ROMANIA - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL - SITUAŢIA PRECARĂ A ARMATEI BBB X

In deceniul care a precedat izbucnirea conflagraţiei mondiale, armata română nu putea reprezenta o forţă ci numai un potenţial. Intre 1900 şi 1914 au existat destule semne de alarmă privind capacitatea acestei armate de a susţine prin forţă drepturile istorice la care năzuia naţiunea. Politicienii nu erau în stare să prevadă eventualele pericole externe şi nici nu năzuiau la o afirmare apropiată a năzuinţelor de reîntregire a neamului. Meschini şi măcinaţi numai de propriile interese, majoritatea zdrobitoare a politicienilor nu înţelegeau, sau ignorau, faptul că în raporturile internaţionale pretenţiile unui popor nu au alt preţ decât cel al puterii cu care acesta se poate impune. Ei nu învăţaseră că în relaţiile internaţionale dreptatea în sine avea numai un caracter platonic şi că realizarea ei depindea numai de energia pusă în slujba ei. Adevărurile acestea sunt valabile şi la distanţă de un secol, în condiţiile în care după 1989 România a căzut din nou în mocirla unui politicianism de cea mai periculoasă şi înjositoare speţă.

La începutul sec.al 20-lea, totul se miza şi se învârtea în jurul calităţilor ostaşului român, rezistent la greutăţi şi modest. Se credea că idealizând aceste calităţi şi pe cele trecute se poate vorbi de o putere militară română. S-a ignorat, cu vinovăţie criminală, că orice calităţi individuale ale ostaşului nu erau de ajuns fără o organizare fermă şi lucidă, fără echipament, fără o instruire riguroasă şi fără o conducere după cele mai moderne principii legate şi ele de evoluţia tehnicii militare de ultimă generaţie.

Camarila politică, compusă în majoritate de moşieri cosmopoliţi, se bizuia, cu indolenţă, pe tratatul semnat în 1883 cu Puterile Centrale, prin intermediul direct al Austro-Ungariei. Bătrânul rege Carol I dorea să respecte cu demnitate tratatul şi probabil că vârsta l-a împiedicat să agite flamurile armatei.

Foarte rău era că slăbiciunea militară a României începuse să fie simţită şi în afara frontierelor, fapt ce atrăgea nu numai o oarecare desconsiderare ci şi un potenţial pericol teritorial. Unele evenimente politice, cu potenţial militar, au dovedit în acel deceniu de început al sec.al 20-lea, că armata avea lipsuri care-i micşorau periculos puterea de luptă.

In iulie 1900, profesorul Mihăileanu, unul dintre conducătorii mişcării naţionale aromâneşti a fost asasinat pe străzile Bucureştiului de un grup bulgar naţionalist. Faptul că în inima Bucureştiului căpetenia comitagiilor bulgari, celebrul Sarafov, a pus la cale comploturi împotriva siguranţei statului român şi a vieţii regelui a provocat o reacţie extraordinară a opiniei publice româneşti. Un conflict războinic era iminent. Cu toată atitudinea foarte energică luată la început de ministrul nostru de externe Marghiloman, România a trebuit să dea înapoi, pentru că nu era capabilă să obţină satisfacţia dorită cu arma în mână. Turbulentul vecin de la sud nu îşi ascundea ostilitatea cu nici o ocazie şi pe nici o cale. De la o simplă răceală în raporturile politice interstatale, urmând politica ostilă României a ţarului bulgar Ferdinand, presa bulgară a început să exprime ură şi batjocură la adresa României. Timidă la început, ideea ocupării Dobrogei a trecut din exprimarea extremiştilor şovini, în presă şi în publicaţiile oficiale, în cărţile de şcoală şi în manualele de educaţie militară.

Impertinenţa bulgarilor creştea pe măsură ce simţea slăbiciunea militară română. In timpul răscoalelor ţărăneşti din 1907, cele mai importante ziare din Bulgaria afirmau că sosise momentul cel mai potrivit ca România să fie atacată pentru a i se lua Dobrogea.

Politica de stat bulgară, influenţată de această stare de spirit şovină şi expansionistă, a început să devină agresivă pe faţă. In decembrie 1909 reprezentanţii Bulgariei şi Rusiei au redactat un proiect de alianţă care modifica în sens ofensiv vechiul tratat defensiv din 1902. Punctul 4 al acelui proiect avea următorul cuprins:

„In cazul unei reuşite fericite a unui război împotriva Austro-Ungariei şi României… Rusia se angajează să facă tot posibilul pentru mărirea teritoriului bulgar cu localităţile cu populaţie bulgară, situate între Marea Neagră şi malul drept al Dunării“.

Nici după acele semnale de pericol, România nu a reuşit să ţină armata pregătită pentru un război neprevăzut. Consideraţii de ordin politic, precum legătura cu puterile centrale, făceau inutilă întărirea armatei, iar consideraţii de ordin financiar o făceau imposibilă.

Ţara era încă foarte tânără şi săracă, dar şi zguduită de crize politice periodice. Existau atât de multe obiective de realizat pentru depăşirea înapoierii economice moştenite de la Imperiul Otoman încât se considera că o cheltuială militară susţinută n-ar fi prima prioritate.

De aceea, războiul balcanic şi intervenţia în Bulgaria au relevat grave lipsuri şi disfuncţionalităţi ale armatei. Armata ducea mare lipsă de cadre, de echipament, de servicii auxiliare, de servicii medicale, de material sanitar şi de muniţii. Multe unităţi române au participat la campania din Bulgaria „cu armele legate cu sfori, cu cartuşele în traistă, la un loc cu pâinea“.

După ce a trecut victorios Dunărea, armata a suferit multe zile de foame, iar holera a făcut ravagii înspăimântătoare. Epidemia a fost adusă şi în ţară de trupele demobilizate.

Compania din Bulgaria, din 1913, nu a constituit pentru armata română o adevărată probă a focului, ci o probă serioasă de ineficacitate şi nepregătire.

CRAIOVA - BISERICA HAGI ENUŞ

Astăzi biserica Hagi Enuş are o poziţie centrală în oraş şi o tradiţie bine consolidată. Se găseşte pe latura nordică a str. A.I. Cuza, la răsărit de intersecţia acesteia cu str. Carol I (Gării). Este una dintre bisericile oraşului care nu a suferit modificări semnificative prin reparaţiile operate în cursul timpului.

Biserica a fost ridicată la sfârşitul sec. al 18-lea de un grup de negustori ai oraşului, îndeosebi locuitori ai părţii răsăritene.  Dar vechimea ei este mai mare decat cea trecuta în pisanie, lăcaşul fiind ridicat pe ruinele altuia mai vechi.  Stilul bisericii este apropiat de cel românesc, dar depărtat de cel brâncovenesc. Are două turle mici laterale pe latura de apus, are cerdac ieşit în afară şi zugrăveală albă exterioară. Cerdacul are patru coloane de zidărie laterală, cele din mijloc încadrând intrarea. Pe laterale, cerdacul mai are câte o coloană centrală şi o semicoloană alipită de peretele pronaosului. În acest fel pe lateralele cerdacului se formează două arcade iar în faţă trei arcade, dintre care cea din mijloc încadrează intrarea.

Cerdacul are în faţă un fronton, de tip grecesc, asemănător cu frontonul principal aflat deasupra cerdacului pe peretele de faţadă. Cerdacul are o lăţime ceva mai mică decât peretele de vest al lăcaşului.

Turnurile mici de la colţurile clădirii par un adaos curios. Ele au o secţiune octogonală şi pornesc de jos, de la temelia edificiului şi au trei nivele de ornamente. Primul nivel, cel de jos, are ornamente ronde şi se ridică până la înălţimea cerdacului. Al doilea nivel are nişe oarbe pe cele opt laturi şi atinge partea mediană a acoperişului. Nişele sunt rotunjite în partea lor de sus. Ultimul nivel al turnurilor este ornamentat cu o alternanţă de nişe oarbe prelungi (ca şi la nivelul inferior), cu ferestre din ochiuri de sticlă. La fiecare turn, ferestrele sunt în număr de patru şi alternează cu nişele asemănătoare ca formă şi dimensiuni. Ferestrele fiecărui turn sunt îndreptate către cele patru puncte cardinale.

Din interiorul bisericii se poate urca în cele două turnuri pornind din spaţiul pronaosului.

Nu există nici o consemnare privind materialul din care a fost realizat acoperişul iniţial, şindrilă sau ţigle-olan. Oricum în ultima sută de ani, biserica a fost acoperită numai cu tablă, ceea ce nu a avantajat-o estetic. Este posibil ca pentru o anumită perioadă să fi avut acoperiş din tablă de cupru.

Turlele mici laterale au urmat permanent exemplul acoperişului în două ape, ele fiind acoperite cu conuri cu laturi rotunjite din tablă.

Intre cele trei nivele ornamentale ale turnurilor se găsesc ornamente din zidărie sub formă de brâuri. La ultimul nivel al turnurilor, unde sunt practicate ferestre orientate spre punctele cardinale, câte una dintre ele lipseşte. Este vorba de cea care ar fi fost orientată către centrul edificiului. Deci o turlă nu are fereastra dinspre nord, iar alta pe cea dinspre sud. Este posibil ca la origine, sau mai târziu, nişele de pe turnuri să fi purtat picturi, dar ulterior s-au acoperit cu var.

Deasupra turnurilor şi a frontonului cerdacului, crucile au opt braţe. Cele principale, pe verticală şi pe orizontală, sunt mai bine conturate, iar între ele se despart în unghi de 45 de grade alte patru braţe ca nişte raze.

Pe frontonul principal al bisericii este aşezată o cruce metalică de dimensiuni mai mari, cu braţele terminate treflat. Toate cele patru cruci amintite, două pe turnuri şi două pe frontoane sunt fixate pe câte o bilă ornamentală ataşată acoperişului, sau turnului superior. Bilele au un diametru de circa 20 de centimetri şi sunt confecţionate din tablă.

Biserica Hagi Enuş (Hagi Enuşi), sau după alte variante Hagi Ienuşi, a fost cuprinsă în catagrafia din 1813-1815 astfel: „Biserica din Târgul de Afară ot boangii, hramul Toţi Sfinţii, de negustorii mahalagii“.

Inscripţia din pisania săpată în piatră, încadrată de un chenar artistic sună astfel: „Cu ajutoriu Sfintei şi de viaţă făcătoarei Troiţi, această sfântă biserică ce se numeşte Târgul de Afară, unde se prăznueşte şi cinsteşte hramul tuturor sfinţilor şi a sfântului marelui mucenic Pantelimon, este zidită din temelie de dumnealui Nicolae Ceauşescu, i de dumnealui jupân Dumitrache Sandulachie, biv vel Cluceriu, i de dumnealui jupân Ion Băcanu, i de dumnealui jupân Mihai Cojocaru, i de dumnealui jupân Ion Săpinariu, având ajutori pe alţi mahalagii, cine cu ce le-au dat mâna de au ajutat şi alţi negustori streini, care în veac vor pomeni, înfrumuseţând-o cu zugrăveala prin afară cât şi pe dinăuntru, precum se vede, în zilele luminatului Domn Io Mihai Constandin, Şuţu Voievod şi cu blagoslovenia Prea Sfinţii Sale Chivu Chir Filaret, săvârşindu-să în zilele «Prea Sfinţii Sale Părintelui Episcopu Nectarie Ieatom»“ 3 (III - λ) (spart). In partea dreaptă a pisaniei, în afara chenarului sunt scrise cuvintele „având ajutor pe popa Vladu i jupan Matei Guirca“, iar ceva mai jos numele „Tănasie“.

Din pisanie este ruptă tocmai porţiunea în care era scrisă data ctitoriei.

In anuarul Episcopiei Râmnicului, din 1900, se consemnează ca dată a ridicării anul 1756, dar pisania spune că biserica s-a zidit în timpul domniei lui Mihai Constandin, Şuţu Voievod, fiind începută pe timpul lui Filaret episcop de Râmnic şi terminată sub urmaşul lui Nectarie. Mihai Constandin Şuţu a domnit din mai 1791 până în ianuarie 1793. Episcopul Nectarie a urmat lui Filaret în a doua jumătate a anului 1792. Pe baza de raţionament se poate completa data de la facerea lumii, socotind anul terminării bisericii 7301 (3III-λ) adică 1793.

La zidire biserica s-a numit Târgul de Afară. La fel a fost consemnată în 1835 când i s-a indicat şi hramul Toţi Sfinţii şi un număr de 85 de familii în parohie. In catagrafia din 1838, după cutremur, apare pentru prima dată cu o denumire hibridă „Târgu de afară ot Hagiu“, identică cu a mahalalei .

Specificarea „ot Hagiu“ a provenit de la numele lui Hagi Enuş (Ene Nanu după adevăratul său nume) care se pare că a dotat biserica cu odoare şi bani în primele trei decenii după ridicare. In acest fel a estompat importanţa adevăraţilor ctitori, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul altor biserici sau mănăstiri.

Tot pe atunci biserica mai era numită şi Târgu Vechi Hagiu. Ulterior s-a încetăţenit numele de Hagi Enuş (sau Hagi Ienuş după alte izvoare). Biserica a continuat să se numească Târgul de Afară Vechi până în anul 1859, iulie 29, când într-o adresă a Consiliului Municipal din Craiova cu nr.1285, apare sub numele de biserica Hagi Enuşi.
Pe lângă faptul că s-a îngrijit de biserică în locul primilor ctitori, se pare că Ene Nanu (Hagi Enuş) a dotat biserica şi cu ceva suprafeţe înconjurătoare. Terenurile donate s-au aflat în preajma lăcaşului ca şi casa sa, care, în 1926, se mai găsea în spatele bisericii – aşa numitele case Carianopol din 1926. 

Biserica Hagi Enuşi, fiind aşezată în centrul oraşului, a suferit în decursul vremii multe stricăciuni. Ea a fost reparată la 1826-1829. O notiţă din condica bisericii ne informează despre “cheltuiala ce s-a început pentru clopotniţă şi pentru biserică”, la 28 mai 1826. Atunci s-a refăcut clopotniţa şi s-a reaşezat şindrilă pe biserică. S-a refăcut tavanul şi s-a zugrăvit pantocratorul . In 1838, datorită cutremurului, a crapat altarul, amvonul şi tancuiala. Ca urmare, în 1839, s-a realizat o altă reparaţie şi s-a reaşezat din nou şindrila. Intre anii 1855-1856 s-a  întreprins o renovare generală prin dărâmarea părţilor ce nu prezentau siguranţă şi refacerea lor în aşa fel încât legătura dintre nou şi vechi să nu se observe. Noii ctitori au fost Hristea Stancovici şi Sterie Ioanu. Tot în 1856 s-a refăcut şi zugrăveala. A mai fost reparată în 1895, când probabil a fost acoperită cu tablă. Tot actunci s-a trecut la pictura în ulei. In anul 1941, s-a spălat pictura în ulei din 1895 şi a fost executată una nouă de Iancu Constantinescu.
Printre primele şcoli particulare, ce au funcţionat în Craiova în pridvoarele şi curţile bisericilor, se numără şi şcoala de la biserica Hagi Enuşi. Ea a existat de multă vreme, dar bine organizată începe de abia în anul 1831. Cel care–i învaţă pe tineri scrisul şi cititul este dascălul Ioan. El funcţiona aici încă din 1827. La aceeaşi şcoală a fost instruit şi dascălul Nicu Theodorescu, care a deschis ulterior şcoală în casele proprii, situate lângă biserica Hagi Enuşi, între anii 1857-1880. 

In 1821, Hagi Enus l-a imprumutat pe slugerul Tudor Vladimirescu, care „ridicase tara“, contribuind cu bani la mersul revolutiei: „Inscrisei supt semnatura slugerului Theodor, coprinzator ca lei 4.953 am primit de la chir Hagi Enus, pentru trebuinta cheltuielilor norodului tarii, ce este ridicat spre folosul de obste a toata tara, care bani si vreme cuviincioasa sa aiba a-i raspunde (restitui – n.r.) fara nici un cuvânt“.

Biserica nu a mai fost numită niciodată „Târgu de afară“ după catagrafia din 1838. Cu acea ocazie făcându-se şi inventarierea stricăciunilor s-a consemnat: „Sfântul altar au crăpat, sfântul advon a crăpat, tencuiala a crăpat mai mult“. Reparaţiile ce au urmat se pare că nu au adus modificări edificiului fiind rezolvate cu meşteri locali. Cu ocazia reparaţiilor s-a aplicat o nouă pictură interioară, iar în 1895 s-a aşternut o a treia pictură, executată în ulei. In exterior s-a renunţat la aplicarea de pictură încă din 1838.

Biserica Hagi Enuş se numără printre puţinele biserici vechi de două secole care şi-au păstrat clopotniţa masivă din zidărie, rezidită în 1826 . Aceasta are o bază pătrată cu latura de 6-7 metri şi este compusă din parter şi etaj, cu acoperiş din tablă în patru ape. La etaj, unde se află clopotul şi toaca, sunt practicate deschideri lungi, rotunjite în partea superioară. Deschiderile sunt foarte înguste şi protejate de un grilaj de lemn pentru evitarea intrării păsărilor. Laturile de est şi vest au câte două astfel de deschideri, iar laturile de nord şi sud câte una (anul 1990). Intrarea în clopotniţă se face acum numai dinspre est adică dinspre curtea bisericii şi dinspre biserică. Nu este exclus ca în urmă cu două secole clopotniţa să fi fost acoperită cu şindrilă (cel mai probabil, sau cu olane) şi că la parter să fi existat o boltă de acces dinspre exterior, adică dinspre apus.

Tot aşa, este de presupus că împrejmuirea incintei să fi fost robustă, din zidărie, măsură aproape obligatorie în preajma târgului de afară care genera cu multă murdărie şi aduna mulţi indivizi de proastă calitate.

La sfârşitul sec. al 18-lea şi începutul sec. al 19-lea, datorită deplasării târgului de afară în zona de răsărit a oraşului, s-a ridicat aici biserica, dar s-a mărit şi densitatea locuirii. Mahalaua numită atunci Târgu de afară, ulterior mahalaua Hagi-Enuş a devenit repede o parte importantă a oraşului. In zonă uliţele au devenit mai îngrijite şi s-au ridicat hanuri (mai ales în preajma intersecţiei actuale dintre str. A.I. Cuza şi str. Carol I (Gării)). Ştirile dinspre, noutăţile şi poruncile domneşti soseau prin această parte de oraş.

Târgul de afară era dezvoltat la sud de biserica Hagi Enuş, peste actualele străzi Lupeni şi 13 Septembrie. Strada 13 Septembrie a intrat în demolare în anii 1988-1989, astfel că până în 2011 latura ei de nord a dispărut cu totul. In principiu, târgul se întindea, la sud, până aproape de biserica Sfinţii Apostoli.

Târgul de afară de lângă biserica Hagi Enuş era legat de centrul oraşului, de Răscruciul Mare şi de Răscruciul Mic prin două căi principale. Una din căi era Drumul, sau Podul Bucureştiului (A.I. Cuza), iar cea de a doua era Podul Lipscanilor. Amândouă căile erau amenajate cu „poduri“ adică pavate cu grinzi de lemn de esenţă tare.

Cei dintâi dascăli şcolari ai secolelor trecute au fost cântăreţii bisericeşti şi preoţii. Lecţiile cu copii se ţineau în cerdacurile bisericilor, sau într-o încăpere a clădirilor înconjurătoare aparţinătoare bisericii. La începutul secolului al 19-lea biserica Hagi Enuş, alături de biserica Sfântul Gheorghe Vechi au fost menţionate ca lăcaşuri unde mergeau copiii mahalalelor pentru învăţătură de carte (Arh. Olteniei nr. 59-60).

Biserica avea 20 de prăvălii cu embatic (chirie) şi Hanul Ciolacului, tot cu embatic la Boicea Tetoveanu. Hanul fusese dăruit de ctitorul Nicolae Ceauşescu.

Până pe la mijlocul anilor 1980, în faţa bisericii, pe partea opusă, adică pe latura de sud a str. A.I. Cuza, se deschidea str. Al. Macedonski, stradă foarte lungă care porneşte dinspre sud, de la intersecţia cu str. Unirii, în apropiere de fostele ateliere „Brătăşanu“, apoi atelierele secundare ale ITMA (Intreprinderea de Tractoare şi Maşini Agricole). Demolările, din anii 1987 şi 1988, de pe str. A.I. Cuza, au anulat intersecţia cu str. al. Macedonski, aşa că peste drum de biserica Hagi Enuş a rămas un teren viran, plin cu moloz de la demolări. Demolările de peste drum de biserică s-au făcut în vederea lărgirii str. A.I. Cuza la patru benzi de circulaţie, dar venind evenimentele din 1989 planurile de investiţii urbanistice au rămas îngheţate. Până în iarna lui 1989, se modernizase numai o porţiune din str. A.I. Cuza de la intersecţia cu str. Republicii (Carol I) spre răsărit, spre biserica Hagi Enuş. Din motive de exproprieri, sau de fonduri, o bună parte din str. A.I. Cuza a rămas neamenajată pe o porţiune dinainte de biserică şi terminaţia ei dinspre răsărit. Dincolo de biserică, spre răsărit, se realizase o lărgire generoasă a arterei. Numai în zona bisericii a rămas încă două decenii o strangulare a circulaţiei. Chiar în faţa bisericii, str. A.I. Cuza a rămas cu carosabilul spart în iarna lui 1989. Din cauza circulaţiei s-a format o mare baltă pe mijlocul străzii pe care şoferii încercau să o ocolească trecând cu roţile pe trotuare. In zona aceea de strangulare, str. A.I. Cuza avea şi o denivelare apreciabilă între traseul de dinainte de biserică şi cel următor, dinspre răsărit. După 2-3 ani denivelarea şi balta au fost acoperite cu caracter provizoriu, cu o bandă de asfalt.

Pe partea opusă bisericii au rămas mult timp nedemolate circa 4-5 locuinţe vechi şi fără valoare arhitectonică. Din cauza lor strada era îngustă şi nu putea fi adusă în totalitate la patru benzi de circulaţie. Problema s-a rezolvat abia în anul 2010 când s-a trecut la răscumpărarea şi demolarea clădirilor ce împiedicau rezolvarea deschiderii arterei.

La apus de terenul bisericii se găsea str. Nicolae Bălcescu, care pe ultima ei porţiune urca din Calea Bucureşti până în str. A.I. Cuza. Această stradă Nicolae Bălcescu pornea din str. Republicii (Carol I), traversa Calea Bucureşti şi urca în str. A.I. Cuza chiar lângă proprietatea bisericii şi pe lângă clopotniţa ei. Strada Nicolae Bălcescu şi-a păstrat aliniamentul după demolările din zonă.

Pe ultima porţiune a ei, înainte de a pătrunde în str. A.I. Cuza avea o pantă foarte abruptă care punea la încercare pe şoferii care urcau şi mai ales pe candidaţii la un carnet de conducere. Amenajările din 1988 au redus simţitor unghiul pantei.

Inspre str. A.I. Cuza biserica a dispus de o curte generoasă aşa că nu a fost pusă niciodată în pericol de sistematizarea comunistă.

Pe la începutul anilor 1980 biserica avea spre str. A.I. Cuza un gard de lemn nu prea arătos. Edilii oraşului au dispus demolarea lui şi amenajarea unei peluze cu gazon, cu ronduri de flori şi cu ceva arbuşti şi arbori mai vechi. Odată cu tulburările edilitare din zonă, în anii 1988-1989 şi în următoarele două decenii, parohia a simţit nevoia să-şi delimiteze din nou proprietatea rămasă cu un gard civilizat cu soclu de beton îngust şi cu partea superioară din profiluri metalice aşezate vertical. Dincolo de acest gard parohia şi-a amenajat o curte curată şi îngrijită.

Pe latura de apus a curţii bisericii, în str. Nicolae Bălcescu a rămas clopotniţa veche aşezată exact pe aliniamentul clădirilor şi de lângă ea coboară spre Calea Bucureşti  o clădire parohială stil vagon-parter. Intrarea în aceasta se face prin curtea bisericii şi este locuită de preotul paroh şi familia sa.

La intersecţia dintre str. A.I. Cuza şi str. Nicolae Bălcescu, colţul dinspre răsărit al curţii bisericii a rămas mult timp loc de grădină. După anul 2000, prin căi numai de Diavol ştiute acea porţiune de teren a fost răpită de Primărie şi acordată (se zice retrocedată) unui fost proprietar (probabil în schimbul altui teren pierdut de acela pe întinsul oraşului). Cert este că noul proprietar a construit pe acel colţ de teren cu plan pătrat o clădire modernă de birouri care contrastează cu arhitectura bisericii şi pe deasupra o şi ecranează neplăcut. Este numai unul din zecile de mii de cazuri care au mutilat oraşele României după anul „Involuţiei“ din 1989. Timp de douăzeci de ani a domnit şi în construcţii, sau urbanistică, politica corupţiei, incompetenţei şi a bunului plac. Noul stat român s-a dovedit lipsit de autoritate şi de vigoare, marcat de disoluţie în toate domeniile vieţii. 

    Pe timp ce a fost primar Antonie Solomon, strada A.I.Cuza a fost corectată și modernizată în zona bisericii, făcându-se unele expropieri fără importanță arhitecturală. Acum pe tot parcursul său strada este modernă, cu patru benzi de circulație

ROMANIA - MONUMENTE - Mănăstirea Secu

Manastirea Secu îşi lasă amprenta în inimile pelerinilor ce-i pasesc pragul. In ciripitul pasarelelor si foşnetul frunzelor, la loc de taină, ea privegheaza de peste 400 de ani. Este ctitorie a vornicului moldovean Nestor Ureche si a sotiei sale Mitrofana, parintii cronicarului Grigore Ureche. Ea se găseşte la aproximativ 22 km de oraşul Târgu Neamţ, pe valea pârâului Secu , caee se deschide în stânga şoselei ce duce spre Pipirig şi Poiana Largului peste Muntele Petru Vodă.

Aşezată într-o fermecătoare poiană ce se întinde la poalele Muntelui Vasan, protejată din toate părţile de înălţimi împădurite, Mănăstirea Secu are aspectul unei impresionante fortăreţe, fiind înconjurată de ziduri impunătoare ce se îmbină la colţurile incintei cu puternice turnuri de apărare.

Marturia  solemnă a zidurilor iti reinvie in minte ideea ca nu exista moment în timp şi nici loc in lume  in care sa nu fi existat credinta. De la poarta manastirii îţi calauzesc pasii trandafirii ce cresc de o parte si de alta a aleii. Clopotele manastirii rasuna, amintind ca am calcat pe un pamant sfintit de nevointe, de rugaciuni, post si priveghere.Voci ingeresti cheama spre Inalt marturisind taina indumnezeirii. Ochii se plimba in voie pe culmile dealurilor, dintre care tasnesc turlele manastirii care ne leaga cu vesnicia. Din caldura verii si din cea a sufletelor necajite, izvoraste lumina ca o undă lină de alinare si de rascumparare. Dumnezeu face aici hotar pentru înduhovnicire.

Grupuri restrânse de sihaştri vor fi vieţuit aici şi în poienile ascunse de pe valea Secului încă din a doua jumătate a veacului al XIV-lea, aşa cum s-a întâmplat la Mănăstirea Neamţ şi în alte locuri din Moldova, depărtate de aşezările omeneşti dar care puteau asigura anahoreţilor hrană şi adăpost. Dar prima aşezare călugărească ce se cunoaşte aici nu poate fi mai veche de anii 1420-1450, când un grup de sihaştri condus de Zosim (sau Zosima) a curăţat un loc în pădure şi a ridicat o bisericuţă de lemn cu hramul "Naşterii Sf. Ioan Botezătorul", eveniment consemnat de altfel şi în Pomelnicul Mare al mănăstirii.
Depăşind din zona legendelor şi bizuindu-ne pe datele cuprinse într-o pisanie din 1530 păstrată până în 1910 în turnul-clopotniţă de la intrare, putem considera că Petru Rareş a ridicat la Secu, pe locul actualului cimitir, biserică voievodală înconjurată cu zid de către fiii acestuia şi Elena Doamna. Coroborând toate informaţiile de care dispunem, rezultă că schitul de la Secu a purtat multă vreme numele întemeietorului său, Zosim, şi că Alexandru Lăpuşneanu l-a înzestrat cu moşiile din hotarul Cetăţii Neamţ, pe care apoi alţi voievozi le-au întărit şi le-au extins.

Biserica manastirii este construita din piatră şi cărămidă de catre mesteri locali şi munteni, avind hramul “Taierea capului Sf. Ioan Botezatorul”, cu praznuire la data de 29 august. A fost zidita cu o singura turla, iar intre anii 1812-1818 a fost prelungită, ridicindu-i-se şi cea de a doua turla. Pictura originala a fost executata în frescă de pictori anonimi, în stil bizantin. Din ea se mai pastrează doar câteva registre. In anul 1850, doi mesteri locali au repictat interiorul, în ulei, în stul renascentist, pictură care a fost curaţătă în 1972, iar in anul 2002 a fost restaurata, cu ocazia aniversarii a 400 de ani de existenta a manastirii.

Spre sfârşitul veacului al 16-lea, construcţiile din jurul Schitului lui Zosim erau slăbite de vreme şi chiar biserica zidită de Petru Rareş, din cauze necunoscute, se afla în ruină. Această situaţie explică în bună măsură de ce în 1602 vechiul lăcaş a fost abandonat, ridicându-se actuala ctitorie a lui Nestor Ureche, mare vornic al Ţării de Jos, tatăl cunoscutului cronicar Grigore Ureche. După cum ne informează pisania originară aflată în zidul sudic al bisericii (şi ajunsă aici în urma unor adăugiri ulterioare) lucrările s-au săvârşit între 7 iunie şi 5 octombrie 1602, deci în numai 4 luni, ceea ce reprezintă - trebuie să recunoaştem - un record în materie, chiar dacă ne raportăm la marile construcţii din epoca lui Ştefan cel Mare, realizate şi ele într-un timp foarte scurt.

Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, cu ruga Preacuratei Maici a Domnului şi a Sfântului Înaintemergător Ioan şi a tuturor sfinţilor, cu bunăvoinţa dreptcredinciosului Domn al nostru, Io Eremia Moghila Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei şi a celor de Dumnezeu dăruiţi fii ai săi, Io Constantin şi Alexandru Voievozi şi a celuilalt frate al său Io Simion Moghila Voievod şi a copiilor lui şi cu binecuvântarea fratelui domniei lor, Preasfinţitul chir Gheorghe, Mitropolit al Sucevei, cu bună râvnă şi cu adevărată a lui de Dumnezeu dăruită agonisită, a făcut acest hram dumnezeiesc întru numele slăvitului prooroc Înaintemergător şi Botezător al lui Hristos, Ioan, şi a cinstitei lui Tăieri a capului, smeritul şi mult greşitul şi nevrednicul rob al stăpânului Hristos, Nestor Ureche mare vornic al Ţării de Jos şi cneaghina lui, Mitrofana, şi copiii lor, Vasile şi Grigorie şi alţi copii ai lor; Cinstite Sfinte Înaintemergătorule, pleacă-ţi pomenirea către binecinstitorul Domnului nostru şi a robului lui (Hristos?), Nestor Ureche mare vornic al Ţării de Jos ... şi Neamul lui pentru iertarea în acelaşi an, octombrie 5 (1602).

După anul 1602, aşezământul monastic de la Secu a continuat să se dezvolte în jurul ctitoriei lui Nestor Ureche, ridicându-se noi chilii şi construcţii-anexe. Astfel, în anul 1640, în vremea egumenului Ghedeon, s-a construit în partea de sud-est a incintei Paraclisul "Adormirea Maicii Domnului", iar sub oblăduirea lui Nifon Udrea Trotuşanu s-a ridicat în partea de nord-est, între anii 1758-1763, Biserica "Sf. Nicolae", în amintirea lăcaşului cu acelaşi hram de la Cetatea Neamţ, pe care voievodul Vasile Lupu îl supusese canonic Mănăstirii Secu (în 1646), iar Mihail Racoviţă îl distrusese împreună cu cetatea, din ordinul turcilor. Puţin mai târziu, între 1775 şi 1779, cât a stăreţit Paisie Velicicovschi, la Secu s-au construit aproximativ 100 de chilii, pentru a le face loc tuturor călugărilor pe care marele cărturar îi adusese cu sine de la Dragomirna.

După plecarea lui Paisie Velicicovschi la Mănăstirea Neamţ (15 august 1779), aşezământul monahal de la Secu îşi pierde autonomia canonică, apărând în documentele vremii, până în 1910, ca dependentă de marea lavră a Neamţului sub denumirea de Mănăstirea Neamţ-Secu.

După greaua încercare din 1691, când şi la Secu se stabilesc vremelnic oştenii regelui polon Ian Sobieski, şi după pierderile suferite în tot secolul al 18-lea cu prilejul deselor incursiuni ale cetelor prădalnice de tătari, poloni şi austrieci, au urmat tragicele evenimente din vara anului 1821, care au marcat un adevărat dezastru în istoria acestei străvechi vetre mănăstireşti. Documentele vremii ne informează că, pe la mijlocul lunii august 1821, cetele eteriste urmărite de oastea otomană s-au retras în bună parte şi pe Valea Secu, însumând între 380 şi 500 de oameni sub comanda lui Iordache Olimpiotul şi a lui Farmache. Cei mai mulţi s-au adăpostit direct la Mănăstirea Secu, alţii, sub comanda lui Gheorghe Călăuz, au rămas pe valea pârâului hărţuind unităţile lui Emin Aga şi provocându-le grele pierderi. Nevoiţi să se retragă între zidurile mănăstirii sub presiunea unui duşman mai numeros şi mai bine înarmat, eteriştii sunt supuşi, în ultimele zile ale lunii august, la un adevărat asediu, în timpul căruia s-a folosit şi artileria. Timp de 14 zile asediaţii au reuşit să reziste furibundelor atacuri otomane, dar pierderile mari şi incendiul mistuitor care s-a declanşat în incinta mănăstirii i-au obligat, în cele din urmă, să intre în tratative cu Salih Paşa, care conducea întreaga acţiune. Amăgiţi de promisiunile acestuia, eteriştii s-au predat, fiind apoi măcelăriţi împreună cu monahii şi toţi cei care se adăpostiseră aici. Doar căpitanul Farmache şi 14 oameni ai săi au fost cruţaţi pentru a fi duşi la Istambul, unde au fost apoi decapitaţi.

 Anii care au urmat distrugerilor şi devastărilor din 1821 au fost ani grei, ani de privaţiuni şi muncă asiduă, în timpul cărora s-au reparat zidurile incintei şi s-au refăcut chiliile cu Paraclisul "Sf. Nicolae". În 1832 s-a reconstruit Biserica "Naşterea Sf. Ioan Botezătorul" din cimitirul mănăstirii, pe locul micului edificiu de lemn ridicat de monahii lui Zosim, şi abia în 1850 se vor încheia lucrările de restaurare la ctitoria lui Nestor Ureche, aceasta fiind lungită, zugrăvită în interior şi împodobită cu o nouă catapeteasmă.

Totuşi, la sfârşitul veacului trecut, Mănăstirea Secu va continua să se afle într-o situaţie precară, fiind serios stânjenită în activitatea sa de subordonarea canonică faţă de Mănăstirea Neamţ. Acest fapt îl determină pe Mitropolitul Pimen Georgescu să acţioneze întru separarea celor două aşezăminte: în 1910 s-a procedat la împărţirea terenurilor, iar în 1919, odată cu aprobarea oficială, s-au întocmit şi primele bugete distincte pentru Mănăstirea Neamţ (cu schiturile Vovidenia şi Pocrov) şi Mănăstirea Secu (cu Sihăstria şi Sihla în subordine). Deşi în anii următori autonomia atât de râvnită a fost din nou pierdută, fiind pe deplin câştigată abia în 1950, Mănăstirea Secu s-a afirmat constant ca un puternic centru monastic şi spiritual din această parte a ţării, reuşind să se ridice la înălţimea bogatelor sale tradiţii istorice şi de cultură.

Pe latura de SE a manastirii se afla Paraclisul “Adormirea Maicii Domnului”, construit in 1640 pentru pravila calugareasca. Aici atrage in mod deosebit si placut atentia catapeteasma, suflata in aur, sculptata de Monahul Iulian in stil renascentist in 1835. In acest paraclis, in doua racle frumos sculptate, isi asteapta canonizarea doi smeriti vietuitori ai acestei Sfintei Manastiri: milostivul Parinte Vichentie Malau si mult nevoitorul Parinte Antim Gaina. Parintele Vichentie Malau a scris cu mana sfiintiei sale citeva cugetari de mare intelepciune si sensibilitate ce stau si azi marturie pe stranele din Paraclisul “Adormirii Maicii Domnului”: Omul rau e cu desavirsire rau cind se preface ca e bun. O constiinta fara Dumnezeu e ca un tribunal fara judecator.A nu te mania niciodata e semn de mare intelepciune. Mânia e o scurta nebunie. Lenesul e frate cu cersetorul. Trândavia e mama tuturor pacatelor. Durerea e o învatatura. In anii durerii am învatat sa ma rog. A ponegri pe altul e cea mai mare crima. Altora sa ierţi totdeauna, ţie niciodată. Din faptele tale vei fi judecată, slugă vicleană. O camera fara carti e un trup fara suflet. Acel ce stie sa înduioşeze stie tot. Nimic nu e mai liber ca cugetarea. Aceste cuvine rasuna zilnic pe buzele credinciosilor si nu putini sunt cei care si le noteaza.

In partea de NE strajuieste Paraclisul cu hramul “Sf.Ierarh Nicolae”, care a fost refacut de calugarii manastirii in 1823, prin purtarea de grija a Mitropolitului Veniamin Costachi, noul ctitor, in urma incendiului provocat de turci atunci cind au infrant ultima rezistenta a eteriei de la 1821. Catapeteasma este executata de Monahul Iulian, fiind poleita in aur. Biserica a fost îmbracată cu pictură în frescă, în stil neobizantin, de pictorul Vasile Carp, în anul 1992.

Pe locul vechii sihăstrii a lui Zosim se afla biserica cimitirului cu hramul “Nasterea Sf.Ioan Botezatorul”, ctitorita de Mitropolitul Veniamin Costachi şi sfiinţită în 1832. Sub Sfantul Altar, în gropnita mănăstirii stau de veghe osemintele altor vieţuitori care s-au ostenit de-a lungul veacurilor in aceasta manastire.

Terminind pagina de istorie, dar lasand in acelasi timp cartea dechisa,  pasii  se indreapta spre bogata colectia de obiecte bisericesti a manastirii, pastrata cu migala si sfintenie din generatie in generatie, ca marturie dar si responsabilitate asumata cu barbatie a credintei stramosesti. In colectie se gasesc cruci sculptate in diferite esente, ferecate in argint aurit, chivote marete stropite cu pietre pretioase, Evanghelii împodobite, vase liturgice, cadelnite, pastrand cu ele parca fumul de odinioara al tamaiei, un epitaf tesut in fir de aur si argint (donat manastirii de sotia ctitorului), manuscrise si diferite tiparituri, printre care la loc de cinste se afla Cazania Mitropolitului Varlaam, ouă încondeiate şi alte pretioase odoare ce bucura inimile pelerinilor de frumusetile lasate de inaintasii noştri.