CEAUŞESCU - ATITUDINE FAŢĂ DE MACEDONENII DE DREAPTA

Cât timp a fost în conducerea Regionalei Dobrogea a PCR, Ceauşescu a avut de înfruntat problema comunităţii aromâne. „Macedonenii", cum erau cunoscuţi în epocă, fuseseră în perioada interbelică adepţi ai extremei drepte. După cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, în septembrie 1940, aromânii au fost strămutaţi în judeţul Tulcea mai ales. ­S-au aşezat în casele etnicilor bulgari, care au fost la rândul lor strămutaţi, la schimb, în Cadrilater. Numai că ­„macedonenii" din Tulcea, care aveau acum statut de colonişti, nu erau siguri dacă vor rămâne acolo, putând fi mutaţi în altă zonă a ţării în orice moment. În consecinţă, nu-şi îngrijeau nici gospodăriile primite şi nici nu lucrau pământul cum trebuia.

Totuşi, Ceauşescu avea speranţe că-i va putea face buni comunişti, dacă şi Partidul, de la nivel central, ­l-ar fi ajutat: „Situaţia coloniştilor ridică o problemă specială - scria acesta în raportul către CC amintit-, care rezolvată ar putea să ajute mult. Pentru că nu s-a rezolvat nimic până acum, şi cuprinde vreo 14.000 de familii, este o problemă destul de importantă acolo. Dar e în curs de rezolvare. Tov. Pătrăşcanu a căzut de acord să facă o lege, dar încă nu s-a făcut. Aceasta este important şi din punct de vedere economic, pentru că nu s-a definitivat şi ei nu îngrijesc nici pământul, nici casele. Sunt lăsate pur şi simplu să se strice, pentru că oamenii nu sunt siguri că rămân acolo. Şi din acest punct de vedere ar trebui urgentată definitivarea. Mai ales că nu muncesc cum trebuie nici pământul, nu îl îngraşă. Aceasta este o problemă care este importantă din punct de vedere politic şi economic acolo".

CEAUŞESCU - 1946 - CONTRACARAREA LIPOVENILOR DIN DELTA

 



Nicolae Ceauşescu la un miting organizat la Constanţa în 1946
Era considerat o tânără speranţă a conducerii PCR şi simpatizat
de Gheoghe Gheorghiu- Dej



Din februarie 1946, Nicolae Ceauşescu a fost trimis la Constanţa ca adjunct al lui Gheorghe Stoica (ilegalistul Moscu Kuhn), ajuns secretarul Comitetului Regional Dobrogea. Ceauşescu şi Stoica aveau misiunea să „întărească“ partidul din zonele Constanţa şi Tulcea. Să consolideze organizaţiile şi să-i pacifice pe lipoveni, care cereau alipirea la URSS.

După preluarea guvernării, comuniştii aveau nevoie să-şi consolideze puterea. Erau conştienţi că fără „asistenţa" Moscovei şi a Armatei Roşii n-ar fi ajuns să conducă România. Începând din martie 1945 însă, era nevoie ­să-şi întărească organizaţiile locale, pentru a putea face faţă alegerilor. În consecinţă, erau necesari oameni siguri în teritoriu. Aşa a ajuns Nicolae Ceauşescu în Dobrogea. Era trimisul Partidului în regiune, fiind considerat de tovarăşii din Comitetul Central un „element tânăr" capabil să facă faţă misiunii încredinţate.

Soseşte la Constanţa în februarie 1945. Organizaţia locală i-a repartizat o locuinţă în centrul oraşului, pe strada Sarmizegetusa, lângă biserica germană. N-a avut timp de acomodare. Judeţul Tulcea era în fierbere din cauza agitaţiilor lipovenilor, care solicitau alipirea Deltei la URSS.

În perioada războiului, Partidul avusese o relaţie bună cu lipovenii. Aceştia erau canalul de comunicare cu Uniunea Sovietică. Astfel, prin Deltă au ajuns la Moscova rapoartele comuniştilor români. Tot cu ajutorul lipovenilor se întorseseră din URSS, pe la Ismail, Ştefan Foriş şi Teohari Georgescu. Însă, imediat după 23 august 1944, lipovenii au contestat integritatea statului român, dorind secesiunea Deltei. Era o tactică a Moscovei de şantaj asupra românilor. La fel se întâmplase şi în Maramureş, unde avocatul Ivan Odoviciuc solicita, în numele minorităţii rutene, alipirea provinciei la Ucraina Sovietică. După 6 martie 1945, spiritele s-au calmat datorită instalării unui guvern pro-comunist, condus de dr. Petru Groza.

Însă problemele rămâneau, deoarece minoritarii puteau crea oricând noi agitaţii. Tocmai de aceea se impunea  control din partea Partidului Comunist. La scurt timp după ce a ajuns în Dobrogea, Ceauşescu s-a deplasat în judeţul Tulcea, pentru a studia problemele la faţa locului. A întocmit un raport către Comitetul Central, în care a prezentat situaţia Partidului la nivel local. Printre altele, spunea: „În Tulcea avem în total 5 plăşi. Au fost şi acolo unele reorganizări. Oraşul a fost împărţit în 4 cartiere, au comitete de cartier. Organizaţia a crescut în oraş bine, a ajuns la 1.500 oameni împărţiţi pe aceste cartiere. Plăşile nu sunt controlate. Eu am fost acolo acum 10 zile şi am mers în plăşi şi cam peste tot este situaţia că nu este comitet de plasă cum trebuie. De exemplu în Sulina - a fost şi iarna - şi la Sfântu Gheorghe de 4 luni nu s-a ţinut şedinţa de celulă. În general din decembrie nu a mai fost nimeni în regiunea aceea. Acolo este de fapt o regiune unde nu se poate merge iarna, pentru că este îngheţată Dunărea, dar nici în martie nu a fost nimeni. Cel mai bine stăm oarecum la Babadag, dar nici acolo nu e bine organizat".

Nicolae Ceauşescu, împreună cu activişti ai Regionalei PCR Dobrogea, la o acţiune desfăşurată în sala Elpis din Constanţa  Foto: Arhivele Naţionale



În urma vizitei în Deltă, Ceauşescu recomanda întărirea organizaţiilor de plasă şi şedinţe de partid.  Pentru el, argumentul dificultăţii transportului datorită condiţiilor geografice nu exista! Numai prin organizare şi control puteau fi ţinuţi în frâu lipovenii, credea Ceauşescu. Acestea fuseseră şi metodele recomandate de Lenin.

Între Dunăre şi Mare

Lipovenii nu erau singura problemă a comuniştilor în Dobrogea. Organizaţia avea nevoie de un „suflu nou". În iarnă fusese slăbită de un conflict de muncă din Portul Constanţa. Secretarul judeţean al PCR nu reuşise să satisfacă nemulţumirile muncitorilor, astfel că docherii declaraseră grevă. Şefii organizaţiilor locale aveau ordine clare să evite conflictele de muncă, pentru a nu compromite imaginea Partidului. Liderii PCR susţineau pe toate canalele că reprezentau interesele reale ale muncitorilor. Deci era exclusă orice grevă care-ar fi periclitat plata daunelor de război către sovietici.

Alături de Ceauşescu a fost trimis şi Gheorghe Stoica (Moscu Cohn), revenit din Uniunea Sovietică, după ce participase şi la războiul civil din Spania. De fapt, Stoica fusese numit secretarul Regionalei Dobrogea, Ceauşescu fiind adjunctul său. Aveau responsabilitate asupra judeţelor Constanţa şi Tulcea. Au fost ajutaţi şi de Constantin Câmpeanu, secretarul Regionalei Dunărea de Jos, cu sediul la Galaţi.

Despre activitatea lui Nicolae Ceauşescu la Constanţa există puţine mărturii directe. Marian Ciocan, secretar al Primăriei Constanţa după 23 august 1944, a relatat după moartea lui Ceauşescu următoarele: ­„Ne-am cunoscut în primăvara lui ,46 în port. E adevărat că Ceauşescu a fost la Constanţa. Dar nu aşa cum s-a scris mai târziu, ca prim-secretar judeţean de partid. Un astfel de post nu exista în 1946, deoarece PCR a fost organizat, până în ianuarie 1947, în comitete regionale. Funcţia de secretar în Comitetul Regional Dobrogea, teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, o exercita Gheorghe Stoica, fost luptător în Spania, care a venit din Bucureşti împreună cu Ceauşescu. Ceauşescu era protejatul lui Dej, care, nu se ştie din ce motive, ţinea foarte mult la el. Impresia pe care mi-am făcut-o despre Ceauşescu avea să se dovedească exactă. Un tânăr foarte îngrijit, dar nu prea deştept. Ceauşescu se lua foarte în serios, îşi dădea aere de om important. Se amesteca în toate, chiar şi în lucruri din care nu înţelegea nimic" (Thoma  Kunze, Nicolae Ceauşescu. O biografie, Vremea, 2002).

Prima aniversare comunistă în Dobrogea

Ajunşi la Constanţa, Gheorghe Stoica şi Nicolae Ceauşescu au găsit regionala neorganizată. Au încropit în grabă câteva manifestaţii cu ocazia zilei de 6 martie, după care au iniţiat acţiuni mai serioase de întărire a filialelor locale. În spiritul disciplinei de partid, Ceauşescu a evocat de-a fir a păr măsurile pe care le-a adoptat, într-un raport către Comitetul Central, depozitat la Arhivele Naţionale: „După 6 martie au mers săptămânal, în fiecare duminică, echipe de propagandişti la ţară, care cuprindeau în Constanţa 40-50 comune, iar în Tulcea 20-30. Cel mai reuşit a fost cu ocazia comemorării lui 1907. Am avut atunci în judeţul Constanţa ­55-60  de întruniri - în afară de întrunirile organizate cu forţele proprii locale - 55-60 de întruniri organizate de echipele noastre. După aprecierea noastră, am cuprins aproape 15.000 de oameni. De asemenea, în Tulcea echipele noastre au fost în vreo 42 de comune, unde au organizat întruniri, cu participarea a 6-7.000 de oameni. Pe urmă a continuat şi continuă trimiterea echipelor. Nu în aceeaşi proporţie, dar cuprind 40-50 de sate din Constanţa şi 20-30 din Tulcea în fiecare săptămână. Dar acestea sunt echipe mici formate din câte 3 tovarăşi; sunt numai echipe de agitatori".

Trimiterea oamenilor Partidului în localităţile celor două judeţe se făcea cu scopul recrutării unor noi agitatori. Se apropia campania electorală, iar comuniştii aveau nevoie de oameni siguri la nivel local. După cum spune şi Ceauşescu în raportul său: „Noi ­ne-am propus ca din aceste echipe să scoatem şi electori; să-i pregătim ca să meargă în permanenţă aceiaşi oameni, ca în perioada alegerilor să recrutăm din ele electori. Ei se familiarizează şi cu problemele ţărăneşti, se obişnuiesc să şi vorbească. Pentru aceasta noi am stabilit ca să meargă în permanenţă în aceiaşi plasă".

PCR 1945 - INCEPUTURI SINISTRE

Din presa anului 1945 şi din manifestările oficiale, reiese „unitatea de monolit" a Partidului Comunist. Aceasta era impresia pe care comuniştii voiau să o lasă adversarilor politici şi opiniei publice. Aşa sunau şi comandamentele ideologice: V.I. Lenin interzisese existenţa facţiunilor în partidele comuniste şi teoretizase „centralismul democratic". Orice decizie, adoptată în forurile de conducere, devenea obligatorie, iar cine o comenta defavorabil se făcea vinovat de „fracţionism". Însă, citind stenogramele şedinţelor conducerii, se vede că realitatea era departe de teorie. În cel mai mic şi mai slab partid comunist din Europa existau mai multe grupuri, fiecare aspirând să pună mâna pe funcţii cât mai înalte.



Ana Pauker, Teohari Geogescu (centru) şi Vasile Luca
(otriadă nefastă şi criminală)



Venită din cer

Startul în cursa pentru şefia partidului fusese dat odată cu sosirea Anei Pauker la Bucureşti, la 16 septembrie 1944. Fusese trimisă de sovietici, cu un avion militar. La acel moment era considerată cel mai important comunist român, cu cea mai spectaculoasă carieră la nivel internaţional. La scurt timp a urmat-o Vasile Luca, secundul ei din anii războiului petrecuţi în Uniunea Sovietică. Luca reuşise să se impună ca principal colaborator al „tovarăşei Ana", înlăturându-i din graţiile acesteia pe Constantin Doncea şi pe Manole H. Manole. „Încă din această perioadă, adică în anul 1943-1944, eu consideram că Anei Pauker îi revine rolul să devină secretarul general al partidului, astfel că influenţa pe care dânsa a exercitat-o asupra mea a fost întărită şi de acest considerent", declara Vasile Luca în 1954, în stare de arest. Ea, spera Luca, avea să deschidă cărările spre posturi-cheie în partid şi în stat colaboratorilor din perioada războiului. Inclusiv lui.

Din toamna lui 1944 şi până în 1949 s-au întors pe rând Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Gheorghe Vasilichi, Petre Borilă, Dumitru Coliu, Mihai Burcă, Valter Roman, Leonte Răutu, Mihail Roller, Tatiana Bulan, Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Gaston Marin, Vasile Malinschi, Gheorghe (Gogu) Rădulescu. Toţi aceştia se vor regăsi în deceniile următoare în conducerea partidului comunist. Sovieticii au socotit că experienţa dobândită de ei în URSS este de folos pentru clădirea României comuniste. Au primit funcţii în armată, economie, ca diriguitori ai culturii. Şi, de asemenea, în aparatul central de partid. Unii dintre ei s-au implicat şi în jocurile de putere de la vârful partidului. Alţii s-au mulţumit cu postura de tehnocraţi.

Lupta politică

În 1945, facţiunile se identificau numai prin liderii lor: Ana Pauker şi Gheorghe Gheorghiu-Dej. Taberele din partid nu erau clar configurate. Camarazi cu Gheorghiu-Dej din închisoarea Caransebeş s-au alăturat apoi Anei Pauker: Teohari Georgescu, Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu. Parte dintre cei care fuseseră departe de ţară au ajuns în anturajul lui Gheorghiu-Dej. Gh. Gaston Marin şi Alexandru Bârlădeanu, bunăoară, primul venit din Franţa, al doilea din Uniunea Sovietică, au făcut echipă cu fostul ceferist. La fel Petre Borilă, cu stagii lungi în Uniunea Sovietică. Pe el avea să îl înlocuiască Ceauşescu în funcţia de ministru adjunct al Forţelor Armate, în 1950.

Nicolae Ceauşescu stătuse la închisoarea Caransebeş şi în lagărul de la Târgu-Jiu cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, unde se comportase ca ucenic al acestuia într-ale politicii. După venirea Anei Pauker de la Moscova, a reuşit să îi câştige simpatia acesteia. „Eu ştiam în primii ani după ce am venit de la Moscova că Ceauşescu era foarte simpatizat de Ana Pauker, a rememorat Alexandru Bârlădeanu după 1990 impresiile sale din primii ani ai comunismului românesc (Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, Compania, 2008). Ana îl simpatiza pe Nicu pentru că acesta se comportase foarte frumos la închisoare. Acest lucru însemna că nu devenise informator al gardienilor şi că era în relaţii bune cu cei vechi".

Tânărul Nicolae Ceauşescu avea cunoştinţe în tabăra „moscoviţilor". Pe Vasile Luca, bunăoară, îl indicase drept martor al apărării în procesul judecat la Braşov, în 1936. Întemniţat la Doftana, Luca nu s-a prezentat la judecata mai tânărului său tovarăş. Cu Mihail Roller, falsificatorul istoriei României după canoanele marxism-leninismului, lucrase în mişcarea antifascistă. Fuseseră chiar arestaţi împreună, în toamna lui 1934. Şi familia Sarei Sighelboim, soţia lui Roller, îi era cunoscută. Împreună cu fratele ei, Avram, cuvântase în vara lui 1939 la petrecerea din Parcul Veseliei.

Lui Ceauşescu, lupta politică din primii ani ai comunismului românesc nu i-a fost străină. A asistat de aproape la jocurile de culise. Învăţăturile dobândite în acea perioadă îi vor fi utile până în 1989.

Economie şi cultură

În 1945, prioritare erau şi chestiunile economice. Conform Convenţiei de Armistiţiu, România avea datorii mari către Uniunea Sovietică, iar pentru a fi plătite era necesar ca economia să funcţioneze. Reforma agrară, stăpânirea speculei, reorganizarea transporturilor - toate acestea se dovedeau dificil de stăpânit. La acel moment, partidul nu dispunea de specialişti în economie, inginerie şi alte specialităţi tehnice. Până la formarea de noi „cadre", aveau să îi dobândească, cerându-i înapoi pe specialiştii de origine română aflaţi în Uniunea Sovietică. Alexandru Bârlădeanu, Gogu Rădulescu, Vasile Malinschi, Gheorghe Gaston Marin au pus umărul la construcţia economiei după model sovietic.

Dintre activişti cu stagii în Uniunea Sovietică aveau să se recruteze şi conducători ai „frontului ideologic", căruia îi era subordonată inclusiv cultura. Cel mai longeviv dintre aceştia se va dovedi Leonte Răutu, şeful secţiei de Agitaţie şi Propagandă a CC între 1948 şi 1965. În 1965, când Ceauşescu ajunge secretar general al PCR, a fost promovat membru al Secretariatului (nucleul restrâns de conducere), unde coordona propaganda, presa, editurile, Institutul de Istorie a Partidului, ziarul „Scînteia", revista „Lupta de clasă", Şcoala Superioară de Partid „Ştefan Gheorghiu".

"Eu consideram că Anei Pauker îi revine rolul să devină secretarul general al partidului." - spunea Vasile Luca

Campion la vânătoarea de „fascişti"

În momentele dificile, fostul lider al comuniştilor din închisori era rareori susţinut de foştii lui colegi. Autoritatea Anei Pauker, plus combativitatea lui Vasile Luca, descurajau intervenţiile. Nicolae Ceauşescu îndrăznea din când în când să mai pună câte-o întrebare. Astfel, la una dintre primele întruniri ale liderilor PCR de după instalarea Guvernului Groza, a vrut să ştie când va începe arestarea „fasciştilor".

Spusele i-au fost consemnate în stenograma şedinţei aflată la Arhivele Naţionale."Cu profesorii aceştia, cu alde Istrate Micescu", a detaliat el la care fascişti se referă. S-au făcut nişte liste şi o să fie ridicat, l-a temperat Teohari Georgescu pe mai tânărul său „tovarăş". „Să nu-l lase să intre în facultate?", a insistat Ceauşescu. „Să-l mai lase, ca să aibă de unde să-l ia", i-a răspuns fostul lui coleg de la închisoarea Caransebeş, ajuns între timp ministru de Interne.

Injuriile generalului sovietic Susaikov

Primii au ajuns în ţară cei însărcinaţi cu „democratizarea" armatei. În acest scop, în cursul lunii aprilie 1945 au revenit în ţară o mie de „panduri" din Divizia Tudor Vladimirescu. Divizia fusese creată în 1943, în URSS, din prizonierii români capturaţi de sovietici. De organizarea ei se ocupase Ana Pauker, ajutată de comunişti din România care luptaseră în războiul civil din Spania. După 23 august 1944, Divizia a luat parte la război pe frontul de vest, fiind înglobată în Armata Roşie.

Activiştii Diviziei „Tudor Vladimirescu“  au contribuit la comunizarea Armatei. Majoritatea s-au înrolat pentru a scăpa de prizonierat. Structura armatei s-a schimbat abia după epurările masive de după câţiva ani. 

Dintre fondatorii ei, Petre Borilă nu a mai mers pe front, ci a rămas la Bucureşti din toamna lui 1944. Dumitru Coliu, Mihai Burcă, Dumitru Petrescu, Gheorghe Stoica au revenit în România în 1945. În vara aceluiaşi an a revenit în ţară şi Valter Roman, odată cu altă divizie formată pe teritoriul URSS - „Horia, Cloşca şi Crişan". 

„În aprilie 1945 am venit în ţară cu un lot de 1.000 de panduri, recunoştea Mihai Burcă într-o autobiografie aflată la dosarul său de cadre, care au fost pregătiţi pentru democratizarea armatei". Pentru a fi trimişi ca „lucrători politici", adică propagandişti, în unităţile Armatei române operative de pe front. Astfel a explicat el în cuvântul său de la Plenara din decembrie 1961 ce se înţelegea în 1945 prin „democratizare".

În spatele iniţiativei s-au aflat, evident, sovieticii. „Noi am informat conducerea partidului despre situaţia Diviziei, a mai spus Burcă în 1961, şi despre unele probleme care se pun în legătură cu această trecere a noastră în Armata română, tov. Susaikov ne-a chemat, pe Coliu şi pe mine, şi ne-a înjurat şi insultat pentru faptul că am informat conducerea partidului nostru".

Iadul din partid

„Partidul din închisori", dominat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, nutrea la rândul lui speranţe că va avea un cuvânt de spus după război. După revenirea Anei Pauker, a fost pus deseori în dificultate, s-a plâns Gheorghiu-Dej peste ani. „Aveam câteodată manifestări din astea,  mă cuprinsese o nostalgie după timpurile din ilegalitate, a spus Gheorghiu-Dej la plenara din decembrie 1961. Am spus: ce frumos era atunci, chiar în închisoare, mă simţeam un om liber, un om puternic, cu toate că eram în mâinile duşmanului. Era aşa o atmosferă, încât gândeam că m-aş duce la orice muncă, numai să scap din iadul acesta. Era o jucărie lupta aceasta cu cercurile adverse, faţă de lupta aceasta din conducere". Tot el a mai sintetizat schema după care aveau loc şedinţele PCR. „În şedinţele noastre, primul care lua cuvântul era Luca. Parcă era un făcut. Şi ţinea un discurs de un ceas. Când începeau discuţiile intervenea Ana, şi spunea câte ceva, cu hocus-pocus, cu autoritatea ei".

Economişti şcoliţi în URSS  

Alexandru Bârlădeanu, basarabean de origine, a rămas în 1940 în provincia natală, iar în 1941 a ales să stea în URSS. În 1943 a fost trimis la Moscova, pentru studii doctorale în economie. „La Moscova am fost pregătit pentru aspirantă la Institutul de Planificare «Plehanov», a relatat el după 1990. Cu mine a reuşit şi Vasile Malinschi, cel care a fost după aceea ministru al Comerţului şi guvernator al Băncii Naţionale. În toamna lui 1943, am sosit la Moscova, dar n-am apucat să termin teza la Institutul «Plehanov», pentru că, în 1946, m-am întors în România. După 23 august 1944, am început imediat să fac demersuri să mă întorc în România, unde se aflau toate rudele mele, inclusiv familia tatălui meu, familie care, de această dată, n-a mai rămas în Basarabia, ci s-a întors în ţară. Abia în 1946 mi s-a aprobat să plec şi eu, doi ani după ce România a devenit aliata URSS".

 Vasile Malinschi, colegul lui Bârlădeanu, originar de la Bălţi, şi-a terminat studiile doctorale în capitala URSS, a devenit membru al PCUS,  lucra şi trăia în Moldova Sovietică. „După terminarea aspiranturii, se scria într-un referat de cadre aflat la dosarul său de la Arhivele Naţionale, a condus sectorul economic al Academiei de Ştiinţe a URSS (Centrala Moldovei Sovietice) şi a fost profesor principal de economie politică la Universitatea din Chişinău şi Institutul Pedagogic Moldovenesc. A lucrat la comisia CC al Partidului Comunist al R.S.S.M. şi a publicat o serie de studii în Buletinul Academiei de Ştiinţe a URSS". A venit în România în 1949 şi a ocupat mai multe funcţii, în specialitatea sa de economist.

Tot din URSS a revenit în ţară şi Gheorghe (Gogu) Rădulescu, care a avut una dintre cele mai lungi cariere din istoria comunismului românesc. Începută în anii '30, în grupul studenţilor comunişti, sfârşită în decembrie 1989.

 

Propagandiştii

Diriguitorii culturii din anii '50 lucraseră în timpul războiului la două posturi de radio din Uniunea Sovietică. Leonte Răutu, bunăoară, a fost numit în fruntea redacţiei române de la Radio Moscova în 1942, la propunerea lui Constantin Doncea. Mihail Roller, responsabilul cu „adaptarea" istoriei României conform grilei de interpretare marxiste, a lucrat la cel de-al doilea post de radio care emitea din URSS în limba română. Înfiinţat pe lângă Internaţionala a III-a pentru propagandă, era condus de Ana Pauker. Acolo au lucrat ca redactori Valter Roman, Betti Birman (viitoarea soţie a lui Vasile Luca). În martie 1944, Ana Pauker, Vasile Luca şi Manole H. Manole îi cer aprobare lui Dimitrov să îl transfere pe Roller la Radio România Liberă. „Constatând activitatea slabă a redacţiei, scriau semnatarii documentului, insistăm asupra chemării tovarăşului Roller, considerând aceasta ca un real ajutor, care trebuie acordat redacţiei" (Partidul comunist din România în anii celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, 2003).