miercuri, 5 octombrie 2011

NOMENCLATURA COMUNISTA - ADY LADISLAU

Inceput de carieră mizerabilă
Nascut în 1911 la Târgu-Mures, Ady Ladislau a fost unul dintre cei mai înalti functionari ai aparatului represiv comunist din deceniul al saselea. Membru al PCR înca din ilegalitate, a facut închisoare în timpul lui Carol al II-lea, fiind condamnat în 1937 în procesul Anei Pauker. Scriitorul Pavel Câmpeanu - el însusi membru PCR cu vechime de  ilegalist - si care l-a cunoscut pe Ady Ladislau în lagarul de la Târgu Jiu, într-o carte a sa publicata relativ recent, spunea despre el ca "era vlastarul unei înstarite familii maghiare din Târgu-Mures", si ca era de un "primitivism incurabil, cu o deosebita vocatie a brutalitatii, vorbind o româna cu totul criptica". Ady Ladislau reprezinta un caz tipic de individ lipsit de scrupule care a stiut sa profite din plin de epoca tulbure în care a trait, dar mai ales de relatiile sale din ilegalitate, dar si de relatiile pe care le-a stabilit cu Dej în timpul detentiei de la Târgu Jiu. În primele luni de dupa 1944 a fost numit în secretariatul CC al UTC, alaturi de Ivanca Sariski, Dumitru Baciu si Nicolae Ceausescu. Dupa o scurta “misiune” la Târgu-Mures a fost promovat sef al Sectiei Relatiilor Externe din Comitetul Central al PMR, iar din 20 noiembrie 1951 consilier al ministrului de Interne Teohari Georgescu, ocupându-se cu problemele de înzestrare si financiar-contabile ale MAI. Într-un timp foarte scurt, a ajuns pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare din Securitate. Apoi, brusc a venit dizgratia.

Final de carieră murdară 
Ca înalt functionar în Ministerul Afacerilor Interne a folosit un nume de împrumut, Alexandru Mureseanu. În contextul epocii, un nume românesc "dadea" mai bine printre multele figuri cu nume bizare de rusi, maghiari, evrei si bulgari. Contextul epurarii MAI dupa asa zisa "devierea de dreapta" a Anei Pauker, Teohari Georgescu si Vasile Luca a fost pentru el un prilej de promovare. La sedinta Biroului Politic din 23 iunie 1952, la propunerea lui Iosif Chisinevschi, a fost numit ministru adjunct la Interne. Ady Ladislau a primit efectiv, din 26 iunie 1952, sarcinile de care se ocupase Marin Jianu, fostul secretar de stat de la Interne. Una dintre acestea era si coordonarea activitatii Directiei Generale a Penitenciarelor. În aceasta calitate, a îndrumat în mod direct activitatea comisiei de triere a detinutilor din coloniile de munca. Cu data de 1 septembrie 1953 a fost avansat la gradul de general-maior de Securitate, în timp ce, de la 30 noiembrie 1952 devenise deputat în Marea Adunare Nationala, din partea Regiunii Autonome Maghiare. Ady Ladislau - unul din cei mai înalti functionar din aparatul represiv comunist - s-a dovedit un soldat disciplinat al partidului, îndeplinind toate dispozitiile pe care le primea de la ministrul Draghici. În mod cu totul surprinzator, în 1955 a fost scos din conducerea Directiei Generale a Penitenciarelor, iar din 1959 a fost îndepartat din MAI, apoi arestat, întrucât s-a descoperit ca, în cursul arestarii sale din ilegalitate acceptase colaborarea cu Sigurantta.

"Pe la sfârsitul deceniului sase arhiva fostei Sigurante din Cluj a fost mutata. Dintr-un pachet de dosare s-au desprins câteva. Printre ele si cel care-l privea pe fostul arestat Ady Ladislau, si pe care un functionar mai curios l-a rasfoit si apoi - probabil speriat de ceea ce citise - a anuntat Securitatea. Ce a urmat nu e greu de închipuit. Nu stiu ce s-a mai întâmplat cu el, mai stiu doar ca nevasta-sa, o basarabeanca, pe nume Tamara Mungiu, l-a parasit…"

luni, 3 octombrie 2011

CHARLES DE GAULLE LA CRAIOVA 1968

Intre 14 şi 18 mai 1968, pe timp ce manifestaţiile şi mişcările stufrnţeşti se succedau la Paris, generalul de Gaulle a întreprins o călătorie oficială în România, lăsând pe Premierul său, Georges Ponpidou să rezolve o criză internă căreia ninio persoană nu-i putea prevedea amploarea. Republica Socialistă România, un stat satelit al URSS, era condusă pe atunci, din martie 1965, de către Nicolae Ceauşescu, care iniţiase o politică externă relativ independentă de Moscova.
De Gaulle avea ca scop pentru acea călătorie să ţeasă o reţea de acorduri culturale, comerciale, tehnologice şi politice cu Bucureştiul, după cum făcuse la Praga, Varşovia, Budapesta, sau Sofia. El dorea, ca astfel, să apropie întreaga Europă, de la Atlantic la Urali, pentru a se impune în faţa celor două blocuri politico-militare care dominau lumea. El a călătorit în compania lui Maurice Couve de Murville, ministrul său de Externe, care, în 1966, dusese deja cu mesaje în Jugoslavia, în Polonia, în Ungaria şi în Bulgaria.
După o escală de două zile la Bucureşti, a vizitat oraşul de provincie Craiova, în ziua de 16 mai 1968, unde a fost primit de populaţie cu entuziasm real, dar şi organizat pe un traseu lung ce l-a purtat pe la uzina Electroputere, Combinatul Chimic şi marea Termocentrală de la Işalniţa. Era un traseu menit să dea greutate realizărilor regimului comunist din Romania de după război. Vizitarea obiectivelor a avut loc în prezenţa lui Nicolae Ceauşescu.
In după amiaza zilei, la un miting impresionant din Piaţa Unirii a oraşului, dominată de Palatul Administrativ, charles de Gaulle a rostit o cuvântare, după un ''bun venit'', rostit de Nicolae Ceauşescu. Preşedintele francez a reafirmat dorinţa sa de a construi o Europă unică ''de la Atlantic la Urali'', adică o Europă ''fără cortină de fier'', care să fie capabilă de a asigura pacea ei şi a lumii.
 La Craiova, a sosit cu un avion TAROM, linia aviatică naţională română, împreună cu Doamna de Gaulle, cu Nicolae Ceauşescu şi soţia sa, împreună cu Couve de Murville şi cu suitele. Delegaţia franceză a fost primită de preşedintele Consiliului Popular a judeţului Dolj şi de Primarul oraşului şi, în fapt de toate autorităţile locale. Buchete de flori, surâsuri, soare şi prietenia dintre Franţa şi România, într-un oraş străvechi al ţării, unde cu un secol în urmă se cânta deja Marseillaise pe timpul revoluţiei.
Se ştia de vizită atât în ţară, cât şi în tot oraşul, aşa că oficialităţile au planificat un program calculat minut cu minut. Se cunoştea traseul de deplasare, locul lucrătorilor de la fiecare întreprindere de-a lungul lui. Cei doi şefi de stat au parcurs traseul craiovean într-o maşină decapotabilă din care salutau mulţimea de pa trotuare. Se pregătiseră intreprinderile care trebuiau vizitate până la cel mai mic amănunt. Se pregătiseră  locurile unde urmau a fi luate mesele oficiale ale zilei, precum şi meniurile şi locul de odihnă. S-au vizitat întreprinderile Electroputere, Combinatul Chimic şi Termocentrala de la Işalniţa. In fiecare din cele trei obiective industriale muncitorii au întrerupt lucrul în semn de respect şi s-au rostit cuvântări. De altfel, lucrul se întrerupsese în aproape tot oraşul pentru ca traseul urmat de preşedinţi să fie înţesat de populaţie care ovaţiona şi arunca cu flori, sau flutura steguleţe ale celor două ţări.
Doamna de Gaulle, însoţită de Doamna Elena Ceauşescu  a avut organizat un alt program, fără conotaţii politice, ci culturale.
La ora 12 şi cincizeci de minute s-au reîntâlnit în «Parcul Poporului» pentru prânz, la Restaurantul Debarcader, într-o ambianţă naturală de excepţie, realizată de un peisagist francez, Redont, cu şase decenii înainte. Cuplurile preşidenţiale erau aşteptate de un grup restrâns de oficialităţi, presă şi de o gardă de onoare. Când a coborât din maşină, de Gaulle a salutat cu mâna pe cei din faţă, a privit atent împrejur, a mai făcut câţiva paşi, apoi, bătând pas de front, cu mâna la chipiu s-a îndreptat direct la o persoană cunoscută, cel ce fusese generalul român Polihron Dumitrescu, dându-i un raport scurt în limba franceză. Toată asistenţa era nelămurită, în frunte cu oficialii de mâna a doua, cu presa şi cameramanii.
Preşedintele Franţei, generalul Charles de Gaulle, a dat onorul şi raportul unui ilustru necunoscut general român, din Craiova. Pentru cei din ''Protocolul '' român scena nu avea nici un secret, pentru că ei erau cei ce organizaseră acea întâlnire ''întâmplătoare''. Cei doi generali fuseseră colegi şi buni prieteni la Şcoala Superioară de Război de la Paris, între anii 1922-1924. Preşedintele Charles de Gaulle dorise să ajungă în oraşul de provincie, Craiova, pentru a-şi revedea un coleg şi prieten român din tinereţe, prieten care-i fusese şi şef de clasă. Şi pentru că la Şcoala Superioară de Război de la Paris, ca şi la alte şcoli militare din lume, era obiceiul ca şefului de clasă să i se dea raportul, Preşedintele Charles de Gaulle a procedat, cu nostalgie, ca în urmă cu patru decenii şi jumătate, când şi-a revăzut ''superiorul'' de clasă.
Tot cu ocazia acelui dineu Preşedintele de Gaulle a dat lui Nicolae Ceauşescu o listă cu treisprezece persoane care să primească viză de emigrare în Franţa. Ceauşescu a aprobat-o pe loc. Printre cei ce au emigrat s-a aflat şi domnul Dan Niculescu, cu soţia şi sora acesteia – nepoatele politicianului conservator Constantin Argetoianu.
După prânz, generalul de Gaulle a mers să se odihnească la Vila Jianu de lângă Grădina Mihai Bravul, vilă de protocol construită pe timpul lui Gheorghe Gheorghiu- Dej. Se atibuise Preşedintelui Franţei camera nr. 5, la etaj, pe latura stângă a edificiului. Acolo i se pregătise un pat special, pe măsura înălţimii sale ieşite din comun, şi un ambient pe măsură.
Un anume autor a propagat o legendă care spunea că Preşedintele Franţei ar fi dormit la parterul vilei, în camera unui însoţitor, unde s-a prelungit patul cu un fotoliu. Desigur că faptul nu este adevărat. Patul ar fi putut fi prelungit şi în încăperea rezervată iniţial şi păzită corespunzător.
In după amiaza aceea a avut loc un impresionant miting în Piaţa Palatului Administrativ, iar seara, la 19.30, a fost organizat un dineu oficial în Sala Maură, din Restaurantul Minerva. Inainte cu puţin de ora 21, generalul Charles de Gaulle s-a ridicat şi s-a retras discret... Unii au considerat că retragerea a avut ca motiv problemele sale de sănătate, legate de purtarea unei sonde pentru urină, dar destinaţia era deja cunoscută prin Protocolul vizitei.
După scurt timp maşina sa a parcat pe strada Ulmului, în partea de răsărit a oraşului, la casa generalului Polihron Dumitrescu Era fosta sa casă a românului, care fusese retrocedată în grabă, renovată şi remobilată, pentru a nu se divulga adevărata lui stare materială sub regimul comunist. Soţia generalului Dumitrescu, care era franţuzoaică, şi generalul, au fost asiguraţi că toată atenţia acordată de ''regim'' va avea caracter definitiv. Au fost asiguraţi că totul le aparţine, dar au fost rugaţi să nu divulge prin ce au trecut în perioada precedentă de ''democraţie populară''. Să se arăte mulţumiţi de viaţa rezervată la bătrâneţe.
Intre cei doi generali s-a desfăşurat o întâlnire intimă şi destul de lungă. Oficiile de gazdă au aparţinut numai soţiei generalului Dumitrescu, bazată pe ajutorul material al autorităţilor. In stradă, generalul era aşteptat de o mică coloană de patru maşini oficiale, iar toate mişcările erau supravegheate discret de lucrători de la ''Securitate''. Spre ora 23, înaltul oaspete a ajuns la la Vila Jianu, de lângă Gradina Mihai Bravul, unde a fost pus la curent cu mersul evenimentelor în Franţa. Presat de evenimentele neplăcute din Franţa, din acel mai 1968, a trebuit să-şi scurteze călătoria cu douăsprezece ore. La Paris criza socială devenise de necontrolat. Cu toate acestea, greu, dar cu fermitate Charles de Gaulle a reu;it să o stingă şi să iasă învingător în faţa unui popor isterizat şi îndoctrinat parţial de comunism şi maoism.
 Polihron Dumitrescu, un ilustru necunoscut al Craiovei până la acea dată a vizitei, s-a născut în comuna Milcov, judeţul Olt, la 14 noiembrie 1893. A urmat Şcoala militară de ofiţeri de infanterie între 1911-1913, absolvind-o, ca şi colegii săi, cu gradul de sublocotenent. In 1916 a fost avansat locotenent, la intrarea în Marele Război, iar în 1917 la gradul de căpitan pe frontul din Moldova. După Marele Război, în 1921, a urmat cursurile anului I la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti, unde s-a clasat pe locul fruntaş.  Ca urmare a fost trimis să-şi continue studiile, din anul II şi III (1922-1924), la Şcoala Superioară de Război de la Paris. Intâmplarea a făcut ca atunci să-l cunoască pe Charles de Gaulle şi să se împrietenească. La sfârşitul anului II de studii, Polihron Dumitrescu s-a clasat primul, astfel că în anul III a fost numit şef de clasă şi avansat la gradul de maior. După terminarea şcolii cei doi s-au despărţit, urmându-şi fiecare destinul. Prin 1967, poate începutul lui 1968, Preşedintele Franţei şi-a amintit de fostul său coleg de clasă. Era la apogeul carierei sale, dar şi la vârsta senectităţii, când amintirile răscolesc. Aşa că a dispus să fie căutat apreciatul coleg român.
Pe vremea regelui Carol al II-lea, în 1933, maiorul Dumitrescu a fost avansat locotenent-colonel, apoi, în 1937 la gradul colonel, şi în final, în anul 1943, la gradul de general de brigadă. A deţinut funcţia de subşef de Stat Major al Armatei a III-a, între 22 iunie 1941- 20 februarie 1942, pe cea de comandant al Diviziei 21 Infanterie, între 20 martie–5 octombrie 1943, de director al Invăţământului Superior Militar, între 5 octombrie 1943–15 martie 1944, de comandant al Diviziei 21 Infanterie, între 15 martie–20 decembrie 1944 şi comandant secund al Comandamentului Militar al Capitalei, între 20 decembrie 1944–12 mai 1945.
A fost decorat cu Steaua României, clasa a III-a, în 1945 şi trecut în rezervă la 9 august 1947. Ce viaţă a dus în următorii 21 de ani, până la reîntâlnirea cu marele său coleg nu se ştie, dar se bănuieşte şi din faptul că i se naţionalizase casa. Fusese probabil tratat ca majoritatea ofiţerilor superiori ce luptaseră pe frontul de răsărit. Povestea vieţii lui s-a sfârşit la 30 martie 1977, în Bucureşti. Generalul a lăsat o carte de amintiri de război publicată târziu, după căderea regimului comunist.

CEAUŞESCU - INCREDEREA LUI CHARLES DE GAULLE 1968

In plină criză politică franceză, De Gaulle a vizitat România 

Celebrele greve din mai 1968 din Franţa nu l-au împiedicat pe generalul Charles de Gaulle să-şi onoreze vizita în România, pregătită cu mult timp înainte de începerea protestelor. Sosit la Bucureşti, preşedintele francez l-a copleşit cu laude pe Nicolae Ceauşescu, pentru “miracolul economic din Carpaţi”, dar şi pentru deschiderea politică pe care o promova.

România anilor ’60 era o “pată de culoare” în lumea comunistă, prin deschiderea faţă de ţările capitaliste, începută cu cîţiva ani înainte de moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. În calitate de ministru de Externe, -Ion Gheorghe Maurer vizitase cele mai importante cancelarii occidentale, transmiţînd mesajul de “independenţă faţă de sovietici” promovat de guvernul de la Bucureşti. Occidentalii au crezut sincer că ţara noastră diferea faţă de “suratele” socialiste, mărturie stînd amintirile lui Alexandru Bîrlădeanu, conform cărora România fusese invitată să adere la Comunitatea Europeană!

Franţa, sora mai mare
In istoria omenirii, anul 1968 a marcat un “cutremur politic” legat de mişcările sociale pentru ceea ce va fi numit ulterior “drepturile omului”: Cehoslovacia (“Primăvara de la Praga”), Franţa (“mai 1968″), SUA (apogeul mişcării “hippy”). Pentru România, anul 1968 a marcat începutul unei politici externe de mare anvergură, “comunismul naţional” promovat de Nicolae Ceauşescu fiind receptat cu simpatie la Paris, Bonn, Londra sau Washington. Cel care i-a oferit lui Ceauşescu imaginea de “ambasador al socialismului” a fost fără îndoială preşedintele francez Charles de Gaulle, care a efectuat o vizită la Bucureşti în perioada 14-18 mai 1968, foarte mediatizată în epocă. De Gaulle l-a tratat pe liderul român ca fiind un egal politic al său, adresîndu-i cele mai copleşitoare laude şi decorîndu-l cu ordinul “Marea Cruce a Legiunii de Onoare”. Apreciat astfel de unul dintre cei mai importanţi lideri ai celui de-al doilea război mondial, Nicolae Ceauşescu a căpătat curaj, prezentîndu-se în anii următori lumii democratice ca un “deschizător de drumuri”.


Ceauşescu şi De Gaulle în Piaţa Prefecturii - Craiova


Mitingul dedicat lui charles De Gaulle - 16 mai 1968
Discurs elogios
 Decorarea lui Nicolae Ceauşescu s-a făcut la 14 mai 1968, în prima zi a vizitei generalului de Gaulle la Bucureşti. Cu această ocazie, preşedintele francez a ţinut un discurs elogios la adresa României şi conducătorului ei: “Domnule Preşedinte, amintindu-ne ceea ce a fost, evocînd ceea ce este, gîndindu-ne la ceea ce va fi şi mai ales după ce v-am ascultat astăzi, menţionînd prin cuvinte alese ceea ce este comun ambelor noastre ţări, vizita care, în urma amabilei voastre invitaţii am onoarea s-o fac în România, în numele Franţei, apare ca un eveniment ce poate fi hotărîtor în relaţiile dintre cele două ţări ale noastre şi, totodată, în evoluţia Europei în mijlocul universului în care trăim.

Craiova - Coloana oficială Cheles De Gaulle
Fireşte, dintotdeauna, şi mai ales în întîmplările tragice în care, de-a lungul acestui veac, au fost aruncaţi românii şi francezii, niciodată, în orice situaţie s-ar fi aflat, ei nu s-au privit altfel decît cu multă stimă şi simpatie. Aceasta s-a datorat afinităţilor profunde care, dincolo de depărtările geografice, de frămîntările istorice şi de meandrele politice, unesc două ramuri ale lumii latine. Aceasta se datoreşte excepţionalelor asemănări spirituale şi sufleteşti care există între cele două ţări. Dar aceasta se mai datoreşte şi faptului că, din instinct şi din raţiune, ţările noastre şi-au format aceeaşi concepţie despre dreptul tuturor popoarelor, începînd cu cel francez şi cel român, de a dispune liber de soarta lor, aceeaşi concepţie despre principiul potrivit căruia echilibrul Europei trebuie clădit pe independenţa, personalitatea şi demnitatea fiecărei naţiuni şi, în sfîrşit, aceeaşi concepţie despre rolul primordial pe care, în consecinţă, continentul nostru este chemat să-l dejoace în destinul omenirii. Într-adevăr, dacă România şi Franţa înţeleg astăzi, ca şi odonioară, să se întîlnească, ele nu trebuie să se întîlnească numai în sfera abastractă a sentimentelor şi a raţiunii. Dumneavoastră şi noi ştim prea bine că în orice epocă, dar mai ales în epoca noastră, solidaritatea trebuie să se exercite în practică şi să-şi dobîndească mijloacele corespunzătoare. Pe scurt, trebuie să cooperăm”.

Impotriva Războiului rece
“Acţiunea comună a României şi Franţei nu trebuie să se mărginească numai la schimbul de mărfuri, de cunoştinţe şi specialişti şi nici numai la omagii cordiale reciproce. De vreme ce ţările noastre sînt independente, şi ca atare răspunzătoare de ele însele şi faţă de celelalte ţări, vremurile noastre se pretind un efort politic conjugat, al cărui obiectiv – dedus din însăşi fiinţa lor – trebuie să fie unirea Europei.
Cum putem admite, şi noi, şi dumneavoastră, fiind vorba de ţări atît de bogate în raţiuni şi experienţă, cum sînt ţările Europei noastre, prelungirea unei situaţii în care multe dintre ele fac parte din două blocuri opuse, sînt supuse unor orientări politice, economice şi militare provenind din afară şi suportă prezenţa permanentă a unor forţe străine pe teritoriul lor? Nu! La dumneavoastră, ca şi la noi, se consideră că, din acest război rece care a urmat împărţirii de la Ialta, nu poate rezulta decît o despărţire artificială şi sterilă, dacă nu chiar nimicitoare în cele din urmă; că acesta este contrar fiinţei Europei, care, de-a lungul veacurilor, s-a străduit neobosită spre unire şi care astăzi întrevede, mai limpede ca niciodată, prilejul şi obligaţia de a se uni; că, prin urmare, nu mai există pentru Europa nici ideologii, nici hegemonie care să precumpănească faţă de binefacerile extinderii, înţelegerii, cooperării între toate părţile care o compun.”

Parteneri strategici

In viziunea lui Charles de Gaulle, ţara noastră putea fi o punte de legătură între “blocul socialist” şi “Europa capitalistă”, România şi Franţa trebuind să conlucreze pentru “pacea şi progresul” continentului: “Ceea ce continentul nostru aşteaptă de la Bucureşti, de la Moscova şi de la Paris, ca şi de la Bonn, de la Roma şi de la toate celelalte capitale ale sale, este marea mişcare care-l va uni pentru pace şi progres. Franţa, domnule preşedinte, este hotărîtă să înainteze spre acest ţel şi este foarte dispusă să ducă această acţiune la bun sfîrşit, cot la cot cu România. Ea speră deci că întîlnirea noastră va da un imbold ambelor ţări spre o apropiere a politicii lor. La drept vorbind, în clipele de grele încercări din istoria lor, aceasta s-a mai întîmplat adeseori. Dar atunci scopul era doar apărarea lor. De astă dată este vorba ca cele două împreună să ajute întreaga Europă să se clădească şi să se reînnoiască”.