timp ce o femeie poate da nastere doar pana la 50 de ani, Pliniu cel Batran il contrazice, mentionand cazul cenzorului Cato, fericitul tata al unui baiat pe care l-a conceput la varsta de 80 de ani. Si cu toate acestea, regele Masinissa al Libiei (240 - 148 i.Hr) detine un record de invidiat de toti barbatii din lumea romana, acolo unde virilitatea era aproape un cult, el devenind tata la incredibila varsta de 88 de ani.

Despre sex, dragoste si vicii 

Cea mai lunga partida de sex - Ii apartine Messalinei, sotia imparatului Claudius. Conform lui Dio Cassius (155 - 229 d.Hr.), aceasta ar fi provocat-o la un duel nonconformist pe cea mai cunoscuta prostituata din Roma, castigatoare urmand a fi desemnata cea mai rezistenta din punct de vedere sexual. Prostituata a abandonat dupa 24 de ore, Messalina rezistand cu o ora mai mult. In tot acest timp, imparateasa a fost satisfacuta de nu mai putin de 25 de barbati. Tot Messalina detine si recordul pentru cea mai desfranta femeie a Antichitatii, nicio alta pretendenta la acest trist titlu nereusind mai multe infamii decat ea, ne asigura acelasi Dio Cassius.


Cel mai rezistent barbat din punct de vedere sexual - O varianta masculina a desfranatei Messalina o reprezenta imparatul Commodus. Acesta era deosebit de apreciat si laudat pe strazile Romei pentru faptul ca nu era seara in care sa nu se retraga in dormitorul sau insotit de 300 de concubine alese pe spranceana dintre prostituate si femei libere, laolalta. Ca si cum nu era de ajuns, imparatul cumparase si 300 de sclavi homosexuali.


Cei mai mari betivi ai Antichitatii - Locuitorii Bizantului isi creasera o faima atat de mare de bautori inveterati, incat in toata lumea antica umbla vorba ca acestia locuiesc mai mult in bodegi decat in propriile case, acestea din urma fiind inchiriate calatorilor si negustorilor. Istoricul Aelian (175-235d.Hr.) sustine chiar ca in timpul unui asediu, generalul Leonides a fost nevoit sa ordone crearea unor bodegi mobile pe metereze, astfel incat soldatii sai sa nu mai dezerteze pentru a-si umple burtile cu vin in oras.

Cea mai lunga perioada de virginitate - Iulius Cezar mentiona in a sa De Bello Gallico ca triburile germanice aveau un obicei cel putin ciudat pentru un roman obisnuit cu moravurile Cetatii Eterne. Astfel, era considerata o mare rusine pentru un barbat sa cunoasca femeia inaintea varstei de 20 de ani. De altfel, cei care reuseau sa isi pastreseze castitatea cat mai mult se bucurau de mare stima in randul conationalilor lor. Se credea ca aceasta practica ii facea pe barbati mai puternici, mai inalti si mai buni luptatori.


Cei mai rai vecini ai lumii antice - Tot Iulius Cezar sustine ca germanicii, prin natura lor razboinica, erau cei mai rai vecini pe care cineva ii putea avea. Idealul unui asemenea barbar era sa traiasca singur intr-o padure, conform scrierilor dictatorului roman. Aceasta insemna ca reusise sa isi izgoneasca toti vecinii din jur.

Despre razboi 

Cel mai de succes gladiator - Istoricul Herodianus din Siria (170-240 d.Hr.) sustine ca doar imparatul Commodus putea detine un astfel de record. Obsedat de ideea de a se confunda cu Hercule si renumit pentru faptul ca nu pregeta sa coboare in arena alaturi de gladiatori, Commodus a iesit invingator de 735 de ori din tot atatea infruntari. In medie, un gladiator isi gasea sfarsitul dupa aproximativ 10 confruntari. Cu toate acestea, pe piatra funerara a unui gladiator pe nume Flamma se indica faptul ca razboinicul a participat la 33 de lupte, a invins in 21 dintre ele, a pierdut 8 si a fost gratiat de 4 ori.


Cel mai inalt turn de asalt - In timpul asediul asupra cetatii Rhodos din anii 306-307 i.Hr., regele Demetrios I al Macedoniei (337-283 d.Hr.) a dat ordin soldatilor si inginerilor sai sa ridice cel mai mare turn de asalt construit vreodata. Uriasa masinarie de razboi avea, in momentul finalizarii constructiei, o inaltime de 40-43 de metri, conform spuselor istoricului Diodor din Sicilia (80 - 21 i.Hr.). Acelasi istoric sustine ca platforma ultimului dintre cele noua nivele avea o suprafata de 82 de metri patrati, iar fiecare nivel era dotat cu catapulte capabile sa arunce bolovani grei de peste 80 de kilograme. Faptele sunt confirmate si de scriitorul, inginerul si arhitectul roman Vitruviu (80-15 i.Hr.), cel care afirma ca turnul nu a ajuns niciodata sa isi indeplineasca scopul, si asta pentru ca, datorita greutatii sale enorme, el s-ar fi scufundat in dejectiile aruncate de locuitorii cetatii Rhodos in calea sa. Intr-un final, el a fost abandonat iar din lemnul sau a fost ridicata o ofranda in cinstea zeului Helios.

Cea mai ciudata armura - Istoricul grec Pausanias (sec II d.Hr) era convins ca sarmatii de la nordul Dunarii aveau cele mai ciudate armuri create vreodata. Daca este sa ii dam crezare invatatului elen, sarmatii isi confectionau armurile din copite de cai. Acesteau erau spalate, despicate si modelate, astfel incat sa semene cu solzii unui sarpe. Apoi erau legate cu tendoane de vite sau cai. Armurile aveau un aspect frumos si erau la fel de eficiente ca si cele grecesti din bronz sau fier, putand opri o sabie, o sulita sau o sageata.


Cea mai neconventionala arma - Pe cand asediau cetatea greceasca Ambrakia, in anul 189 i.Hr., romanii s-au vazut pusi in fata primului gaz de lupta, o arma cel putin neconventionala pentru acele timpuri. Incapabili sa se apropie de ziduri prin intermediul masinariilor lor de razboi, romanii au sapat tuneluri prin care sa iasa in spatele zidurilor inamice. Planul lor a fost, insa, dejucat iar grecii au plasat in tunelul roman un cazan ciuruit plin cu carbuni aprinsi si pene. Fumul gros si inecacios a fost suficient ca sa ii determine pe romani sa renunte la planul lor. Marturia apartine istoricului grec Polibiu (203-120 i.Hr).

Cea mai slaba cavalerie - Renumiti pentru modul lor de viata desfranat, lasciv si luxos, locuitorii orasului Sybaris au dat chiar nastere termenului de sibarit (persoana care traieste in lux si desfrau). Astfel, una dintre placerile acestor oameni era aceea de a-si vedea caii dansand la banchete, o placere care se transformase intr-un veritabil obicei. Traditia s-a dovedit, insa, fatala in momentul unei batalii cu armata cetatii rivale, Croton. Intamplarea cu iz de anecdota este sustinuta atat de istoricul latin Aelian, cat si de retorul Athenaios (sec. II d.Hr.). Cunoscand obiceiul sibaritilor de a-si invataa caii sa danseze, sute de soldati din Croton au venit pe campul de lupta inarmati... cu instrumente muzicale. Atunci cand harmalaia muzicantilor improvizati a ajuns la urechile patrupedelor, acestea au inceput sa isi execute tumbele si piruetele binecunoscute, fiind incapabile sa execute un atac. Victoria in acea zi a revenit, evident, soldatilor din Croton.


Cea mai stupida infrangere - In timpul invaziei celtilor in Grecia anului 279 i.Hr., istoria a fost decisa de o intamplare cel putin neobisnuita. Istoricul Pausanias (sec II d.Hr), la unison cu Diodorus Siculus (80 -21 I.Hr.), afirma ca intr-o noapte fatidica, in apropiere de Delfi, celtii au fost cuprinsi de nebunia lui Pan (de aici si termenul de panica), crezand ca sunt atacati de eleni. Nici vorba de asa ceva, dar celtii s-au retras in graba lasand in urma 10.000 de morti. Se pare ca in retragerea lor pripita, atacatorii si-au ucis inclusiv tovarasii mai lenti de picior, totul pentru a grabi marsul supravietuitorilor.

Despre mistere 

Cel mai misterios exponat - Amiralul cartaginez Hanno a efectuat in secolul al VI-lea i.Hr. o calatorie de-a lungul coastei apusene a Africii. Conform spuselor sale, preluate de istoricul Pliniu cel Batran, Hanno si marinarii sai au observat grupuri de oameni neobisnuiti pe tarmul Continentului Negru. Femeile aveau trupul complet acoperit cu par, in timp ce barbatii erau atat de puternici si de agili incat nu a putut fi prins niciunul. In schimb, doua femei au fost ucise si jupuite, iar pielea lor a fost expusa ca o curiozitate intr-un templu din Cartagina. Se pare totusi ca Hanno reusise sa captureze doua... gorile, animale complet necunoscute in bazinul mediteranean.


Cea mai mare fosila umana - Acelasi Pliniu cel Batran afirma in Istoria Naturala ca, in timpul unui cutremur devastator care a lovit Creta, un intreg perete de munte s-a naruit complet. Catastrofa a dezvaluit cretanilor ramasitele misterioase ale unui individ de proportii uriase. Masuratorile au aratat ca oasele apartineau unui barbat cu o inaltime de 20,4 metri.


Cel mai mare dinte - Un caz asemanator este mentionat si de catre Phlegon din Tralles (sec II d.Hr.), cel care sustine ca, in timpul domniei lui Tiberius, la curtea acestuia din insula Capri a fost adus un dinte uman urias, de 30 de centimetri lungime, dinte dezvelit in urma unui cutremur ce avusese loc in Asia Mica. Mai mult, cei care i-au adus dintele imparatului, sustineau ca se afla in posesia unui schelet colosal. Tiberius nu a acceptat, insa, ca acesta sa fie transportat, multumindu-se cu o copie a craniului in marime naturala. Tiberius si-a motivat alegerea prin respectul cuvenit celor trecuti in nefiinta, fie ei uriasi sau oameni normali.

Cea mai mare sepie capturata vreodata - Cu o meticulozitate specifica doar marilor istorici si naturalisti, Pliniu cel Batran mentioneaza un caz cel putin ciudat petrecut in sudul peninsulei Iberice, in orasul Crateia, in jurul anului 150 i.Hr. Istoricul sustine ca o sepie de dimensiuni colosale isi facuse un obicei din a patrunde in bazinele artificiale ale localnicilor si de a se infrupta cu pestele acestora. Atunci cand a fost prinsa si ucisa, ea a fost adusa in fata generalului roman Lucullus, care si-a notat in detaliu dimensiunile acesteia. Astfel, sepia uriasa avea un cap echivalent cu 15 amfore, aproximativ 390 de litri, iar tentaculele sale se intindeau fiecare pe lungimea de 9 metri. Resturile bestiei cantareau nu mai putin de 230 de kilograme, in timp ce ventuzele sale erau echivalentul unor cupe cu capacitatea de 10 litri.


Cel mai violent peste - Claudius Aelianus - "Aelian" (175-235 d.Hr.) mentioneaza existenta unui peste de dimensiuni uriase, inarmat cu dinti taiosi, mult mai mare decat un rechin, care se dadea in vant dupa carnea umana si care obisnuia sa rastoarne fara mari probleme ambarcatiunile pescarilor. Acelasi Aelian sustine ca monstrul putea crea valuri uriase in momentul in care izbea apa cu coada si ca astfel arunca oamenii de pe stanci. Se pare ca monstrul descris de Claudius Aelianus nu era altceva decat un casalot.