ROMANIA - TEZAURUL SECHESTRAT - a crescut după 1947

Tezaurul de la 1917

În august 1916 Carol I moare, iar România ia decizia intrarii în razboi alaturi de Antanta Dar eram slab înarmati, bazându-ne, ca siastazi, mai mult pe tratatele cu marile puteri decât pe propriile tunuri. Desi campania a debutat favorabil, prin patrunderea trupelor române în Transilvania, în scurt timp, trupele germane, austro-ungare si bulgare au preluat initiativa ocupând, în toamna aceluiasi an, Dobrogea, Oltenia si Muntenia, conducerea României fiind nevoita sa mute capitala tarii de la Bucuresti la Iasi. În luna noiembrie, s-a decis si mutarea sediului Bancii Nationale a României, inclusiv tezaurul, la Iasi . Din cauza ca trupele austro-ungare înaintau, la 12 decembrie 1916, Consiliul de Ministri aproba transferul tezaurului în Rusia, spre pastrare, pâna la terminarea conflagratiei mondiale.
Tezaurul care urma sa ia drumul Moscovei era compus din: acte, documente, manuscrise , monede vechi, tablouri, carti rare, odoarele manastiresti din Moldova si Muntenia (printre care si osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir), arhive, depozite, colectii ale multor institutii publice si particulare, actiuni, obligatiuni, titluri de credit, dar si aur, în cea mai mare parte proprietate a Bancii Nationale a României. Bunurile au fost încarcate într-un tren cu 24 de vagoane care a dus tezaurul în beciurile Kremlinului, unde se afla si tezaurul Rusiei. Valoarea declarata a bunurilor românesti din acel tren era de 1.594.836.721,09 lei (la valoarea leului de atunci – n.r.) din care aur efectiv în valoare de 574.523,57 lei, arhiva evaluata la 500.000 de lei, iar restul, adica 1.593.762.197,52 lei, erau obligatiuni, titluri de credit, tablouri, carti rare etc. În 1917, izbucneste revolutia bolsevica la Petrograd , comunistii preiau controlul fostului stat tarist, iar Rusia iese din razboi si confisca tezaurul României. Imediat, Lenin începe sa toace depozitele românesti de la Kremlin. Conform documentelor aflate la Arhivele Nationale din Bucuresti, în adresa nr. 116 din 16 ianuarie 1918, Lenin trimite
urmatorul ordin: “Stimate tovarase, Consiliul Comisarilor Poporului a hotarât alocarea sumei de 5.000.000 de ruble Colegiului suprem Ruso-Român pentru problemele României si Basarabiei, cu amortizarea acestor sume din fondul românesc arestat la Moscova”. Cu alte cuvinte, îsi formau retele de spionaj împotriva noastra cu propriii nostri bani. Între timp se termina razboiul si Regatul României se întregeste cu Transilvania, Basarabia si Bucovina . În 1921, guvernul de la Washington îl anunta pe cel de la Bucuresti ca pe piata aurului din Statele Unite au aparut piese cu marca tezaurului românesc depozitat la Kremlin. Adica sovieticii îsi faceau linistiti cumparaturile din SUA, ca bani aveau de la români. Începe scandalul international, iar rusii ne propun sa le cedam tezaurul contra recunoasterii alipirii Basarabiei la România. Bucurestiul refuza propunerea si cere insistent tezaurul.

Tezaurul maresalului Antonescu

În 1935, Uniunea Sovietica ne restituie, din tot ce aveam la ei, doar arhivele si osemintele lui Dimitrie Cantemir. În 1939, începe al Doilea Razboi Mondial, iar România se aliaza cu Germania . Maresalul Ion Antonescu încheie un pact cu Hitler, iar tara noastra începe sa vânda statului nazist diferite produse, în special grâu si petrol, contra aur. În urma acestui comert, rezerva de metal pretios a Bancii Nationale a României ajunge în 1944 la 244,9 tone, cea mai mare din toata istoria tarii noastre. În 1944, de frica invaziei sovietice,
aceasta rezerva uriasa e ascunsa într-o grota de la manastirea Tismana. Ea reapare în documente în februarie 1947, când este readusa la Bucuresti sub supravegherea armatei sovietice. Dupa care se asterne tacerea pâna în 1953, când se consemneaza ca rezerva de aur a României este de 53,1 tone. Fata de 1947 avem un minus de 191,8 tone. “Acest aur a fost luat de rusi ca plata a datoriei de razboi”, ne-a spus Adrian Vasilescu, consilier si purtator de cuvânt al guvernatorului Bancii Nationale. Informatia e infirmata însa de documente. Potrivit acordului sovieto-român pentru pagubele de razboi,semnat la Moscova în 16 ianuarie 1945, România a fost obligata sa plateasca URSS-ului, între 12 septembrie 1944 si 12 septembrie 1950, 300 milioane dolari, adica 50 milioane dolari anual timp de 6 ani, în produse petroliere, cherestea, vite, grâne, vase maritime si fluviale, material mecanic si feroviar etc. Deci, cele aproape 200 de tone de aur de la Tismana nu au fost luate de rusi ca despagubire de razboi. Dar în ce mod? Surse din Ministerul de Externe al României sustin ca acel tezaur a fost luat în custodie de Moscova, adica în pastrare (cu de-a sila, desigur), iar România poate si trebuie sa puna problema recuperarii acestui al doilea tezaur, de doua ori mai consistent decât primul. În 1995, statul român reia cererea de retrocedare a tezaurului “arestat” în 1917. Ulterior, se formeaza o comisie româno-rusa de istorici care sa studiaze chestiunea, adica valoarea datoriei Rusiei fata de România. Oficial trebuie sa recuperam 93,4 tone de aur, în valoare actuala de 2.668.000.000 de dolari din
tezaurul trimis la Moscova în 1917. Despre celelalte bunuri ale acelui tezaur – actiuni, obligatiuni, titluri de credit etc., cele mai valoroase de altfel – nu se mai vorbeste nimic si nici despre cele aproape 200 de tone de aur luate de rusi în 1947. Revenim în 1956, când URSS ne restituie “Closca cu puii de aur”, un numar de piese din tezaurele bisericilor si 1.350 de picture si gravure. Cantitatea de aur restituita în acel moment cântarea 33 de kilograme. În 1965, Ceusescu merge la Brejnev, presedintele de atunci al URSS, si cere restul tezaurului din 1917. Brejnev se enerveaza si spune ca acel tezaur a fost plimbat prin toata Rusia si s-a mai pierdut din el pe drum. Citam: “O parte din aur a fost jefuit de armatele tariste, care probabil l-au dat tarilor straine”. Liderul sovietic a cerut insistent renuntarea la acest litigiu, spunând ca, daca dezgroapa el mortii, poate scoate România cu mari datorii fata de URSS. Dar Ceausescu nu s-a lasat, litigiul a ramas deschis.
De la al Doilea Razboi Mondial si pâna astazi, cantitatea de aur detinuta de Banca Nationala a României a avut urmatoarea fluctuatie:

1944: 244,9 tone
1953: 53,1 tone,
1969: 111 tone
1972: 64,4 tone
1983: 118,7 tone
1987: 42,2 tone
1997: 93,4 tone
2008: 107 tone.

CEAUŞESCU - REDUCERILE CHELTUIELILOR MILITATE SI CREŞTEREA ROLULUI ECONOMIC AL ARMATEI

MILITARII DETAŞAŢI LA DIRECŢIA DE LUCRĂRI ÎN ECONOMIA NAŢIONALĂ 

 

La începutul anului 1989, Nicolae Ceauşescu era reticent faţă de intenţiile mareşalilor sovietici de modernizare a tehnicii de luptă din dotarea armatei române. Una dintre cauzele acestei atitudini a liderului suprem al PCR era criza economică prin care trecea România de la începutul anilor ’80. De exemplu, în anul 1982, cheltuielile militare ale României au fost limitate la nivelul din anul precedent, iar la 23 noiembrie 1986 a fost aprobată, prin referendum naţional, reducerea unilaterală, cu 5%, a efectivelor, armamentului şi cheltuielilor militare ale statului român. Rezultatele acestuia pot fi privite însă cu circumspecţie tocmai din cauza unanimităţii raportate în epocă: peste 95% dintre participanţii la referendum au acceptat decizia propusă/dictată de Nicolae Ceauşescu. În opinia noastră, acţiunea de consultare a voinţei poporului român a fost influenţată în mod negativ atât de existenţa temutei Securităţi, cât şi de controlarea strictă şi discreţionară a rezultatelor referendumului de către membrii aparatului de propagandă al PCR.

După desfăşurarea referendumului respectiv, în Bucureşti a avut loc o mare adunare populară (24 noiembrie 1986). Liderul PCR a rostit cu acel prilej o cuvântare consacrată dezarmării şi păcii. „Vechea teză a inevitabilităţii războiului – declara Nicolae Ceauşescu – se poate spune că ar trebui înlocuită cu o nouă teză, aceea a imposibilităţii în actualele condiţii ale armamentelor şi armelor nucleare a unui nou război mondial”.

Reducerea cheltuielilor militare ale României s-a desfăşurat concomitent cu creşterea exponenţială a efectivelor de militari în termen şi cadre ale armatei detaşate la Direcţia de Lucrări în Economia Naţională (DLEN). Proporţiile acţiunii au fost recunoscute chiar de Nicolae Ceauşescu, la o întâlnire cu membrii Consiliului Militar al Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (Bucureşti, 14 noiembrie 1986). Cu acel prilej, liderul PCR a declarat: „Aproape 50 la sută din efectivele armatei lucrează la realizarea unor obiective economice. Considerăm că prin aceasta îşi menţine chiar mai bine nivelul pregătirii de luptă şi politice, spiritul de muncă, participând efectiv la înfăptuirea programelor de dezvoltare a ţării”.

Ideea utilizării în economia naţională a unor efective foarte mari de militari din cadrul Ministerului Apărării Naţionale nu era nouă. De exemplu, la 16 decembrie 1978, în cadrul şedinţei cu activul de bază şi de partid din Armată, Nicolae Ceauşescu a declarat: „Nu doresc să mă opresc la activităţile concrete desfăşurate în această privinţă; mi-ar fi greu să enumăr toate unităţile industriale unde sunt prezenţi militarii, toate şantierele, lucrările de irigaţii sau punctele canalului Dunărea – Marea Neagră unde ei lucrează. Această activitate a militarilor constituie un factor important nu numai din punct de vedere economic, ci şi politic, pentru că ea determină o întărire mai puternică a unităţii dintre armată şi popor, o înţelegere mai profundă de către toţi militarii a faptului că tot ceea ce realizăm în dezvoltarea patriei noastre – la care ei şi-au adus şi îşi aduc contribuţia activă, atât în perioada când lucrează ca civili, cât şi în perioada când lucrează ca militari – trebuie apărat”.

Doi ani mai târziu, generalul-maior Constantin Olteanu, ministru al Apărării Naţionale, a solicitat lui Nicolae Ceauşescu aprobarea pentru participarea a 46.000 de militari la lucrările ce se executau pe diferite şantiere din ţară. În raportul nr. M 008259 din 10 decembrie 1980 se preciza faptul că în anul 1979, în afara celor 39.000 de militari stabiliţi în plan, ministrul Apărării Naţionale detaşase încă 6000 de militari pe şantierele ministerelor economice. Concomitent, 10.600 de militari au participat la strânsul recoltei de vară, 45.000 de militari şi 5000 de autocamioane la strânsul recoltei de toamnă, iar în perioada iulie-octombrie 1980, încă 2500 de militari au ajuns în Bazinul carbonifer Oltenia. Totodată, pentru strânsul rapid al recoltei în toamna anului 1980, generalul-maior Constantin Olteanu a trimis în luna noiembrie 1980, la unităţile agricole, încă 17.000 de militari, „iar pe plan local, în zilele de sâmbătă şi duminică, în medie, câte 20.000 militari”.

Pentru anul 1981, generalul-maior Constantin Olteanu i-a repartizat în economia naţională pe cei 46.000 de militari încorporaţi, astfel:

- 30.000 de militari în termen încorporaţi direct la unităţile din economia naţională: 8300 de militari rămâneau la dispoziţia unor ministere economice, fiind apoi repartizaţi de Consiliul de Miniştri; 5400 de militari ajungeau la unităţile economice ale Ministerului Minelor, Petrolului şi Geologiei; 4600 de militari urmau să lucreze în şantierele navale de la Galaţi, Constanţa şi Mangalia (şantierul civil „2 Mai”), iar 200 de militari în şantierul naval militar de la Mangalia; 9500 de militari erau trimişi la Brigada 38 Căi Ferate şi Brigada 35 Drumuri; 1500 de militari erau repartizaţi pe şantierele de irigaţii; 500 de militari ajungeau pe şantierele de construcţii de locuinţe;

- 16.000 de militari detaşaţi din unităţi la diferite obiective economice: 11.000 de militari la sectoarele repartizate armatei din Canalul Dunăre – Marea Neagră; 2500 de militari la lucrările de irigaţii; 2500 de militari în Bazinul carbonifer Oltenia (pentru perioada mai-octombrie 1981).

Totodată, potrivit planului propus la 10 decembrie 1980 de generalul-maior Constantin Olteanu, 2000 de militari au fost repartizaţi în anul 1981 pe şantierele de construcţii de locuinţe ale armatei. În finalul raportului trimis lui Nicolae Ceauşescu, ministrul Apărării Naţionale a menţionat faptul că „procentul efectivelor care vor lucra în economia naţională în trimestrul I [al anului] 1981 s-ar ridica la 59%”.

În acest fel, încorporările de militari în termen au devenit pentru Nicolae Ceauşescu şi ministrul Apărării Naţionale un mijloc de acoperire a deficitului de forţă de muncă la diferite obiective economice şi în agricultură. Apelul la munca forţată şi slab calificată, în condiţii de lucru precare, demonstrează încă o dată voluntarismul şi lipsa de prevedere a celor care au hotărât industrializarea forţată a României.

CEAUŞESCU - VIZIUNE ASUPRA DEZARMĂRII

In primăvara anului 1989, imagi­nea politică pe care Nicolae Ceau­şescu o avea în străinătate era afectată pu­ternic de criza economică prin care trecea România şi de măsurile de austeritate primitive impuse de acesta naţiunii române, începând din anul 1981.

Totodată, ambiţia sa de a achita integral datoria externă a ţării şi de a interzice contractarea de către statul român a unor credite din străinătate, precum şi ideea privind desfiinţarea concomitentă a Organizaţiei Tratatu­lui de la Varşovia (OTV) şi Orga­nizaţiei Tra­­tatului Atlanticului de Nord (NATO) ofereau numeroase argumen­te defavorabile României unor lideri politici şi militari străini, care consi­derau că Nicolae Ceauşescu nu este în toate minţile.

In opinia lui Nicolae Ceauşescu, exis­ta o strânsă legătură între princi­piul dezarmării generale şi des­fiin­ţarea celor două blocuri politico-m­ili­tare antagonice din Eu­ro­pa, în­fiinţate în anul 1949, res­pectiv 1955. În retorica sa, liderul PCR a folosit de­seori i­deea recu­noaş­terii echi­valenţei între cele două alianţe, fără să amintească fap­tul că a pre­luat-o de la Nikita Hruş­ciov. Practic, li­derul sovietic a fost cel care a utili­zat-o pen­tru prima dată, la Geneva, în iulie 1955, la doar două luni după sem­narea Tratatului de la Varşovia.

Prin propunerea respectivă, Nikita Hruş­ciov a dovedit încă o dată faptul că Organizaţia Tratatului de la Varşovia era o creaţie so­vietică, "ţările prietene" din cadrul alian­ţei neavând suficientă autoritate în privinţa înfiinţării sau desfiinţării acesteia.

Se pare că, cel puţin în primii ani, Organizaţia Tratatului de la Varşovia a contat mai mult ca o monedă de schimb în discuţiile dintre reprezentanţii Uniunii Sovietice cu Occidentul, spre deosebire de NATO, care devenise o alianţă militară în adevăratul sens al cuvântului.

La un moment dat, diplomaţia ro­mâ­neas­că a preluat leitmotivul lui Hruşciov. Apoi, în anii '80, în mijloacele de in­for­mare în masă ro­mâ­neşti au început să fie pre­zentate "concepţia ori­gi­nală a tovarăşului Ni­colae Ceau­şescu" des­pre desfiinţarea conco­mi­tentă a NATO şi a OTV, precum şi ideea dezar­mării generale, convenţionale şi nu­cleare.

La reuniunea de la Moscova a Consiliului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (22-23 noiembrie 1978), Nicolae Ceauşescu a încercat să utilizeze în folosul său cele două idei menţionate (ge­neroase şi utopice în acelaşi timp). Astfel, domnia-sa a criticat dur propunerile li­derilor militari sovietici de modernizare a arsenalului armatei române şi s-a declarat împotriva escaladării cursei înarmărilor între Est şi Vest. În discursul său, Nicolae Ceauşescu a spus următoarele: "Este imposibil de a accepta propunerile sovietice cu privire la înar­mările pentru cincinalul următor (1981-1985 - n.r.). Sigur, fiecare gu­vern şi partid sunt libere să hotărască aşa cum vor dori. Noi trebuie să vă spunem însă că nu putem să suportăm şi nu ne vom angaja pe această cale, pentru că ar însemna să punem în pericol nu numai realizarea planului de dezvoltare, dar să aducem grave prejudicii întregii situaţii economice a ţării şi, ca atare, şi consolidării statelor socialiste ale Pactului de la Varşovia, a capacităţii de luptă".

În opinia noastră, atitudinea de frondă a lui Nicolae Ceauşescu faţă de conducătorii sovietici - pe care acesta a afişat-o de ne­nu­mărate ori - a mascat problemele grave ale economiei româneşti. Liderul politic de la Bucureşti avea cunoştinţă despre slăbiciunile acesteia încă din anii 1970-1971, iar criza mondială de energie din anul 1974, precum şi cutremurul de la 4 martie 1977 au determinat în mod evident o acutizare a crizei economice din România.

În consecinţă, chiar dacă ar fi dorit să pună în aplicare planurile mareşalilor so­vietici, propuse la reuniunea de la Moscova de la 22-23 noiembrie 1978, Nicolae Ceau­şescu nu avea la dispoziţie suficiente resurse materiale şi financiare pentru a investi în arsenalul armatei române. Pe un asemenea fond, dezarmarea şi desfiinţarea concomitentă a NATO şi OTV păreau nişte soluţii normale de ieşire din criza economică în care se afla România şi din spirala confruntării permanente între statele NATO şi cele ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.
Opoziţia lui Nicolae Ceauşescu faţă de încercările Moscovei de a moderniza armamentul şi tehnica de luptă din dotarea armatei române a crescut în intensitate la începutul anilor '80, când efectele negative ale crizei economice din România erau evidente. În anul 1982, cheltuielile militare ale României au fost limitate la nivelul atins în anul precedent, iar în 1986 s-a aprobat reducerea unilaterală cu 5% a efectivelor, armamentului şi cheltuielilor militare ale statului român. Totodată, în cadrul unei întâlniri pe care a avut-o la 14 noiembrie 1986 cu membrii Consiliului Militar al Forţelor Armate Unite ale statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, Nicolae Ceauşescu a declarat: "Aproape 50% din efectivele armatei române lu­crea­ză la realizarea unor obiective economice. Considerăm că prin aceasta îşi menţine chiar mai bine nivelul pregătirii de luptă şi politice, spiritul de muncă, participând efectiv la înfăptuirea programelor de dezvoltare a ţării".

Aceste acţiuni unilaterale româneşti au perpetuat neînţelegerile între liderul de la Bucureşti şi comandantul-şef al Forţelor Armate Unite, mareşalul sovietic Viktor G. Kulikov. Tensiunea dintre aceştia a atins un punct critic la 28 mai 1987, în timpul desfăşurării la Berlin a Consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. În cursul reuniunii, Nicolae Ceauşescu s-a opus, în prima fază, adoptării la nivelul întregii alianţe a principiului propus de mareşalul Viktor G. Kulikov, de reducere concomitentă a forţelor armate ale celor două blocuri militare din Europa "până la un nivel suficient, raţional".

Printre altele, liderul român a declarat: "Iată de ce pentru noi nu este acceptabilă ideea acestui principiu al stabilirii «suficienţei». Ce se poate înţelege prin «suficienţă»? Cine trebuie să stabilească şi ce reprezintă această «suficienţă»? Noi nu suntem în nici un fel de acord să dăm mână liberă nimănui, şi cu atât mai mult milita­rilor să stabilească ei cât trebuie să repre­zinte efectivele, armamentele şi cheltuielile mi­litare. Acestea sunt probleme ale popoa­re­lor, ale statelor, ale partidelor, iar problema nivelului armamentelor trebuie să o stabilească partidele, statele. În acelaşi timp, este necesar să se afirme cu toată claritatea necesitatea concentrării tuturor forţelor în vederea dezvoltării economico-sociale, ca o parte esenţială a întăririi capacităţii de apărare a statelor noastre".

Practic, Nicolae Ceauşescu considera că autorităţile de la Moscova au luat decizia respectivă fără să-i ceară acordul, deci se încălcase principiul privind neamestecul în treburile interne ale României. Dar o asemenea explicaţie nu putea să ascundă vanitatea liderului român. Acesta dorea să joace un rol important în negocierile dintre SUA şi URSS privind reducerea efectivelor mi­litare şi a armamentului din Europa. Astfel, prin succesele vizate pe plan extern, Nicolae Ceauşescu s-a străduit să refacă prestigiul său şi cel al României, afectate de profunda criză economică prin care trecea ţara.

Totodată, se poate remarca faptul că secretarul general al PCR s-a opus din nou pro­punerilor sovietice de modernizare a arsenalului unităţilor militare româneşti, la fel ca în noiembrie 1978, la Moscova. Motivul nemărturisit al respingerii planului auto­rităţilor sovietice a fost, şi de acea dată, criza economică din România.

În afară de duritatea cu care a respins principiul suficienţei forţelor militare - pe care atât sovieticii, cât şi americanii l-au aplicat ulterior în alianţele pe care le conduceau, fără să ţină cont de părerea liderului român -, se poate observa o contradicţie din finalul declaraţiei lui Ceauşescu. Acesta considera că o dezvoltare economico-socială, pe fondul unei scăderi concomitente a cheltuie­lilor militare, ar fi condus la întărirea capaci­tăţii de apărare a României. Numai că o ase­menea dezvoltare economico-socială, ne­însoţită de măsuri complementare pri­vind securitatea naţională, putea transforma România într-o pradă uşoară pentru orice stat care ar fi fost tentat să obţină prin presiuni şi/sau agresiune armată avantaje materiale, financiare şi/sau teritoriale pe seama statului român.

Cu toate că a adoptat o atitudine extrem de critică la adresa lui Viktor G. Kulikov, Nicolae Ceauşescu a semnat la Berlin documentul propus de mareşalul sovietic, inti­tu­lat "Cu privire la doctrina militară a statelor membre ale Tratatului de la Varşovia". Alături de liderul român au semnat ceilalţi şase conducători ai statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

Prin impunerea principiului "suficienţei forţelor", sovieticii au încercat, pe de-o parte, să reducă substanţial fondurile destinate iniţial programelor de dezvoltare a armelor convenţionale şi nucleare. Pe de altă parte, aceştia au alocat fondurile rezultate din stoparea temporară a cursei înarmărilor pentru continuarea procesului de restructurare a economiei sovietice.

Promovarea acestor idei în celelalte state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia a fost realizată cu acordul lui Mihail Gorbaciov, care a acceptat, de asemenea, în anul 1988 reducerea efectivelor armatei so­vietice cu 500.000 de militari în anii 1989-1990, retragerea completă a şase divizii so­vietice de tancuri din Ungaria, Cehoslovacia şi RDG (circa 10.000 de tancuri şi 8.500 de piese de artilerie şi sisteme de lansare a proiectilelor împotriva forţelor terestre). Totodată, au fost desfiinţate marile unităţi retrase din statele respective în URSS, iar în cursul anilor 1989-1990, forţele aeriene so­vietice din partea europeană a ţării şi din statele comuniste unde existau baze aeriene sovietice au renunţat la 800 de avioane de luptă, în mare parte uzate moral şi fizic.

Analizând faptele, se poate constata faptul că Nicolae Ceauşescu a dat numeroase declaraţii în legătură cu adoptarea acelei direcţii strategice de acţiune politico-militară, însă nu a reuşit niciodată să o impună în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Paradoxal, în momentul în care mareşalul Viktor G. Kulikov a propus la Berlin principiul suficienţei forţelor militare, venind practic în sprijinul celor afirmate de nenumărate ori de liderul român, tocmai Nicolae Ceauşescu s-a revoltat şi a criticat concepţia de bază a noii doctrine a alianţei.

Pe de altă parte, liderul român a propus în noiembrie 1978, la reuniunea de la Moscova a Comitetului Politic Consultativ, reducerea efectivelor militare de către marile puteri şi retragerea unor unităţi în limitele frontierelor naţionale. După aproape 10 ani, li­derul sovietic Mihail Gorbaciov a ajuns la aceeaşi concluzie şi a procedat, unilateral, la retragerea a şase divizii de tancuri din Ungaria, Cehoslovacia şi RDG.

La prima vedere, Nicolae Ceauşescu a reuşit să-şi vadă îndeplinită propunerea, dar nu trebuie să pierdem din vedere faptul că situaţia politico-militară şi economică internaţională era cu totul alta în anii 1988-1989 comparativ cu anul 1978.