RĂZBOI - RĂZBOINICI CELEBRI - LEGIONARII ROMANI

Putine imagini starneau mai multa groaza in lumea antica decat cea a unei legiuni romane aflata in plin mars. Si asta pentru ca o atare imagine nu insemna decat un singur lucru... sfarsitul celor catre care se indrepta. Era stiut ca un legionar nu va renunta niciodata, iar daca se intampla sa cada pe campul de lupta, un altul ii lua locul aproape imediat. Erau antrenati sa ucida, erau antrenati sa marsaluiasca zeci de kilometri pe zi si erau antrenati sa isi care propria greutate pe distante uriase. Li se mai spunea si Catarii lui Marius, aluzie la generalul Gaius Marius, inventatorului arsenalului personal al unui legionar. Ei au fost cei care au schimbat fata lumii, cei care au faurit cel mai mare imperiu al Antichitatii si cei care nu au cunoscut rival pentru sute de ani... legionarii Romei.

Scurt istoric

Atunci cand romanii si-au inceput lungul sir al bataliilor care avea sa ii duca in fruntea celui mai mare imperiu antic, armele folosite de ei erau cele preluate dupa model etrusc sau grec. Au urmat intalnirile cu celtii, iar legionarii romani au preluat modelele acestora de arme si armuri. Atunci cand i-au intalnit pe iberi, romanii au preluat temutul gladius, pentru ca in urma intalnirilor cu dacii, armura lor sa fie schimbata substantial pentru a rezista in fata temutelor falxuri. De la bretoni au luat modelul carului de lupta imbunatatit, iar sulitele barbare au fost transformate in eficientele pillumuri. Atunci cand au infruntat Cartagina, romanii au construit de la zero o flota identica cu cea cartagineza. Pentru ei, tot ceea ce era eficient devenea arma standard. Atat de meticulosi in arta razboiului erau temutii legionari romani. Secole mai tarziu, Montesquieu nota:"Sa se stie ca principalul motiv pentru care romanii au ajuns stapanii lumii luptand impotriva tuturor a fost acela ca renuntau la propriile obiceiuri si practici imediat ce gaseau altele mai bune".

Trebuie mentionat si faptul ca, e adevarat, forta romanilor consta in disciplina, inovatia si unitatea grupului. Romanii luptau mereu impreuna, fara a incerca sa isi dovedeasca in lupta abilitatile razboinice, asa cum o faceau cei mai multi dintre barbari. Protejati de scuturile lor uriase, romanii semanau cu solzii unui peste, unul extrem de letal daca ne gandim la eficienta sa. Sa luam numai exemplul bataliilor pe care Gaius Marius le-a purtat impotriva cimbrilor si teutonilor ce amenintau cu invadarea peninsulei italice. Atunci, in anii 101-102 i.Hr., dintre cei 40.000 de legionari, mai putin de 2000 aveau sa isi piarda viata. In acelasi timp, dintre cei 300.000 de barbari de neam germanic, peste 200.000 cadeau pe campul de lupta, in timp ce restul piereau in sclavie.

Armele

Poate cea mai cunoscuta arma romana a fost gladiusul, sabia scurta cu tais dublu folosita de catre orice legionar. Lunga de aproape 45 de centimetri, cu un balans superior fata de multe arme ale vremii dat de o bila de metal fixata la capatul manerului, ea era arma ideala pentru strapuns si pentru crearea unor rani suficient de grave incat sa scoata din lupta un potential inamic. In fond, moartea acestuia nu era imperios necesara pe cat era indepartarea sa din teatrul de razboi. Principalele tinte ale unei astfel de arme erau umerii, picioarele si gatul, zonele pe care un legionar le putea atinge din spatele uriasului sau scut. Ca sa intelegem cat de importanta era aceasta sabie pentru romani, trebuie spus ca de gladius, niciun legionar nu se despartea decat sub amenintarea unor pedepse groaznice. Dar cand, in toiul luptei, se intampla ca el sa fie dezarmat, intra in scena temutul pugio, pumnalul scurt, cu lama nu mai lunga de 17-27 de centimetri, ideal pentru strapuns, modul preferat de a lovi al soldatilor romani. Lama sa lata nu avea decat un scop, acela de a taia cat mai mult din carnea, din tendoanele adversarului si de a produce hemoragii grave. In cazul capturarii, un soldat roman putea gasi in suicidul cu pugio o cale onorabila de a scapa de rusine. De altfel, multi soldati si chiar oameni politici si-au gasit sfarsitul sub lama acestui pumnal infiorator.

Niciuna dintre aceste arme albe nu era, insa, la fel de eficienta pe cat era sulita clasica a legionarilor, celebra pillum. Cu o lungime de aproape 2 metri, un maner lung de lemn si un varf dispensabil de fier, nu mai gros de 7 milimetri in diametru si lung de circa 60 de centimetri, pillumul era spaima oricarui razboinic antic. Acest tip de sulita era proiectat astfel incat sa patrunda usor prin armura adversarului si sa se franga in trupul lui. Un pillum nu trebuia refolosit impotriva romanilor, de aceea si designul sau unic. Datorita faptului ca era extrem de subtire si de flexibil, varful de fier se indoia usor in contactul cu tinta si sub efectul propriei greutati, nu inainte, insa, de a patrunde cat mai mult in tinta. Ranile produse astfel erau, de cele mai multe ori, letale.

Armura

Pentru o armata in care eroismul personal se afla mereu pe planul doi, in favoarea disciplinei si a unitatii de grup, este evident ca armura juca un rol extrem de important. In fapt, legionarul roman era atat de bine echipat, incat modele modernizate ale armurii sale au fost adoptate inclusiv de soldatii din zilele noastre. Sa luam numai exemplul coifului cu aparatori mobile pentru obraji si urechi, si prelungire metalica in zona cefei.. Nu numai ca ofera o protectie superioara fetei soldatului dar, in acelasi timp, ii da acestuia si posibilitatea de a auzi ordinele superiorilor. Poate cea mai asemanatoare copie a unui coif roman este modelul castilor de lupta folosite de trupele naziste in cel de al II-lea Razboi Mondial, dar si de cele americane si britanice din razboaiele moderne.

Urma lorica hamata, armura formata din inele de metal, armura standard a legionarilor. Cu inele al caror diametru nu depasea 7-9 milimetri, o atare tunica de metal a supravietuit pe campul de lupta mult dupa disparitia romanilor. In fapt, doar armele de foc au reusit sa o scoata din uz. Insa Lorica hamata nu era singurul model de armura a trupului folosita de romani. Un alt model eficient si foarte apreciat in radnul legionarilor era lorica squamata, armura copiata dupa model sarmat, in care solzi de metal, lati de pana la 8 centimetri, cu o grosime de 1,25 - 2,5 centimetri, erau capabili sa opreasca o sageata sau o sulita aflata in plina viteza. Insa nicio armura nu este la fel de cunoscuta precum Lorica segmentata, armura destinata centurionilor si legionarilor aflati pe cele mai grele teatre de lupta. Extrem de scumpa si de greu de reparat, armura formata din fasii de metal legate intre cu sireturi de piele, era printre putinele echipamente capabile sa stopeze o sabie grea de model dacic. De altfel, unul dintre putinele modele existente astazi este cel reprezentat pe o statuie romana din Alba Iulia, Romania, desi acest model pare, mai degraba, unul hibrid intre lorica segmentata si lorica hamata. Mult mai rara era Lorica musculata, model folosit in special pentru parade, in care armura ce copia forma muschilor toracici si abdominali, formata din doua parti legate intre ele, era imbracata de catre nobili sau centurioni.

Nu in ultimul rand, in arsenalul unui legionar intra scutul greu, Scutum. Fie ca era de forma ovoidala sau rectangulara, un scut roman era menit sa apere intregul corp al celui ce il purta. Aceleasi modele, indiferent de forma, erau curbate pentru a putea absorbi mai eficient loviturile dure, iar pentru rezistenta, orice scut era intarit in centru cu o bila de metal, bila folosita des si pentru a culca la pamant adversarii ce se apropiau amenintator. Realizat din lemn de esenta dura, un scut trebuia sa nu cantareasca prea mult dar sa fie extrem de eficient pe campul de lupta, sarcina pe care strategii Romei au achitat-o cu brio in cazul acestei capodopere a defensivei.

ISTORIE - RĂZBOINICI CELEBRI - RONINII JAPONEZI

Foto (1)

Nimic nu a perturbat mai mult ceremoniile rigide si curgerea unei zile obisnuite din Japonia feudala decat existenta acestor briganzi luptatori care, de multe ori, alegeau viata de aventurier liber si temut de toti membrii castelor japoneze. Proscrisi, onorati, blestemati, temuti, ridiculizati, neintelesi, adorati, cazuti in uitare…samuraii vagabonzi ai Japoniei au fost in mod paradoxal cei mai mari maestri de arme ai stravechilor arte martiale din Tara Soarelui Rasare.

In acest articol

• Libertate din varf de sabie
• Soarta razboinicului – Calea hoinarului
• Maestrii celebri ai arteler martiale nipone
• Ronin Facts

In mod explicabil sau nu, depinde aici de interpretarea fiecaruia, istoria si aparitia roninilor in istoria japoneza este trecuta deseori sub tacere chiar de catre ilustrii istorici japonezi. Parca se doreste nestirbirea aureolei de tara opaca si perfecta, de imperiu cu origini divine si cu destin maret al Japoniei, de catre existenta unor samurai care si-au permis sa sfideze tot ce insemna rigoare, cutume si obiceiuri ale timpului. Adevarati rebeli din voia sortii, roninii erau cu adevarat liberi…liberi in toata puterea acestui cuvant. Totusi, orice moneda are un revers. La urma urmei, inclusiv japonezii traiesc intr-o lume a dualitatii, si astfel au fost nevoiti sa accepte valorile si virtutile unor samurai care au fost, de fapt, vagabonzii care umileau in lupta insasi pe maestrii de arme ai shogunilor. De fapt, tot ce a insemnat progres in cunostintele de lupta si in evolutia scolilor de arte martiale japoneze, faimoasele Ryu, a fost adus de libertatea creatoare si de mentalul nonconformist al acestor samurai fara stapan.

Insasi sintagma “Samurai fara stapan” era una nu doar peiorativa, ci o blasfemie in toata puterea cuvantului, in Japonia acelor vremuri…Rigidul sistem social japonez se temea prea mult de neinregimentarea unor luptatori atat de redutabili dar, in acelasi timp, se folosea de serviciile lor…Politica a fost duplicitara in orice parte a lumii si in orice perioada istorica. Fara indoiala, au existat si excese ale acestora. Au fost, spre exemplu, ronini care au devenit hoti, talhari de drumul mare, ori care s-au asociat in bande care terorizau tinuturi intregi …

Oricum, Japonia feudala era terenul propice pentru dezvoltarea unor astfel de fenomene sociale extreme, in care samuraii vagabonzi erau actorii principali. Nu trebuie uitat ca in ciuda unificarii statale si a sistemului strict de guvernare shogunala, in toate provinciile imperiului japonez erau neincetate lupte interne intre nobilii locali. Fenomenul in sine a favorizat anarhia si violenta de la care acesti Razboinici-Golani, dupa cum i-a denumit un istoric nipon, nu s-au dezis niciodata.

Libertate din varf de sabie 

Conform acceptiunii japoneze, un ronin era un samurai fara stapan sau suzeran din perioda feudala a Japoniei (1185-1868). Fenomenul se intampla, cel mai adesea, datorita ruinarii financiare a stapanului sau a mortii acestuia pe campul de lupta. Totusi, un samurai devenea ronin si daca pierdea favorurile sau cadea in dizgratia seniorului sau. Termenul de Ronin insemna intr-o traducere apoximativa : “Om care incalca regulile”. Inainte de secolul al X-lea, acest nume era dat taranilor care, pentru a evita impozitele foarte grele, isi paraseau pamanturile si se stabileau in regiunile inca neluate in stapanire de templele budiste sau de nobilii de la curtea imperiala. Termenul a aparut in timpul epocilor Nara si Heian. In scurt timp a fost folosit si la adresa samurailor care-si pierdusera stapanii.

Conform Bushido Soshinonshu (nimeni altul decat faimosul Cod al Samurailor, ale carui percepte acestia trebuiau sa le respecte cu sfintenie), orice samurai care si-a pierdut stapanul trebuia sa-si faca seppuku - sinuciderea rituala, si astfel sa paraseasca cu onoare acesta existenta…Bineinteles ca povestea conform carora toti samurai ardeau de nerabdare sa se sinucida de dragul stapanului nu este decat un mit popular, de altfel insusit perfect de catre occidentali dupa cel de–al doilea Razboi Mondial. Adevarul este ca multi samurai au ales viata pribeaga si libera in loc sa-si ia viata de dragul unui stapan de care, de multe ori, nu-i legau decat banii. In timpul epocii Edo (1603-1868), numarul roninilor a crescut, in mare parte, datorita sistemului social rigid si al legilor dure ale shogunatelor. In aceasta perioada, denumirea de ronin a fost data tuturor razbonicilor Bushi si samurailor care nu mai depindeau direct de senior. Confiscarea pamanturilor marilor seniori de catre shogunul Iemitsu Tokugawa a dus la cresterea numarului roninilor.

Soarta razboinicului – Calea hoinarului 

Totusi, in timpul perioadelor Kamakura si Muromachi, atunci cand nobilimea japoneza detinea pamanturile, ronin era si samuraiul care-si pierdea pamantul datorita masinatiunilor si intrigilor nobiliare. In acele vremuri, multe lupte interne au avut loc in intregul arhipelag nipon intre nobili sau cetele de razboinici pribegi. Atunci, multi astfel de samurai someri s-au asociat in grupuri care jefuiau satele, percepeau taxe de protectie si chiar isi permiteau sa atace curtile nobiliare. Mai multi razboinici s-au distins atunci, iar unii dintre ei si-au castigat chiar titulatura de Daimyo - Mare Nobil…

Spre exemplu, Saito Dosan s-a nascut intr-o familie de comercianti, categorie sociala careia ii era interzis portul armelor. Totusi, micul Saito si-a dorit de copil sa devina samurai. Cum nu avea ascendenta necesara, a fugit de acasa si a intrat in anturajul unei bande de ronini. Cu timpul a invatat artele martiale iar talentul sau de luptator i-a permis sa ajunga un Daimyo. Un alt exemplu este cel al roninului Todo Takatora care a servit pentru inceput sub zece seniori pentru a-i abandona si a deveni un ronin. In memoriile sale scrie ca “Libertatea si calea armelor sunt doi copii care nu trebuie despartiti unul de altul”

Momentul hotarator in existenta acestor samurai atipici a fost cel al marii batalii de la Sekigahara. La sfarsitul acestei lupte, multi nobili si-au pierdut pamanturile, in consecinta un mare numar de samurai au devenit ronini. Circa 100 000 de ronini si-au unit fortele cu armatele generalului Toyotomi Hideyori si au luptat in ceea ce a ramas in istorie sub numele de Asediul de la Osaka. In anii de pace care au urmat, armatele personale ale stapanilor de pamanturi au fost desfiintate. Multi ronini in lipsa exercitiului functiunii, au devenit tarani si au inceput sa practice agricultura. Unii dintre ei, cum a fost roninul Yamada Nagasaga, au devenit mercenari in afara coastelor Japoniei. Cu toate acestea, cei mai multi dintre ei traiau in saracie, ca niste razboinici de ale caror servicii nu mai avea nevoie nimeni. Pacificarea Japoniei a dus intr-un mod trist la decaderea celor mai teribili samurai…

Multi ronini au devenit atunci instructori de arte martiale pentru marele public al Japoniei, care nu beneficiase in trecut de dreptul de a invata artele de lupta. Altii au ales indeletniciri demne de onoarea lor de samurai: garda de corp (Yojimbo) sau aparatori ai satelor de tarani agricultori. Unii s-au facut talhari care atacau orice le iesea in cale, devenind spaima familiilor bogate japoneze. Trupele shogunale au fost adesea obligate sa lupte impotriva lor si, de multe ori, erau infrante de catre mult mai experimentatii samurai ratacitori.

Maestrii celebri ai arteler martiale nipone 

Datorita experientei si priceperii lor neegalate in toate artele martiale, numerosi ronini au fondat unele dintre cele mai redutabile Ryu, scoli de arte martiale. Oameni aspri si foarte bine antrenati, acesti samurai atipici intruchipau de fapt, in mod paradoxal, toate valorile din Codul Bushido, fara a trece in extremele absurde ale acestui cod…Virtuti si idealuri precum libertatea personala, non-atasamentul, onoarea si curajul, erau intruchipate, de fapt, de catre acesti razboinici renegati si uitati de o societate japoneza care isi pierdea incet indentitatea si valorile sub influenta crescanda a coruptiei si a civilizatiei occidentale.

Acestia erau cei care personificau omul drept, razboinicul vertical in fata mortii sau a tentatiilor si desertaciunilor vietii. Unii ronini au dus de fapt la maximum aceste concepte demne de viata, acestia erau cu adevarat oameni independenti care isi alegeau propriul drum in viata, dand socoteala doar propriei constiinte si Divinitatii.Ca si pregatire de lupta, roninii erau niste autodidacti naturali. Departe de tipicul si regulile limitatoare ale scolilor de lupta traditionale, roninii si-au dezvoltat propriile stiluri de lupta, influentate strict de pragmatism, eficienta in lupta si transpunerea meditatiei Zen in practica martiala. In confruntatile cu maestrii oficiali de sabie, roninii invingeau fara drept de apel pe acesti luptatori domesticiti de viata buna si confortabila de la curtile nobililor.

Cel mai cunoscut si indragit samurai al Japoniei a fost nimeni altul decat roninul Myamoto Musashi. Acesta a fost, de fapt, cel mai mare spadasin din intreaga istorie a Tarii Soarelui Rasare sau, cum considera unii istorici, a intregii umanitati. Fiu de samurai, Musashi ramane orfan la o varsta frageda si ajunge ronin. Autodidact al sabiei, el avea sa fondeze o scoala de Ken-Jutsu denumita Niten Ichi Ryu, una dintre cele mai renumite scoli de acest gen.

Eroii cele mai iubite epopei a Japoniei, celebra Chushingura sau Legenda celor 47 de samurai din Ako, aminteste vitejia si sacrificiul acestor samurai deveniti ronini care s-au sacrificat in memoria seniorului lor. Ecoul lasat in memoria colectiva a niponilor de catre faptele de arme ale samurailor ratacitori mai rasuna si in prezent in ciuda tehnologizarii galopante a societatii japoneze actuale.

ISTORIE - PERSONALITĂŢI - SIR FRANCIS DRAKE PERSONALITATE COMPLEXĂ

 

Foto (8)

Dintr-un tablou de epocă ne priveşte detaşat un personaj istoric cu alură nobilă. Hainele-i alese, gulerul alb plisat şi, în general, înfăţişarea-i îngrijită ne fac, la prima vedere, să credem că a fost un aristocrat sau chiar un om al artelor frumoase. Cât ne-am înşelat! Personajul nostru de astăzi este unul dintre cele mai impresionante figuri ale Istoriei, Aventurii şi Navigaţiei din toate timpurile. Numele său a stârnit invidie, admiraţie şi respect la toate curţile europene.

El a fost Drake, Francis Drake, ţăranul devenit marinar, marinarul devenit căpitan de corabie, căpitanul ajuns pirat, piratul devenit corsar, corsarul devenit nobil, nobilul devenit proprietar de sclavi, proprietarul de sclavi devenit, în final, explorator şi personaj istoric de prim rang.

Începuturile
Tumultuoasa şi glorioasa existenţă a celui sortit să devină cel mai celebru corsar din istorie, precum şi primul englez care a înconjurat Pământul, a început cândva în luna februarie sau martie (istoricii nu s-au pus încă de acord) din anul 1544.
Francis Drake a văzut lumina zilei în ţinutul Devon, iar la scurt timp după naşterea sa, familia s-a mutat în comitatul Kent.
Copilul avea să fie primul dintre cei 12 fii ai lui Edmund Drake, un fermier protestant al cărui zel religios îl propulsase până la funcţia de pastor pentru o parte din marinarii flotei regale britanice.
Viaţa sa personală a fost cu mult sub intensitatea şi măreţia carierei sale militar-politice. Acest om - care a marcat definitiv istoria navigaţiei - a fost căsătorit de două ori şi a murit fără să lase niciun urmaş.
Chemarea mării avea să fie într-atât de puternică, încât micul Francis devine marinar pe o corabie care făcea negoţ cu Franţa, pe vremea când nu împlinise încă 13 ani.
Trebuie să reţinem totuşi că este vorba de o epocă istorică în care exploatarea copiilor, care astăzi oripilează societatea modernă, era o realitate de care nu se sinchiseau prea mult nici măcar părinţii copiilor trimişi la muncă în condiţii mizere şi inumane, de la vârste nefiresc de fragede.
Micul Francis ajunseste foarte bine, comparativ cu alţi copii contemporani cu el, care munceau chiar şi 14 ore pe zi, în minerit, agricultură sau cocoşaţi de mici la războaiele de ţesut. Impresionat de inteligenţa nativă şi curajul tânărului, căpitanul vasului comercial îi predă acestuia comanda vasului, Drake ajungând astfel căpitan de vas la doar 20 ani.
Alţii ar fi fost mai mult decât mulţumiţi cu această realizare şi s-ar fi complăcut într-o existenţă relativ sigură şi prosperă.
Nu şi Drake - tânărul căpitan ţintea mai sus. Cariera de mic afacerist cu navă personală care să facă negoţ cu Franţa pentru tot restul vieţii nu-i satisfăcea visurile de mărire.
Imperiul Britanic, patria sa, era pe atunci în plină ascensiune colonial-militară. Englezii nu precupeţeau niciun efort în lupta pentru dominarea mărilor, dar aveauconcurenţi serioşi si periculoşi. Franţa, Olanda, Portugalia erau adversari de temut, dar duşmanul cel mai puternic era Imperiul Spaniol, aflat pe atunci la apogeul său.
Pirat, corsar, negustor de sclavi, erou naţional

Francis Drake simţea că ţara sa avea nevoie de tineri inteligenţi, curajoşi până la nebunie, vicleni şi gata de orice. Iar nimeni nu corespundea mai bine acestor cerinţe decât propria-i persoană.
Privirea sa lacomă şi temerară se oprise asupra comerţului cu sclavi, una dintre cele mai bănoase afaceri din acea vreme.
Împreună cu vărul său John Hawkins, se îmbarcă pe una dintre corăbiile deţinute de familia Hawkins în Plymouth. Din prima călătorie, cei doi se întorc cu mâna goală, dar insuccesul nu face decît să-l ambiţioneze mai tare pe Drake.
Un an mai târziu, pe când avea doar 23 de primăveri, Francis se îndreaptă din nou spre bogatele colonii spaniole din America Centrală. Are ghinion din nou, de data aceasta fiind prins şi întemniţat de spanioli. Este aruncat într-o temniţă mizeră din portul mexican San Juan de Ulúa. Ambiţios, inteligent şi curajos, Drake reuşeşte să evadeze, jurând în sinea sa o cruntă răzbunare împotriva a tot ce înseamnă Imperiul Spaniol. De fapt, majoritatea biografilor săi cad de acord asupra faptului că incidentul prizonieratului a fost cel care a schimbat destinul lui Drake, transformându-l în cel mai temut vânător şi jefuitor al corăbiilor spaniole.
Prima sa acţiune post-prizonierat a constat în atacul asupra Istmului Panama, punctul principal de trecere prin care colonialiştii spanioli din Lumea Nouă transportau bogăţii imense. Cantităţi uriaşe de aur şi argint, în mare parte jefuite de la populaţiile pre-columbiene, erau trimise de aici spre Marea Caraibelor, iar în portul Nombre de Dios erau încărcate în faimoasele galioane spaniole.
Prima sa mare lovitură s-a concretizat în ocuparea şi jefuirea portului Nombre de Dios. Nu fără un preţ major: Drake, spirit bătăios, nu a vrut să stea departe de luptele date de oamenii săi şi a fost, în consecinţă rănit destul de grav. În ciuda insistenţelor oamenilor săi, care îl rugaseră cu Cerul şi Pământul să ia o pauza pentru refacere, Francis simţea că e pe cai mari şi nu voia să abandoneze nimic. A rămas deci ascuns în junglele din Panama, atacând orice transport spaniol.
Fire pragmatică şi nonconformistă. Drake nu dă doi bani pe deja tradiţionala rivalitate dintre francezi şi englezi şi se împrieteneşte la cataramă cu piratul francez Guillaume Le Testu.
Cei doi frumoşi nebuni ai mărilor învolburate dau lovitura vieţii lor în anul 1573. Atunci, bogăţiile aveau să curgă nu din pântecele galioanelor, ci, literalmente de pe spinările catârilor: Drake atacă şi jefuieşte un convoi de catâri care transporta mărfuri prin junglă.
Prada a depăşit orice închipuire. Transportul conţinea circa 20 de tone de lingouri din aur şi argint. Greutatea şi volumul prăzii erau prea mari pentru ca oamenii lui Drake să le care după ei. Speriaţi de apropierea patrulelor spaniole, englezii ascund comoara, îngropând-o în imensitatea junglei. În luptele care au urmat, Guillaume Le Testu este rănit, capturat şi executat prin decapitare.
Drake şi oamenii săi au luat cât aur putea să care fiecare şi au traversat 40 kilometri prin jungla deasă. Flămânzi, răniţi şi epuizaţi, erau la un pas de colaps şi abandon.
Atunci Drake a arătat încă o dată de ce a fost o personalitate cu adevărat unică. A construit o plută pe care s-a urcat cu doi dintre oamenii săi şi a navigat în josul unui râu până la vărsarea acestuia în ocean; în prealabil, îşi ascunsese restul echipajului în junglă. Ajuns la ocean, la nava care-i aştepta, se întoarce cu ajutoare şi reuşeşte să-şi recupereze echipajul nevătămat, plus comoara.
Cei 30 de piraţi englezi care s-au întors victorioşi şi bogaţi în Plymouth aveau să fie ridicaţi la rangul de eroi naţionali, iar cei care căutaţi de autorităţi pentru jaf şi banditism au fost graţiaţi într-o clipită.
Personalitatea şi potenţialul economico-militar prezentate de Drake au atras atenţia celor mai înalte cercuri din Londra - până şi curtea regală. Regina Elisabeta I a fost cea care avea să-i finanţeze toate expediţiile de jaf împotriva Imperiului Spaniol, cel mai mare inamic şi concurent al Perfidului Albion.
Aşa i-a fos scris lui Drake, să devină cel mai mare corsar. Adică un pirat, un bandit care, totuşi, spre deosebire de piratul "clasic" - care păstra pentru sine tot ce jefuia -, împărţea cu autorităţile din ţara de origine o parte din prada sa, primind, în schimb, protecţie şi chiar rang nobiliar.
Încurajat, Francis Drake capturează lângă Lima - capitala peruană de astăzi -, un alt galion spaniol încărcat cu aurul incaşilor, topit şi transformat în lingouri. (Cu alte cuvinte, hoţii spanioli au fost prădaţi de hoţii englezi.) Valoarea totală a capturii era de circa 37.000 ducaţi spanioli, echivalentul a 9 miliarde USD din zilele noastre.
Drake nu iartă nimic, el şi oamenii săi reuşind, la scurt timp după această ispravă, să abordeze galionul Nuestra Senora de la Concepcion. Prada? 36 kilograme de aur, 13 cufere cu ducaţi spanioli şi o cantitate de 26 tone de argint..
Cum să nu devină Drake "erou" naţional?
Născut să exploreze

În anul 1577, Drake a fost însărcinat de regina Elisabeta să întreprindă o campanie de jafuri împotriva navelor spaniole care navigau pe coastele pacifice ale Americilor.
Corsarul -ajuns, aşadar, şi explorator -, a traversat Atlanticul şi a pătruns în Pacific prin strîmtoarea Magellan, ocazie cu care a descoperit că Ţara de Foc era o insulă şi nu cel mai sudic punct al Americilor, aşa cum se credea până în acel moment. Flota sa a fost însă avariată de furtunile cumplite, Drake ajungând să mai aibă o singură corabie, celebra Golden Hind.
Îndârjit de sorţii aparent potrivnici, navighează spre nord atacând oraşul-port Valparaiso şi completându-şi flota pierdută, prin capturarea unor galioane spaniole. Continuându-şi drumul spre nord, Drake a ajuns până în dreptul graniţei de astăzi a Statelor Unite cu Canada.
Voiajul său în jurul lumii a stabilit unele recorduri, printre care şi fondarea şi construirea primei biserici protestante pe continentul american. Cartografierea şi explorarea coastei de vest a Americii de Nord a fost făcută, în premieră, tot de Drake şi oamenii săi, iar hărţile şi descrierile sale asupra frontierei de nord a teritoriilor spaniole în America aveau să servească mai târziu drept una dintre mizele Războiului dintre Statele Unite şi Mexic.
Întors în Anglia natală după mai mult de doi ani petrecuţi pe mări şi oceane, Drake este primit cu cele mai mari onoruri: este înnobilat de către regina Elisabeta, la bordul celebrei sale corăbii, Golden Hind, devenid astfel Sir Francis Drake a primit titlul de Sir, precum şi primar al oraşului Plymouth şi membru al Parlamentului.
Omul care a distrus Armada

Isprăvile sale au stârnit, în schimb, furia spaniolilor. Marele Imperiu Spaniol de atunci era condus de cel mai puternic şi temut monarh, regele Filip II, stăpânitor al Americii Centrale şi de Sud, proprietar al celei mai mari flote de război şi constructor al palatului El Escorial.
Un asemenea catolic fanatic şi monarh absolutist nu putea lăsa nepedepsite jafurile temerarului Drake care, culmea, pe deasupra mai era şi protestant.
Picătura care a umplut paharul a fost turnată tot de Drake care, în stilul său caracteristic, intră cu flota în portul Cadiz, ocupă oraşul pentru trei zile, răstimp în care oameni săi jefuiesc, ucid şi violează după bunul lor plac. Comandantul lor nu se mulţumeşte cu atât, ci ordonă incendierea a 31 de vase spaniole şi capturarea altor 6.
Atacul său nu a fost doar un jaf obişnuit, ci o mişcare strategică bine plănuită şi care a întârziat cu peste un an de zile planurile puternicului Filip II de a invada insulele britanice.
Drake avansează atât de mult pe scara ierarhică încât, după isprava din portul Cadiz, este numit adjunctul lordului Howard of Effingham, nimeni altul decât comandantul suprem al flotei militare englezeşti.
Ajuns vice-amiral, se vede la comanda flotei care avea să înfrunte cea mai puternică forţă navală a vremii, faimoasa Invincibila Armada. Băiatul de preot ajunsese cel mai bun apărător al ţării sale în faţa furiei uriaşe a Armadei.
În primele încleştări cu vasele Armadei, desfăşurate în Canalul Mânecii, forţele britanice conduse de Drake cuceresc galionul spaniol Rosario, nava care transporta sumele de bani din care urmau să fie plătite soldele ostaşilor spanioli care luptau împotriva protestanţilor din Ţările de Jos.
Experienţa şi talentul înnăscut de strateg ale lui Drake şi-au spus cuvântul în modul în care a fost condusă această bătălie: de pildă, pe nava sa au fost ţinute aprinse făclii şi luminile de noapte şi ceaţă, acţionând ca un ghid pentru corăbiile engleze în luptele cu navele Armadei.
În noaptea de 29 iulie 1588, cu ajutorul amiralului Howard, eroul englezilor a organizat şi trimis la atac o flotilă de vase incendiatoare, provocând dezordine şi distrugeri ce au scos din luptă cea mai mare parte a corăbiilor care compuneau Invincibila Armada, al cărei renume devenise, brusc, ridicol.
În ziua următoare, neobosit parcă, Drake era în toiul Bătăliei de la Gravelines.
În anul următor dezastrului Armadei, Drake a fost trimis să elibereze Portugalia, regat anexat de regele Filip II al Spaniei. Pe drum, instinctele de corsar nu-i dau pace şi se apucă să jefuiască portul La Coruña.
A fost singura sa victorie din acea campanie. Sorţii începeau sa-i fie potrivnici. Uriaşa desfăşurare de forţe terestre şi maritime trimisă de Londra şi autointitulată English Armada s-a dovedit a fi un dezastru total.
Lipsa de organizare, pregătirea insuficientă a britanicilor pentru luptele terestre şi, în primul rând, lipsa proviziilor au dus la un rezultat dureros pentru Coroana Brianică.
Moartea şi transformarea în legendă

Cariera de corsar a lui Drake a continuat fără probleme până cand acesta a împlinit vârsta de 55 ani (de altfel, o vârstă înaintată pentru acele vremuri).
Dar norocul nu mai avea să-i zâmbească. Campania împotriva coloniilor spaniole din Lumea Nouă nu a avut succesul scontat. Spaima Mărilor de altădată avea să sufere înfrângeri în serie. Asediile porturilor San Juan şi Puerto Rico s-au soldat cu mari pierderi în rândul forţelor engleze. Spaniolii îşi învăţaseră, în sfârşit, lecţiile; fiecare oraş-colonie era acum apărat de garnizoane puternice.
Moartea i-a făcut cu ochiul pentru prima dată în momentul în care un tunar norocos din castelul El Moro a tras o ghiulea care a nimerit chiar în cabina unde stătea Drake, regele corsarilor supravieţuind în mod norocos.
Nu la fel de norocos a fost şi în faţa dizenteriei. Cel mai mare corsar al istoriei a avut parte de o moarte atipică, pe care cu siguranţă nu şi-a dorit-o. Un spirit războinic şi cutezător ca el şi-a imaginat sfârşitul în luptă, nu zăcând în propria diaree şi imobilizat în patul său din cabină.
Pe data de 26 ianuarie 1596, El Draque - cum îl porecliseră, cu teamă, spaniolii - a fost aşezat într-un coşciug şi aruncat în mare, după tradiţia marinărească pentru cei care mor în larg. Coşciugul de plumb cu trupul său a fost înghiţit de apele care scaldă portul Portobelo din Panama.
Istoricii şi cercetătorii îl caută şi astăzi. Poate că descoperirea sicriului ar readuce în memoria publică figura unui adevărat erou al mărilor
(Nu de alta, dar trăim într-o lume în care Jack Sparrow şi seria penibilo-fantastică "Piraţii din Caraibe", sunt mult mai celebre în rândul generaţiilor tinere decât temerarele fapte adevărate ale lui Francis Drake.)

Rugăciunea corsarului
Poate că niciun articol sau documentar despre personalitatea sa nu vorbeşte mai bine despre spiritul acestui om decât rugăciunea despre care se spune că ar fi fost scrisă de el în anul 1577:
Tulbură-ne, Doamne,
Când suntem prea mulţumiţi cu noi înşine,
Când visele ni se împlinesc
Pentru că am visat prea mărunt,
Când am ajuns la destinaţie
Fiindcă am navigat prea aproape de ţărm


Tulbură-ne, Doamne,
Când, sătui de lucrurile pe care le avem
Ne-am pierdut setea pentru Apa Vieţii,
Când, îndrăgostiţi de vieţile noastre mărunte,
Am încetat să mai visăm la Veşnicie
Când în strădania de a clădi un Pământ Nou
Am uitat de Cerurile Tale.


Tulbură-ne, Doamne,
Ca să îndrăznim mai semeţ
Să ne avântăm pe mările sălbatice,
Acolo unde furtunile ne arată puterea Ta,
Acolo unde, fără ţărmuri la orizont,
Vom vedea stelele.


Îţi cerem, Doamne, să împingi zarea speranţelor noastre
Iar viitorul să-l aduci mai aproape de noi
Cu putere, îndrăzneală, speranţă şi dragoste,
Toate le cerem în numele Căpitanului nostru, Iisus Hristos!