CEAUŞESCU - VĂZUT DE UN OFICIAL AL AMBASADEI URSS

Un conaţional din Basarabia care a avut locul său de muncă la Ambasada Uniunii Sovietice la Bucureşti şi care, oficial, era trimisul puternicei organizaţii comuniste de tineret, cu sediul la Moscova, a participat, neoficial, la multe momente inedite, ca translator, deorece cunoştea foarte bine limba română. Acum, la o vârstă foarte înaintată, trăieşte la Chişinău şi a făcut destăinuiri interesante în presă, dar cu teamă de mâna lungă a F.S.B. Se redă dialogul cu ziaristul român:

Interlocutorul: - Am să vă spun ceva în legătură cu Vasili Ivanovici Drozdenko, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Uniunii Sovietice la Bucureşti. Vă mai amintiţi de acesta?Ziaristul: - Desigur. Cam dur la vremea sa…
- Drozdenko? Am fost martor când le spunea tinerilor diplomaţi, numiţi de Moscova la diferite posturi, din ambasada U.R.S.S., că “acela care nu iubeşte România să plece acasă!”
- Chiar aşa?
- Da. Dar eu vreau altceva să vă povestesc. Legat de Ceauşescu. Care a fost un patriot. Şi-a iubit mai mult ţara decât oricare alt conducător din ţările socialiste est-europene, aliate cu Uniunea Sovietică. Nici nu se compara cu Todor Jivkov. Un prostovan. Sau cu Kadar. Ascuns după propria sa umbră. M-am întâlnit de patru ori cu Nicolae Ceauşescu. De fiecare dată am observat că asculta mult. Vorbea puţin. Te privea cu ochi sfredelitori. Dar cu un chip liniştit.
- Nu l-aţi văzut nervos?
- Nu. Dar l-am văzut îngândurat, atunci când ţara sa era în impas.
- De pildă?
- Ambasadorul Drozdenko primise mesaj, de la Kremlin, ca să îi comunice lui Ceauşescu că Leonid Ilici Brejnev a decis să fie redusă, la o treime, cantitatea de petrol livrată atunci României.
- Din cauza crizei economiei sovietice sau…
- Şi din motivul acesta, dar în primul rând ca element de presiune politică. Cum translatorul oficial era plecat, Vasili Ivanovici m-a chemat pe mine, în biroul său şi mi-a zis:”mergem împreună la Ceauşescu.” Zis şi făcut. Ne-a primit a doua zi, într-o …viţă de vie. Îi plăcea să cureţe personal butaşii de viţă de vie.
- Era singur acolo?
- Da.
- Fără pază?
- Probabil că erau prin preajmă. Noi am fost conduşi acolo şi lăsaţi cu el. Cu siguranţă ne supravegheau din apropiere.
- Ce relaţii personale erau între Ceauşescu şi Drozdenko?
- Atente.
- ?…
- Drozdenko îl considera extrem de inteligent. După ce l-am salutat, Vasili Ivanovici i-a spus ceea ce avea mandat să îi transmită. Uniunea Sovietică are propriile dificultăţi economice, motiv pentru care va reduce, la iarnă, cu două treimi, cantitatea de petrol furnizată României.
- Şi Ceauşescu cum a reacţionat?
- Calm. A reamintit că România are o industrie de prelucrare a petrolului cu mii de muncitori. Şi măsura diminuării importului de petrol sovietic va pune conducerea de stat a ţării în situaţia de a lăsa fără locuri de muncă un număr enorm de oameni ai muncii. Ceea ce el, Ceauşescu, nu poate face.
- Şi Drozdenko?
- Aştepta. Ştia că preşedintele român intuia ce vrea Brejnev. Ceea ce s-a şi întâmplat. Nicolae Ceauşescu i-a spus lui Drozdenko că doreşte să transmită omologului său, de la Kremlin, că o întâlnire a conducătorilor P.C.R. şi P.C.U.S., la cel mai înalt nivel, ar fi de bun augur.
- S-a realizat?
- Da. Eu unul nu am fost acolo. Dar Drozdenko, da. De la el am aflat cum Ceauşescu l-a strâns cu uşa pe Brejnev.
- Mai concret?
- Brejnev s-a întâlnit cu Ceauşescu şi i-a spus ceea ce îi transmisese şi Drozdenko. U.R.S.S. are dificultăţi economice, motiv pentru care va reduce, la iarnă, cu două treimi, cantitatea de petrol furnizată României. Cei doi s-au privit lung şi au urmat câteva clipe de tăcere. A fost un moment de mare încordare. Brejnev ştia că nu va ceda Ceauşescu. Dar habar nu avea cum va replica.
- Şi ceilalţi participanţi la dialog?
- Toţi îl priveau pe Nicolae Ceauşescu. Acesta, calm, s-a întors spre ministrul de externe al României, Ştefan Andrei şi i-a spus liniştit:”Ştefane, după ce plecăm de aici, când ajungem la ambasadă, dă un telefon la Bursa din New York (New York Stock Exchange). Anunţă-i că România va cumpăra petrol, prin intermediul lor.”
- Serios?
- Brejnev, nedumerit, a cerut translatorului său să îi traducă ce a spus Ceauşescu. Când a aflat, s-a îngălbenit şi l-a rugat pe omologul său român să fie luată o pauză de zece minute. Apoi s-a retras cu colaboratorii săi.
- Incredibil…
- Ba este adevărat. Când a revenit Brejnev, discuţia s-a reluat. Liderul sovietic l-a informat că s-a consultat, telefonic, cu ceilalţi membri ai Biroului Politic al P.C.U.S. şi au decis ca reducerea cantităţii de petrol livrată României să nu fie cu două treimi, ci doar cu 1/3!
- Ceauşescu practic l-a învins!
- Întocmai. Brejnev nu a avut altă soluţie! Iar Nicolae Ceauşescu a câştigat printr-o stratagemă credibilă. Bine punctată. Care s-a dovedit a fi imbatabilă.

ROMANIA - TEZAURUL SECHESTRAT - a crescut după 1947

Tezaurul de la 1917

În august 1916 Carol I moare, iar România ia decizia intrarii în razboi alaturi de Antanta Dar eram slab înarmati, bazându-ne, ca siastazi, mai mult pe tratatele cu marile puteri decât pe propriile tunuri. Desi campania a debutat favorabil, prin patrunderea trupelor române în Transilvania, în scurt timp, trupele germane, austro-ungare si bulgare au preluat initiativa ocupând, în toamna aceluiasi an, Dobrogea, Oltenia si Muntenia, conducerea României fiind nevoita sa mute capitala tarii de la Bucuresti la Iasi. În luna noiembrie, s-a decis si mutarea sediului Bancii Nationale a României, inclusiv tezaurul, la Iasi . Din cauza ca trupele austro-ungare înaintau, la 12 decembrie 1916, Consiliul de Ministri aproba transferul tezaurului în Rusia, spre pastrare, pâna la terminarea conflagratiei mondiale.
Tezaurul care urma sa ia drumul Moscovei era compus din: acte, documente, manuscrise , monede vechi, tablouri, carti rare, odoarele manastiresti din Moldova si Muntenia (printre care si osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir), arhive, depozite, colectii ale multor institutii publice si particulare, actiuni, obligatiuni, titluri de credit, dar si aur, în cea mai mare parte proprietate a Bancii Nationale a României. Bunurile au fost încarcate într-un tren cu 24 de vagoane care a dus tezaurul în beciurile Kremlinului, unde se afla si tezaurul Rusiei. Valoarea declarata a bunurilor românesti din acel tren era de 1.594.836.721,09 lei (la valoarea leului de atunci – n.r.) din care aur efectiv în valoare de 574.523,57 lei, arhiva evaluata la 500.000 de lei, iar restul, adica 1.593.762.197,52 lei, erau obligatiuni, titluri de credit, tablouri, carti rare etc. În 1917, izbucneste revolutia bolsevica la Petrograd , comunistii preiau controlul fostului stat tarist, iar Rusia iese din razboi si confisca tezaurul României. Imediat, Lenin începe sa toace depozitele românesti de la Kremlin. Conform documentelor aflate la Arhivele Nationale din Bucuresti, în adresa nr. 116 din 16 ianuarie 1918, Lenin trimite
urmatorul ordin: “Stimate tovarase, Consiliul Comisarilor Poporului a hotarât alocarea sumei de 5.000.000 de ruble Colegiului suprem Ruso-Român pentru problemele României si Basarabiei, cu amortizarea acestor sume din fondul românesc arestat la Moscova”. Cu alte cuvinte, îsi formau retele de spionaj împotriva noastra cu propriii nostri bani. Între timp se termina razboiul si Regatul României se întregeste cu Transilvania, Basarabia si Bucovina . În 1921, guvernul de la Washington îl anunta pe cel de la Bucuresti ca pe piata aurului din Statele Unite au aparut piese cu marca tezaurului românesc depozitat la Kremlin. Adica sovieticii îsi faceau linistiti cumparaturile din SUA, ca bani aveau de la români. Începe scandalul international, iar rusii ne propun sa le cedam tezaurul contra recunoasterii alipirii Basarabiei la România. Bucurestiul refuza propunerea si cere insistent tezaurul.

Tezaurul maresalului Antonescu

În 1935, Uniunea Sovietica ne restituie, din tot ce aveam la ei, doar arhivele si osemintele lui Dimitrie Cantemir. În 1939, începe al Doilea Razboi Mondial, iar România se aliaza cu Germania . Maresalul Ion Antonescu încheie un pact cu Hitler, iar tara noastra începe sa vânda statului nazist diferite produse, în special grâu si petrol, contra aur. În urma acestui comert, rezerva de metal pretios a Bancii Nationale a României ajunge în 1944 la 244,9 tone, cea mai mare din toata istoria tarii noastre. În 1944, de frica invaziei sovietice,
aceasta rezerva uriasa e ascunsa într-o grota de la manastirea Tismana. Ea reapare în documente în februarie 1947, când este readusa la Bucuresti sub supravegherea armatei sovietice. Dupa care se asterne tacerea pâna în 1953, când se consemneaza ca rezerva de aur a României este de 53,1 tone. Fata de 1947 avem un minus de 191,8 tone. “Acest aur a fost luat de rusi ca plata a datoriei de razboi”, ne-a spus Adrian Vasilescu, consilier si purtator de cuvânt al guvernatorului Bancii Nationale. Informatia e infirmata însa de documente. Potrivit acordului sovieto-român pentru pagubele de razboi,semnat la Moscova în 16 ianuarie 1945, România a fost obligata sa plateasca URSS-ului, între 12 septembrie 1944 si 12 septembrie 1950, 300 milioane dolari, adica 50 milioane dolari anual timp de 6 ani, în produse petroliere, cherestea, vite, grâne, vase maritime si fluviale, material mecanic si feroviar etc. Deci, cele aproape 200 de tone de aur de la Tismana nu au fost luate de rusi ca despagubire de razboi. Dar în ce mod? Surse din Ministerul de Externe al României sustin ca acel tezaur a fost luat în custodie de Moscova, adica în pastrare (cu de-a sila, desigur), iar România poate si trebuie sa puna problema recuperarii acestui al doilea tezaur, de doua ori mai consistent decât primul. În 1995, statul român reia cererea de retrocedare a tezaurului “arestat” în 1917. Ulterior, se formeaza o comisie româno-rusa de istorici care sa studiaze chestiunea, adica valoarea datoriei Rusiei fata de România. Oficial trebuie sa recuperam 93,4 tone de aur, în valoare actuala de 2.668.000.000 de dolari din
tezaurul trimis la Moscova în 1917. Despre celelalte bunuri ale acelui tezaur – actiuni, obligatiuni, titluri de credit etc., cele mai valoroase de altfel – nu se mai vorbeste nimic si nici despre cele aproape 200 de tone de aur luate de rusi în 1947. Revenim în 1956, când URSS ne restituie “Closca cu puii de aur”, un numar de piese din tezaurele bisericilor si 1.350 de picture si gravure. Cantitatea de aur restituita în acel moment cântarea 33 de kilograme. În 1965, Ceusescu merge la Brejnev, presedintele de atunci al URSS, si cere restul tezaurului din 1917. Brejnev se enerveaza si spune ca acel tezaur a fost plimbat prin toata Rusia si s-a mai pierdut din el pe drum. Citam: “O parte din aur a fost jefuit de armatele tariste, care probabil l-au dat tarilor straine”. Liderul sovietic a cerut insistent renuntarea la acest litigiu, spunând ca, daca dezgroapa el mortii, poate scoate România cu mari datorii fata de URSS. Dar Ceausescu nu s-a lasat, litigiul a ramas deschis.
De la al Doilea Razboi Mondial si pâna astazi, cantitatea de aur detinuta de Banca Nationala a României a avut urmatoarea fluctuatie:

1944: 244,9 tone
1953: 53,1 tone,
1969: 111 tone
1972: 64,4 tone
1983: 118,7 tone
1987: 42,2 tone
1997: 93,4 tone
2008: 107 tone.

CEAUŞESCU - REDUCERILE CHELTUIELILOR MILITATE SI CREŞTEREA ROLULUI ECONOMIC AL ARMATEI

MILITARII DETAŞAŢI LA DIRECŢIA DE LUCRĂRI ÎN ECONOMIA NAŢIONALĂ 

 

La începutul anului 1989, Nicolae Ceauşescu era reticent faţă de intenţiile mareşalilor sovietici de modernizare a tehnicii de luptă din dotarea armatei române. Una dintre cauzele acestei atitudini a liderului suprem al PCR era criza economică prin care trecea România de la începutul anilor ’80. De exemplu, în anul 1982, cheltuielile militare ale României au fost limitate la nivelul din anul precedent, iar la 23 noiembrie 1986 a fost aprobată, prin referendum naţional, reducerea unilaterală, cu 5%, a efectivelor, armamentului şi cheltuielilor militare ale statului român. Rezultatele acestuia pot fi privite însă cu circumspecţie tocmai din cauza unanimităţii raportate în epocă: peste 95% dintre participanţii la referendum au acceptat decizia propusă/dictată de Nicolae Ceauşescu. În opinia noastră, acţiunea de consultare a voinţei poporului român a fost influenţată în mod negativ atât de existenţa temutei Securităţi, cât şi de controlarea strictă şi discreţionară a rezultatelor referendumului de către membrii aparatului de propagandă al PCR.

După desfăşurarea referendumului respectiv, în Bucureşti a avut loc o mare adunare populară (24 noiembrie 1986). Liderul PCR a rostit cu acel prilej o cuvântare consacrată dezarmării şi păcii. „Vechea teză a inevitabilităţii războiului – declara Nicolae Ceauşescu – se poate spune că ar trebui înlocuită cu o nouă teză, aceea a imposibilităţii în actualele condiţii ale armamentelor şi armelor nucleare a unui nou război mondial”.

Reducerea cheltuielilor militare ale României s-a desfăşurat concomitent cu creşterea exponenţială a efectivelor de militari în termen şi cadre ale armatei detaşate la Direcţia de Lucrări în Economia Naţională (DLEN). Proporţiile acţiunii au fost recunoscute chiar de Nicolae Ceauşescu, la o întâlnire cu membrii Consiliului Militar al Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (Bucureşti, 14 noiembrie 1986). Cu acel prilej, liderul PCR a declarat: „Aproape 50 la sută din efectivele armatei lucrează la realizarea unor obiective economice. Considerăm că prin aceasta îşi menţine chiar mai bine nivelul pregătirii de luptă şi politice, spiritul de muncă, participând efectiv la înfăptuirea programelor de dezvoltare a ţării”.

Ideea utilizării în economia naţională a unor efective foarte mari de militari din cadrul Ministerului Apărării Naţionale nu era nouă. De exemplu, la 16 decembrie 1978, în cadrul şedinţei cu activul de bază şi de partid din Armată, Nicolae Ceauşescu a declarat: „Nu doresc să mă opresc la activităţile concrete desfăşurate în această privinţă; mi-ar fi greu să enumăr toate unităţile industriale unde sunt prezenţi militarii, toate şantierele, lucrările de irigaţii sau punctele canalului Dunărea – Marea Neagră unde ei lucrează. Această activitate a militarilor constituie un factor important nu numai din punct de vedere economic, ci şi politic, pentru că ea determină o întărire mai puternică a unităţii dintre armată şi popor, o înţelegere mai profundă de către toţi militarii a faptului că tot ceea ce realizăm în dezvoltarea patriei noastre – la care ei şi-au adus şi îşi aduc contribuţia activă, atât în perioada când lucrează ca civili, cât şi în perioada când lucrează ca militari – trebuie apărat”.

Doi ani mai târziu, generalul-maior Constantin Olteanu, ministru al Apărării Naţionale, a solicitat lui Nicolae Ceauşescu aprobarea pentru participarea a 46.000 de militari la lucrările ce se executau pe diferite şantiere din ţară. În raportul nr. M 008259 din 10 decembrie 1980 se preciza faptul că în anul 1979, în afara celor 39.000 de militari stabiliţi în plan, ministrul Apărării Naţionale detaşase încă 6000 de militari pe şantierele ministerelor economice. Concomitent, 10.600 de militari au participat la strânsul recoltei de vară, 45.000 de militari şi 5000 de autocamioane la strânsul recoltei de toamnă, iar în perioada iulie-octombrie 1980, încă 2500 de militari au ajuns în Bazinul carbonifer Oltenia. Totodată, pentru strânsul rapid al recoltei în toamna anului 1980, generalul-maior Constantin Olteanu a trimis în luna noiembrie 1980, la unităţile agricole, încă 17.000 de militari, „iar pe plan local, în zilele de sâmbătă şi duminică, în medie, câte 20.000 militari”.

Pentru anul 1981, generalul-maior Constantin Olteanu i-a repartizat în economia naţională pe cei 46.000 de militari încorporaţi, astfel:

- 30.000 de militari în termen încorporaţi direct la unităţile din economia naţională: 8300 de militari rămâneau la dispoziţia unor ministere economice, fiind apoi repartizaţi de Consiliul de Miniştri; 5400 de militari ajungeau la unităţile economice ale Ministerului Minelor, Petrolului şi Geologiei; 4600 de militari urmau să lucreze în şantierele navale de la Galaţi, Constanţa şi Mangalia (şantierul civil „2 Mai”), iar 200 de militari în şantierul naval militar de la Mangalia; 9500 de militari erau trimişi la Brigada 38 Căi Ferate şi Brigada 35 Drumuri; 1500 de militari erau repartizaţi pe şantierele de irigaţii; 500 de militari ajungeau pe şantierele de construcţii de locuinţe;

- 16.000 de militari detaşaţi din unităţi la diferite obiective economice: 11.000 de militari la sectoarele repartizate armatei din Canalul Dunăre – Marea Neagră; 2500 de militari la lucrările de irigaţii; 2500 de militari în Bazinul carbonifer Oltenia (pentru perioada mai-octombrie 1981).

Totodată, potrivit planului propus la 10 decembrie 1980 de generalul-maior Constantin Olteanu, 2000 de militari au fost repartizaţi în anul 1981 pe şantierele de construcţii de locuinţe ale armatei. În finalul raportului trimis lui Nicolae Ceauşescu, ministrul Apărării Naţionale a menţionat faptul că „procentul efectivelor care vor lucra în economia naţională în trimestrul I [al anului] 1981 s-ar ridica la 59%”.

În acest fel, încorporările de militari în termen au devenit pentru Nicolae Ceauşescu şi ministrul Apărării Naţionale un mijloc de acoperire a deficitului de forţă de muncă la diferite obiective economice şi în agricultură. Apelul la munca forţată şi slab calificată, în condiţii de lucru precare, demonstrează încă o dată voluntarismul şi lipsa de prevedere a celor care au hotărât industrializarea forţată a României.