Craioveanul Petre Gigea, economist, diplomat şi scriitor, este originar din Goicea Mică - Dolj şi a îndeplinit importante funcţii în regimul trecut, printre care: primar al Craiovei, prim-vicepreşedinte al Consiliului Popular Dolj, consilier al preşedintelui Nicolae Ceauşescu, guvernator al României la FMI şi BM, ministru de finanţe, ambasador al României la Paris, ambasador la UNESCO, a depănat amintiri.
Petre Gigea (dreapta), întâmpinându-i pe Aeroportul din Craiova pe Mohammad Reza Pahlavi şi pe Nicolae Ceauşescu
Intr-un comentariu publicat în ziarul Gazeta de Sud fostul ministru de finanţe din perioada 1981 - 1986 a afirmat că fostul preşedinte al României avea, în 1986, un salariu de 16.000 de lei lunar, în timp ce directorul Intreprinderii Miniere din Valea Jiului încasa 18.000 de lei.
- Domnule Petre Gigea, ca unul care aţi fost alături de cuplul dictatorial aproape un deceniu, este adevărat că Nicolae Ceauşescu avea o memorie de elefant, iar Elena Ceauşescu era o înapoiată din toate punctele de vedere?
- Este mult adevăr în această întrebare a dumneavoastră. El avea, într-adevăr, o memorie fantastică, de elefant, cum se zice. Era în detrimentul nostru, al celor care aveam contacte de lucru cu preşedintele României deoarece ţinea minte tot ce discuta cu noi. Când erai chemat pentru o anume problemă, Ceauşescu te certa dacă nu aplicai unele sugestii ale lui. Unele indicaţii însă nu se puteau aplica şi atunci apelam la tactica uitării, le amânam până nu mai erau actuale.
Elena Ceauşescu - un fel de geniu al răului
- Despre ea s-a spus că era o ţoapă, o analfabetă ş.a.m.d...
- Ca unul care am cunoscut-o direct, aş putea afirma că Elena Ceauşescu a fost un fel de geniu al răului. De morţi se spun numai lucruri de bine, dar ea era întruchiparea răului, era negativistă, se comporta necorespunzător cu toată lumea. Nu mai vorbesc de incultura ei... El, de exemplu, ştia şi de apariţiile editoriale din România, deoarece primea informări şi din acest punct de vedere, le citea şi reţinea totul. Revenind la persoana Elenei Ceauşescu, mai trebuie spus că era geloasă pe femeile frumoase.
- Este cunoscut cazul actriţei Violeta Andrei, soţia ministrului de externe Ştefan Andrei, care a avut mari necazuri din cauza aceasta.
- Nu numai că doamna Violeta a fost interzisă, adică apariţia sa la televiziune sau în filme a fost interzisă, dar domnul ministru Ştefan Andrei niciodată nu a fost în deplasări cu soţia, deşi protocolul unui ministru de externe prevedea asta. Elena Ceauşescu nu era de acord, iar Nicolae Ceauşescu se supunea deciziei ei! În ianuarie 1984 am făcut o vizită în Olanda, unde m-am întâlnit, printre alţii, şi cu primul-ministru Rud Lubbers, care mi-a spus că urmează ca peste câteva săptămâni să se întâlnească, în Olanda, şi cu ministrul de externe român Ştefan Andrei. Şi m-a rugat să-i reamintesc lui Ştefan Andrei să vină însoţit de soţie, deoarece aşa prevede protocolul. „La noi face o proastă impresie faptul că un şef de stat sau un ministru de externe vine neînsoţit în delegaţii oficiale“, mi-a spus primul-ministru al Olandei. I-am transmis mesajul lui Ştefan Andrei, dar acesta mi-a sugerat să-i spun toată povestea lui Nicolae Ceauşescu, ceea ce am şi făcut... Acesta a încreţit fruntea, a lăsat privirea în jos şi a bâjbâit un „să vedem, să vedem...“. Mi-am dat seama că el urma s-o întrebe pe ea, iar ea era, cum spuneam, împotrivă. Bănuiesc că Elena s-a opus, deoarece Ştefan Andrei a plecat în Olanda tot singur!
- Ea îl subordona pe el, iar el a subordonat total guvernul!
- Întotdeauna, conducătorii de partid de tip dictatorial – cum a fost şi Nicolae Ceauşescu – aveau tendinţa de a acapara şi conducerea statului, cum s-a întâmplat şi în România. Ceauşescu se considera ca şi preşedintele SUA. Reamintesc, în SUA preşedintele este şeful executivului, aşa prevede Constituţia americană. La noi însă, a fost un abuz din partea lui Ceauşescu, el fiind doar secretar general al partidului şi preşedintele ţării, cu atribuţii specifice. Primul-ministru al României afla de multe ori de la miniştri de anumite decizii şi hotărâri care urma să fie luate în executiv, dar decise de el, în calitate de preşedinte.
Trofin a vorbit la Craiova despre cultul personalităţii
- Putem vorbi în epoca lui Ceauşescu de un fel de luptă ideologică în interiorul partidului unic?
- N-aş putea spune că a fost o luptă ideologică în partid. N-au fost grupuri distincte în partid. Anumite păreri contrare mai erau, iar unii aveau curajul să le spună în faţă, în şedinţe. Janoş Fazekaş, de exemplu, a propus ca Elena Ceauşescu să nu facă parte din Comitetul Executiv al partidului, iar cu asta şi-a semnat sentinţa, el fiind apoi marginalizat. Şi Paul Niculescu –Mizil a avut unele opinii... El, ca ministru, nu era de acord să „înghită“ orice fără să-şi spună părerea.
- Ce s-a întâmplat cu Virgil Trofin care, după un conflict cu cuplul Ceauşescu, a fost marginalizat şi apoi a murit subit?Într-un interviu pe care mi l-a acordat Gheorghe Apostol în 1990, acesta mi-a dat de înţeles că moartea lui Trofin este suspectă...
- Nu cunosc cauzele decesului, nu pot să comentez. Trofin a fost îndepărtat din structura conducerii de partid, deoarece a făcut o afirmaţie nepotrivită pentru acele vremuri şi a intrat în dizgraţie. Aflându-se la Craiova, la o întâlnire cu studenţii, el a afirmat că în România există un cult al personalităţii! Şi asta, evident, l-a costat.
- Nicolae Ceauşescu nu avea prieteni sau ea îl izola?
- El nu avea prieteni, ci doar subalterni, salariaţi. Nicolae Ceauşescu te făcea să înţelegi că el este şefu’. Au fost însă situaţii în care, între patru ochi, se puteau discuta multe cu el, chiar în contradictoriu. Părea uneori chiar prietenos. Când era supărat, iar şeful de cabinet îmi spunea asta, evitam să am păreri în contradictoriu cu el, nu era indicat!
- Nicolae Ceauşescu era un om zgârcit?
- Da. Avea un fel de spirit ţărănesc, de prudenţă şi zgârcenie, limitat… Spunea că omul nu trebuie să aibă prea mulţi bani ai lui, ci doar strictul necesar, „să nu se lăfăie în bani, ci să aibă foame de bani“, cum se exprima. A interzis românilor să aibă două proprietăţi, iar dacă moşteneai a doua proprietate trebuia s-o vinzi. Nu accepta ca aceia care au funcţii de răspundere să-şi construiască o locuinţă proprietate pentru a putea să mute demnitarii de partid şi de stat după cum considera el. Majorările de salarii se făceau periodic, cu mare greutate şi prudenţă, deoarece el nu accepta oricum. Chiar şi când era vorba de salariul lui, cu greu accepta o majorare.
- Păi, Nicolae Ceauşescu avea nevoie de salariu? Ce salariu avea?
- Vă răspund direct la partea a doua a întrebării... 15.000 de lei era salariul lunar al preşedintelui României prin 1984. Primul-ministru avea cu o mie de lei mai puţin decât el, viceprim-ministrul cu două mii de lei mai puţin, iar noi, miniştrii, aveam mai puţin. O precizare: 9.000 de lei era salariul meu propriu-zis de ministru, plus 2.000 de lei - indemnizaţia de conducere, dar care nu intra la calculul pensiei deoarece Ceauşescu nu accepta ideea unor pensii mari. La ora aceea, cursul neoficial al dolarului american era de aproape 30 de lei. Dacă am face un calcul aproximativ, am putea zice că salariul lui Nicolae Ceauşescu a fost de aproape 500 de dolari SUA pe lună. La sugestia unor colegi miniştri, prin noiembrie 1985 m-am dus într-o zi la Nicolae Ceauşescu cu o propunere de mărire a salariului lui, ştiind că, implicit, se vor mări astfel la toţi de sub el. Am trecut, ca propunere, 20.000 de lei pentru el, ca preşedinte al României. De ce? Se majoraseră salariile şi directorul general din Valea Jiului încasa 19.000 de lei pe lună (salariu plus sporuri). Nu a fost de acord cu propunerile mele şi a acceptat mărirea salariului de la 15.000 la 16.000 de lei, adică echivalentul a 530 de dolari SUA.
Elena controla mapa lui Nicolae Ceauşescu
- Aţi fost cu Nicolae Ceauşescu la vânătoare, aţi jucat şah sau volei cu el?
- Nu, nu am avut timp şi nici nu agream aceste ieşiri. Nici nu-mi place vânătoarea. Şi-mi pare bine că nu m-am dus la vânătoare. Îl rugam pe şeful de protocol să nu mă invite…
- De ce spuneţi că vă pare bine că nu v-aţi dus la vânătoare cu Nicolae Ceauşescu?
- Păi, la vânătoare se mai pot întâmpla şi accidente! Apoi, la masa de după vânătoare era un calvar. Ţinea şedinţe la masă, dădea telefoane… Am fost odată la o întâlnire cu el, la o aşa-zisă întâlnire amicală, la Snagov, la casa de oaspeţi de pe malul lacului. Unii jucau şah... Era însă o stânjeneală evidentă. El ţinea şi acolo şedinţe! Juca şah cu Gheorghe Pană, dar se ridica brusc de la tabla de şah şi îi chema pe câte unii la raport. Ieşea cu noi afară, pe alei, şi făcea şedinţe. Nicolae Ceauşescu ne controla şi viaţa, cum se spune, în timp ce ea îl controla pe el!
- În ce sens?
- Vă dau un exemplu concret. Nicolae Ceauşescu se retrăgea după prânzul de la ora 13.00 în dormitorul adiacent biroului său şi se odihnea, aproape o oră dormea chiar. Ea intra atunci în biroul lui, sustrăgea anumite documente care nu-i conveneau ei şi le dădea şefului de cabinet al lui Nicolae Ceauşescu, ordonându-i să le restituie celor care le-au întocmit ca şi cum ar fi fost din partea lui Nicolae. Aceste lucruri le-am aflat de la şeful de cabinet al lui Nicolae Ceauşescu, Costică Manea, cu care am fost în relaţii amicale.
- Este adevărat că multe decizii cu care, în principiu, era de acord Nicolae Ceauşescu, a doua zi erau anulate de Elena, iar dumneavoastră aţi şi fost certat de aceasta pentru că l-aţi deranjat pe „Tovarăşul“ cu fel de fel de „nimicuri“?
- Da, aşa a fost. În unele cazuri, mai mulţi miniştri ne asociam pentru un cumul de probleme şi ceream audienţă la Ceauşescu. Discutam cu el, ajungeam la un fel de consens în privinţa rezolvării unor probleme sau în privinţa unor acte normative. El era de acord, dar a doua zi ne chema şi-şi retrăgea acordul din ziua precedentă, spunând „să mai analizăm...“. Era clar că seara discutase cu Elena şi ea, negativistă, nu era de acord şi-i impunea şi lui punctul ei de vedere. Noi ne spuneam unii altora: „Sigur a vorbit cu cucoana acasă şi ea, ca de obicei, a fost împotrivă...“. De altfel, cu ea nici nu se putea discuta aşa cum vorbeam cu el. Diferenţa dintre ei a fost enormă. Deşi participa la multe şedinţe, iar materialele premergătoare se multiplicau şi se împărţeau tuturor, inclusiv ei, Elena Ceauşescu nu le citea, iar dacă punea vreo întrebare era uneori pe lângă subiect. Asta a fost cea mai mare greşeală a lui... Şi pentru Nicolae Ceauşescu, şi pentru ţară. A numit-o viceprim-ministru al guvernului, dar ea doar încurca lucrurile. Prim-ministrul nu ştia cum s-o evite. Stabilea şedinţe de guvern când ea era plecată sau ocupată cu alte probleme. În şase ani, cât am fost în guvern, ca ministru, doar o singură dată am văzut-o la şedinţă.
- Cine-i scria cuvântările lui Nicolae Ceauşescu, doar Dumitru Popescu?
- Am de făcut o completare. Cuvântările acelea lungi de la congresele partidului le întocmea, de fapt, el. Cerea situaţii statistice în legătură cu toate problemele, apoi chema patru-cinci-şase stenografe la Snagov, unde se retrăgea câteva zile şi le dicta în viziunea sa. După ce încheia de dictat lunga expunere, plină de date statistice în stilul său arhicunoscut, îi chema pe Dumitru Popescu („Dumnezeu“) şi pe Constantin Mitea şi le spunea: „Asta-i cuvântarea... Faceţi voi acum acordul subiectului cu predicatul, faceţi cuvântarea cursivă, dar nu tăiaţi decât cu acordul meu“.
- Primea informări zilnice despre Europa Liberă?
- Da, dar nu numai despre Europa Liberă, ci şi despre alte emisiuni în care România era criticată. Sau el. Le citea, le bifa cu un „v“ („văzut“) şi apoi le trimitea la distrugere.
- În caietele dumneavoastră, aţi ţinut o evidenţă a numărului întâlnirilor cu Nicolae Ceauşescu şi cu Elena?
- Da. În cei şase ani de ministerat, plus cei de dinainte ca şi consilier, am avut, între patru ochi, aproape 400 de întâlniri cu Nicolae Ceauşescu! De ce vă miraţi? Finanţele reprezintă cel mai important capitol în istoria unei ţări. Au fost zile în care am fost chemat şi de patru ori la cabinetul lui. Cu Elena? Cred că doar de vreo trei-patru ori în toată perioada.
- Cum vorbea Nicolae Ceauşescu cu dumneavoastră?
- Când cu „dumneata“, când cu „tu“... Când îmi zicea „dumneata“ mă ţinea la respect, cum se zice, dar când se adresa cu „tu“ puteam să-i spun orice fel de probleme pentru că atunci era bine dispus. Puteai chiar să-l contrazici, dar cu tact şi diplomaţie. Mulţi oameni nu cred asta acum... Eu nu am motive să mint, iar în asemenea întâlniri între patru ochi, cu tact şi diplomaţie, l-am convins că uneori soluţia financiară pe care mi-o sugerase nu e cea mai oportună şi, în cele din urmă, accepta propunerea mea. Dacă însă l-ai fi contrazis de faţă cu alte persoane sau în vreo şedinţă, atunci ţi-ai fi semnat sentinţa! Vă spun asta pentru stabilirea unor adevăruri ale istoriei trăite şi vă mărturisesc că nu am nici un fel de veleităţi şi nu sunt nostalgic, iar acest interviu, după cum ştiţi, cu greu, şi după unele amânări, l-am acordat. Am rămas ceea ce am fost, ceea ce sunt: un bun român care şi-a iubit şi îşi iubeşte ţara - mama mea spirituală, alături de mama biologică. Ce vă mai interesează?
„Hora Unirii de la Craiova“, pe peretele biroului lui Ceauşescu
- Dormitorul unde se odihnea Nicolae Ceauşescu era inclus în biroul lui prezidenţial? Cum arăta acest birou?
- Nicolae Ceauşescu avea, la etajul I, un birou de lucru mare, de peste 60 de metri pătraţi, în care erau un birou din lemn sculptat, frumos, o măsuţă şi două scaune, plus o altă masă, mai mare, cu nouă scaune. La această ultimă masă erau anumite şedinţe de analize, cu doar câteva persoane. Erau cele mai dificile şedinţe, deoarece asta se întâmpla când el era supărat de vreo problemă şi chema doar câţiva miniştri sau demnitari de partid pentru analize urgente. Pe pereţii biroului său erau două tablouri de Theodor Aman, „Hora Unirii de la Craiova“ şi „Mihai Viteazul primind solii turci cu daruri din partea sultanului Mehmet“. Din acest birou mare se intra într-o sufragerie, acolo unde familia Ceauşescu, în jurul orei 13.00, lua masa de prânz şi, cum spuneam, apoi el dormea. Stabilea însă pentru după-amiază întâlniri cu demnitari de partid şi de stat şi era de o punctualitate nemţească, adică respecta ora la care te chema. Ca şi la şedinţe, unde era extrem de punctual. Avea un tic nervos, se uita mereu la ceas să vadă ce oră este... Avea un ceas rusesc, obişnuit. Nu purta verighetă, nu ştiu care a fost explicaţia.
- Când eraţi chemat la Nicolae Ceauşescu, eraţi controlat la intrarea în birou?
- Nu. Intram în biroul şefului de cabinet, unde era de obicei un ofiţer tânăr de securitate, dar nu ne-a controlat niciodată corporal înainte de intrarea la Ceauşescu.
- Cu alte cuvinte, aţi fi putut intra în biroul lui având asupra dumneavoastră un... pistolet?
- Da, bineînţes! Noi, cei care intram în biroul lui Ceauşescu, eram persoane cunoscute, adică la preşedintele României nu intra oricine. Ştiu că nici delegaţii străini nu erau controlaţi.
- Vi se impunea o anumită ţinută la intrarea în biroul lui Ceauşescu?
- Da. El nu admitea să intri la el, fie că era vară sau iarnă, fără cravată! Era o regulă ştiută și ne conformam cu toţii. Şi el respecta această regulă.
- Care vă era programul de muncă?
- După al lui Nicolae Ceauşescu. De regulă, el venea pe la 8.00 dimineaţa şi pleca seara, pe la 20.00, chiar şi mai târziu uneori. Nimeni un pleca înainte de a pleca el din sediu. A fost o situaţie în care Ştefan Andrei, pe la ora 18.00, a plecat la Teatrul Naţional la un spectacol în care juca şi Violeta Andrei, dar după plecarea lui, şeful de cabinet a primit ordin de la Ceauşescu ca la 19.30 să fie la el trei miniştri, Cornel Burtică, eu şi Ştefan Andrei. S-a trimis o maşină de urgenţă la teatru, l-au scos pe Ştefan Andrei, dar la 19.30 nu ajunsese. Am reuşit să întârziem intrarea la Ceauşescu cu câteva minute, justificându-ne că întocmim nişte situaţii pentru el şi astfel l-am acoperit pe Ştefan Andrei. Ceauşescu nu admitea să pleci acasă înaintea lui.
- S-a spus că Elena Ceauşescu ar fi dispus, în secret, instalarea de microfoane în biroul lui Nicolae Ceauşescu. Ce ştiţi?
- Nu cunosc, nu comentez. Zic totuşi că până prin 1986, cât am fost alături de ei în sediul Comitetului Central, nu pot crede că ea şi-a permis acest lucru. Mai târziu, pe măsură ce boala lui Nicolae Ceauşescu a avansat, este posibil ca ea, din anumite motive, să fi decis instalarea de microfoane şi în biroul lui.
- Mulţi miniştri şi demnitari la vârf mai discutau şi pe coridoare, dar mi-aţi spus că discuţia era spartă de apariţia Elenei Ceauşescu. Era... sperietoarea?
- S-a întâmplat uneori ca pe culoarul unde erau birourile lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu să ne întâlnim cu ea atunci când se ducea la el, biroul lui fiind la vreo 30-40 de metri distanţă de al ei. Cunoscându-i răutatea, prima noastră grijă era să intrăm în primul birou care ne era la îndemână pentru a evita o întâlnire cu ea… De ce procedam aşa? Dacă te întâlneai cu ea faţă în faţă, devenea agresivă din punct de vedere verbal, penibilă şi chiar absurdă în dialogul cu tine. Se lega de o anumită problemă, dar în anumite cazuri, cum am mai spus, era paralelă cu subiectul, făcea comentarii şi dădea sugestii absurde.
- Aveţi un exemplu?
- M-a oprit odată pe coridor şi mi-a cerut să-i prezint bugetul tuturor grădiniţelor, şcolilor şi liceelor din România, fişe individuale pentru fiecare din aceste instituţii şcolare întrucât învăţământul era domeniul pe care ea îl coordona. I-am explicat că este imposibil, că sunt câteva vagoane de situaţii şi de hârtie şi că aş putea să-i prezint, logic, un centralizator. Ea o ţinea pe a ei: „Vreau să văd cu ochii mei bugetele acestor şcoli, cum sunt întocmite“. Am tăcut din gură, am tot amânat prezentarea acelor situaţii şi... a uitat. Era o absurditate... Din cauza Elenei s-au întâmplat multe... Altă dată, mi-a spus cam aşa: „Eu ştiu că tu nu îl laşi pe «Tovarăşul» (Nicolae Ceauşescu – n.r.) în pace, că-i bagi în cap fel şi fel de prostii...“. Eu am ripostat: „Nu-i adevărat, i-am spus lucruri în interesul ţării. Nu sunt prostii“. Şi ea, ridicând tonul, m-a lăsat nedumerit cu replica: „Lasă, lasă, ştiu eu că tu eşti omul FMI-ului şi al Băncii Mondiale!“. Mi-a întors spatele şi a plecat...
- V-a zis vreodată „măgarule, de ce i-ai zis aia lu’ Tovarăşu’ “?
- Nu. Îmi vorbea cu „tu“, ridica tonul, era zeflemitoare, dar nu m-a catalogat aşa. Era, repet, o femeie imposibilă.
Ceauşescu culegea flori de câmp pentru „Tovarăşa“
- Aflăm acum însă, din afirmaţiile unui general din sistem, că Elena Ceauşescu ar fi fost o mare amantă, că se întâlnea pe ascuns cu bărbaţi pe la Olăneşti... Cu cine, ce ştiţi?
- Cât am fost în preajma familiei Ceauşescu, ca ministru de finanţe (1981-1986), dar şi înainte, în funcţia de consilier prezidenţial (1977 -1980), aş putea spune că i-am cunoscut destul de bine pe cei doi. Adaug că am cunoscut viaţa lor de la sediul Comitetului Central. Nu ştiu amănunte intime din viaţa lor particulară, ci doar zvonuri şi bârfe, pe care nu le comentez. Nu cred că ea, în perioada în care eu am fost în preajma lor, s-a întâlnit cu alţi bărbaţi. Este doar o opinie, aşa intuiesc. Mergea, într-adevăr, la Olăneşti singură, făcea tratament balnear, dar era însoţită de o suită de oameni, aproape toţi din serviciile de securitate şi pază. Să fi avut relaţii cu aceştia? Nu cred, exclud o asemenea ipoteză... Se puteau reclama unul pe altul! Se pot scrie multe despre ea, dar nu că era „mare amantă“!
- Cel care a făcut aceste dezvăluiri pentru Evenimentul Zilei pretinde că doi dintre amanţii Elenei Ceuşescu încă trăiesc!
- V-am spus, nu comentez aceste afirmaţii, dar eu nu cred că Elena a avut amanţi.
- Dar el?
- Un soţ model, nici vorbă de amante!
- Pacepa scrie în „Orizonturi Roşii“ (Editura Ziarului „Universul“ New York, 1988) că el urmărea filme pornografice!
- Nu ştiu, nu cred. Apropo de ce „scrie“ Pacepa: a scris şi de o întâlnire între Ceauşescu şi Arafat, la care ar fi participat, pe lângă Ştefan Andrei, şi el, Pacepa. Domnul Ştefan Andrei a declarat că Pacepa nu a fost la acea întâlnire! Mai scrie Pacepa că Nicolae Ceauşescu avea costume din import, toate de firmă. Nici vorbă! Erau costume produse în România. A mai scris Pacepa că Ceauşescu avea pantofi de lux din Occident… Păi, Nicolae Ceauşescu purta şi pantofi din pânză românească deoarece avea un fel de suferinţă la picior. Avea şi pantofi din piele, dar făcuţi în România.
- Apropo de filmele porno: am citit că familia Ceauşescu avea un minicinematograf acasă...
- Da, aveau o mică sală de cinema, dar el urmărea filme documentare, filme româneşti.
- Cum de s-a lăsat prostit Nicolae Ceauşescu de ea, sau cel puţin aşa se spune?
- Asta discutam şi între noi, cei din apropierea cuplului Ceauşescu, şi ne întrebam: cu ce îl are la mână Elena Ceuşescu? Că-l domina total! Ştefan Andrei îmi povestea că de fiecare dată când Nicolae Ceauşescu se întorcea acasă de la vânătoare îi aducea Elenei un buchet de flori de câmp!
Petre Gigea: In şase ani, Ceauşescu a construit 724.000 de apartamente
În continuarea dialogului de ieri cu GdS, Petre Gigea, ministru de finanţe din perioada 1981-1986, a vorbit, printre altele, de reeşalonarea datoriilor externe într-un moment critic pentru România, dar şi despre ambiţia lui Ceauşescu de a construi apartamente pentru oamenii muncii în această perioadă dificilă.
- Un subiect rămas la faza de zvonuri şi presupuneri este acela al conturilor secrete ale cuplului Ceauşescu. Ca fost ministru de finanţe, trebuie să ştiţi ceva!
- Ştiu „ceva“, dar lăsaţi-mă să fac, măcar pentru cititori, un preambul la această chestiune răstălmăcită în fel şi chip. Gestionarea fondurilor valutare ale României se făcea atunci numai prin Banca Română de Comerţ Exterior (BRCE), şi nu prin Banca Naţională - cum s-a făcut după 1990. BRCE era singura bancă autorizată şi avea fondurile pe care le gestiona statul prin Ministerul de Finanţe, dar mai avea şi o direcţie specială pentru fondurile Comitetului Central, sindicat, securitate, armată - astea din urmă având un regim special, dar tot sub controlul BRCE şi al Ministerului de Finanţe. Fondurile proveneau, în cea mai mare parte, din export, plus din ce se realiza din turism şi lucrări - investiţii realizate de România în străinătate. Toată valuta care se încasa era imediat distribuită: o parte pentru restituirea datoriilor, o parte pentru importuri şi alte cheltuieli, iar ceea ce rămânea se depunea în bănci din străinătate pentru a încasa dobândă. Aceste probleme se făceau în mod curent de către BRCE şi Ministerul Finanţelor, iar Ceauşescu era informat de mine când îi prezentam situaţia valutei pe care o plasam la cele mai puternice bănci europene şi americane. Nu puneam „ouăle“ într-un singur coş! Din aceste conturi, BRCE efectua plăţile pe baza documentelor legale.
- Şi totuşi, care-i povestea cu conturile secrete?
- Trebuie să adaug ceva. Nicolae Ceauşescu dispunea şi de gospodăria de partid a Comitetului Central, care şi ea făcea exporturi. Avea ferme, activităţi agricole bine dezvoltate şi puse la punct ş.a., iar fondurile valutare rezultate din aceste activităţi nu le controla statul, nu erau evidenţiate şi gestionate prin Ministerul de Finanţe. Eu eram foarte bucuros din acest punct de vedere deoarece ar fi fost o sarcină în plus. Banii de la gospodăria de partid erau gestionaţi de oamenii de la această activitate specifică Comitetului Central, dar nu direct de Ceauşescu, el nu avea conturi la dispoziţie. S-a scris mult pe această temă, dar s-a făcut o confuzie. V-am spus mai înainte că valuta disponibilă a României se păstra în bănci străine pentru a încasa dobândă. Şi banii erau păstraţi în străinătate în conturile BRCE. Şi aceste conturi sunt considerate de presă, şi nu numai, drept „conturile secrete ale lui Ceauşescu“!
- Cine dirija conturile Securităţii, ale Armatei?
- Tot prin BRCE se dirijau şi aceste sume, tot prin conturile acestei bănci. Ce s-ar fi putut, totuşi, întâmpla? Probabil, cei care s-au ocupat de anumite exporturi puteau să primească anumite comisioane, dar astea sunt doar bănuieli. În opinia mea, ca unul care l-a cunoscut bine pe Nicolae Ceauşescu, pot afirma că el n-a avut nici un cont secret în străinătate, n-a avut nici un dolar pe numele lui. De altfel, la simulacrul de proces care i s-a făcut în decembrie 1989, el a răspuns sincer că n-are nici măcar un dolar în conturi străine!
- Unde este valuta României, aflată în bănci străine în decembrie 1989?
- Iarăşi trebuie să ofer unele detalii. În aprilie 1989, datoria externă a României s-a lichidat, iar toată valuta încasată apoi de România din activităţile de export şi alte activităţi externe a fost depusă în conturile BRCE. Şi primul guvern post-decembrist, guvernul Petre Roman, a decis ca partea cea mai mare a fondurilor valutare să fie alocată consumului populaţiei, vreo trei miliarde de dolari! Nu comentez această decizie, risc să fiu catalogat în fel şi chip. Mai spun că, la acea dată, România mai avea de încasat creanţe de aproape şapte-opt miliarde de dolari de la diverse ţări, din care o mare parte nu au fost încasate de statul român nici până astăzi. Subliniez, de statul român...
- Nu înţeleg?
- E o altă discuţie, prefer să nu comentez. Eu cam ştiu ce s-a întâmplat cu anumite sume de valută care trebuia să revină României, statului român, dar de ajuns, se pare că au ajuns în România! Altă întrebare?
Lui Ceauşescu îi era teamă de Moscova
- Este una tot delicată, ca şi conturile, o întrebare legată de Tezaurul României de la Moscova, o problemă aflată şi astăzi în... ceaţă. Ceauşescu nu a întreprins nimic pentru recuperare deoarece îi era frică de Moscova?
- Este o poveste stufoasă şi spaţiul tipografic ne obligă la un fel de rezumat. Trec direct la subiect: prin 1984, în timp ce purtam tratative la Washington cu Michel Camdessus, preşedintele FMI, acesta mi-a dat o sugestie, dar mi-a precizat că trebuie să păstrez discreţie totală asupra acestei sugestii şi să vorbesc despre ea peste 20 de ani. Camdessus, francez, mi-a spus că ar trebui ca România să solicite la Tribunalul Internaţional de la Haga restituirea Tezaurului de la Moscova deoarece ar putea câştiga. De ce? Franţa, care a semnat ca garant al transferului acelui fabulos tezaur din România în Rusia în 1916, ar fi putut susţine cauza ţării noastre. I-am spus lui Ceauşescu, între patru ochi, toată discuţia cu preşedintele FMI… Reacţia lui: „Crezi tu că eu nu cunosc problema, crezi că nu mă interesează? A ridicat-o conducătorilor sovietici şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi Ion Gheorghe Maurer. Am ridicat-o şi eu lui Brejnev, dar acesta s-a făcut că ar lua cunoştinţă pentru prima oară de această problemă, „kakoi tezaur“?! Apoi Ceauşescu a adăugat: „Cu ruşii nu te poţi înţelege. Ei ştiu că sunt o forţă militară şi joacă tare cu toţi. Pot veni peste noi cu tancurile în 48 de ore! Nu putem face nimic“. Şi a încheiat spunându-mi că problema restituirii tezaurului ar putea fi reluată când „Uniunea Sovietică nu va mai fi aşa de puternică precum acum“. Cred că vă este clar că lui Ceauşescu i-a fost teamă de Moscova. Apropo de acest subiect: recuperarea Tezaurului, printr-o acţiune a României la Tribunalul Internaţional de la Haga, se putea face şi după 1990 încoace, dar nu s-a făcut...
În 1981, România avea datorii de aproape 19 miliarde de dolari SUA
- Conform afirmaţiilor dumneavoastră, ca ministru de finanţe şi guvernator al României la Fondul Monetar Internaţional (FMI), aţi reuşit o reeşalonare a datoriei externe într-un moment critic pentru ţara noastră. Ce s-ar fi întâmplat cu România, cu moneda noastră naţională dacă nu se reeşalona datoria? Ce indicaţii v-a dat atunci Nicolae Ceauşescu?
- Cronologic, eu am fost al 117-lea ministru de finanţe din România, începând de la Alexandru Moruzi, cel care a fost, în timpul lui Alexandru Ion Cuza, primul dintre miniştrii de finanţe (ianuarie 1862). În februarie 1977 am fost promovat de la Craiova, unde eram prim-vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Popular Dolj, consilier prezidenţial cu probleme financiar-bancare, iar în martie 1981 am fost numit ministru de finanţe, într-un moment critic pentru ţara noastră. Datoria externă a României în 1981 era uriaşă, cea mai mare din epoca trecută. Ea se cifra la aproape 14 miliarde de dolari SUA şi reprezenta datorii faţă de bănci şi faţă de organisme internaţionale, respectiv Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD). Cu dobânzile aferente şi restanţele faţă de furnizorii externi, datoria totală a României ajunsese la aproape 19 miliarde de dolari americani. Dacă această datorie, una de vârf pentru o ţară ca a noastră, ar fi fost reeşalonată într-un mod raţional, pe termen mijlociu şi lung, atunci nu ar fi fost mari dificultăţi pentru România. Însă, cea mai mare parte a datoriei era în credite pe termen scurt şi, la un moment dat, când creditorii au presat rambursarea datoriilor, România era pe cale de a intra în încetare de plăţi. În această situaţie financiară, extrem de dificilă, am fost numit ministru de finanţe, deşi în discuţiile de aproape două ore cu Ceauşescu, premergătoare numirii mele ca ministru, am ezitat. De ce? Îmi dădeam seama de dificultăţile de rambursare a datoriei într-un termen scurt, aşa cum dorea Ceauşescu.
- Cum de s-a ajuns la această sumă mare, de aproape 19 miliarde de dolari SUA? Erau bani pentru industrializarea României?
- Da, pentru industrializarea şi dezvoltarea ţării. Valuta a fost luată prin credite de la diferiţi creditori străini care aveau încredere în România deoarece în acei ani ţara noastră se dezvolta destul de bine, respectiv creşterea economică în perioada 1970-1980 a fost între opt şi zece la sută, ritm pe care numai Japonia îl atingea! În presa occidentală s-a vorbit pe atunci de miracolul japonez, dar, în egală măsură, şi de cel românesc.
- Ce demersuri aţi întreprins, ca ministru, pentru reeşalonarea datoriilor de care mi-aţi vorbit până acum?
- Să încep cu finalul acestei acţiuni. Am reuşit rescadenţarea, adică reeşalonarea datoriilor în termeni rezonabili, fiind o premieră pentru România. Sper ca acea rescadenţare din mandatul meu de ministru de finanţe al României să rămână şi ultima. Spun asta deoarece atât condiţiile de realizare a unei reeşalonări, dar, mai ales, cele de respectat nu sunt uşoare.
Anumite plăţi s-au făcut cu... geamantanul
- Ce indicaţii v-a dat Ceauşescu în această problemă?
- El mi-a spus ca această rescadenţare s-o fac în mod discret, adică să nu se afle în lumea politică şi financiară mondială. Mi-a cerut ceva imposibil de făcut. Eu urma să tratez această problemă de reeşalonare „secretă“ cu 15 guverne din lume şi 220 de bănci occidentale! Plus cu unii furnizori faţă de care avem restanţe financiare. Îmi cerea ca nu cumva să afle presa internaţională de aceste demersuri! Nicolae Ceauşescu era un om extrem de orgolios şi, dacă până atunci se vorbise de miracolul românesc, nu accepta ideea ca în presa internaţională să se scrie despre probabilitatea ca România să intre în incapacitate de plată. Eram, într-adevăr, în pragul unei asemenea situaţii grele pentru ţara noastră. La data când am fost numit ministru, se ajunsese într-o astfel de situaţie încât anumite plăţi către furnizori (combustibil pentru avioane, cheltuieli la ambasade) le-am făcut cu... geamantanul.
- De ce nu se făceau aceste plăţi prin conturi?
- Răspunsul este simplu: conturile României puteau fi blocate de către creditori. Aceştia căutau să pună sechestru pe sumele de care dispunea România, adică voiau să-şi recupereze o parte din datorii. Din acest motiv, sumele nu mai puteau „circula“ prin conturi şi anumite plăţi în afară le făceam prin valiza diplomatică - „geamantanul“ de care v-am vorbit. Unica soluţie era, repet, reeşalonarea datoriilor, problemă de care m-am ocupat şi documentat. Eu vedeam o reeşalonare a acestora pe timp de opt-zece ani, situaţie în care populaţia României n-ar fi avut de suportat un regim restrictiv. Aflasem că guvernul fostei Iugoslavii reuşise rescadenţarea datoriilor în condiţii destul de onorabile, motiv pentru care am fost la Belgrad în documentare şi am aflat unele subtilităţi. Revenit la Bucureşti, m-am consultat cu un grup de consilieri de la minister, oameni foarte bine pregătiţi (printre care Marin Stelian, Decebal Udrea şi Theodor Stolojan, viitor prim-ministru după evenimentele din decembrie 1989), dar şi cu conducerea Băncii Române de Comerţ Exterior, şi apoi am prezentat propuneri de rescadenţare a datoriilor. Am ajuns la concluzia că această problemă trebuie tratată cu Clubul de la Paris, ceea ce am şi făcut la începutul anului 1982. Clubul de la Paris era condus de francezul Michel Camdessus, care, peste ani, a ajuns preşedintele FMI. În prealabil, Ştefan Andrei, ministrul de externe al României, într-o întâlnire cu preşedintele Franţei, François Mitterrand, ştiind de vizita mea la Paris, l-a rugat pe acesta ca atunci când România apelează la Clubul de la Paris să fie alături de noi, ceea ce s-a şi întâmplat. Concret, Mitterrand i-a transmis ministrului economiei şi finanţelor, Jacques Delors, indicaţii în acest sens. Ulterior, Delors a ajuns preşedintele Celor 12.
- Revenind la întâlnirea cu cei din cadrul Clubului de la Paris...
- Am avut discuţii cu reprezentanţi ai guvernelor creditoare, cu bănci creditoare… I-am asigurat pe toţi creditorii că România, dacă va rescadenţa datoriile în condiţiile unor dobânzi rezonabile, se va achita de toate obligaţiile sale. Tratativele au fost dure. Aveam datorii faţă de 220 de bănci din lume şi aceste bănci s-au grupat în două categorii conduse de câte o bancă puternică, celelalte subordonându-se acesteia, iar negocierile le-am purtat, în principal, la Londra, Paris şi Washington. Am reuşit să încheiem acorduri de reeşalonare şi contracte favorabile României, cu dobânzi rezonabile de până la trei la sută. Ca termen - şase ani şi jumătate, un termen destul de bun. Acesta însă nu era îndeajuns pe placul lui Ceauşescu, care, înainte de negocieri, îmi spusese că mai mult de doi ani să nu accept, dar acest termen nu era posibil din multe puncte de vedere. La revenirea în Bucureşti, el a fost supărat pe mine, deşi era şi el conştient că datoriile acelea mari nu se puteau achita în doi ani. L-am asigurat că dacă, ipotetic, avem bani, putem face plăţi şi în avans. Ceea ce nu s-a întâmplat. România n-avea cum să achite în doi ani o asemenea sumă uriaşă, dar Ceauşescu era orgolios.
- Se spune că absolut totul era controlat în România de cuplul Nicolae şi Elena Ceauşescu. Cum controla, de exemplu, inflaţia?
- El urmărea aproape zilnic, pe baza informaţiilor multiple primite, activitatea economică. Elena Ceauşescu nu se implica pe atunci (1981-1986) în aceste probleme, ea se amesteca doar în anumite şedinţe. Aş avea de spus ceva: dacă Elena Ceauşescu ar fi rămas doar la Institutul de Chimie şi n-ar fi intrat în organele de conducere ale partidului, şi nu i s-ar fi dat aşa de multe responsabilităţi - chiar prim-vicepreşedinte în guvern, ar fi fost mult, mult mai bine în România. A fost o greşeală pe care Nicolae Ceauşescu a făcut-o. Surprinzător, el n-a putut rezista influenţei ei în multe probleme. Revenind la întrebarea privind controlul inflaţiei de către Ceauşescu: la un moment dat, el mi-a spus că eu, ca ministru de finanţe, trebuie să fac totul ca suta de lei din anul acela să aibă aceeaşi valoare cu suta de lei de anul viitor, chiar mai mult! El credea că inflaţie n-ar putea să existe într-o ţară dacă este strict controlată. Şi Ceauşescu, la fiecare zi de 3 ale lunii, cu datele statistice în faţă, analiza mersul economiei în amănunt, inclusiv preţurile.
Ceauşescu controla şi numerarul de bani de pe piaţă
- De unde se pricepea, nu prea înţeleg?
- Învăţase, se documenta, avea informaţii, statistici. Când observa că inflaţia creşte, certa pe toţi miniştrii, apoi dădea multe sugestii ministerelor. Ca să-l înţelegeţi pe Ceauşescu, v-aş mai da un exemplu: controla şi numerarul de bani existent pe piaţă! Printr-un sistem al planului de casă întocmit de Banca Naţională se asigura să nu existe mai mulţi bani pe piaţă decât cantitatea de mărfuri şi produse existente, ca şi un volum suficient de servicii.
- Cursul dolarului în România era unul nereal şi presupun că tot Ceauşescu a dispus asta!
- Finanţiştii înţeleg ce s-a întâmplat şi, mai ales, de ce s-a procedat aşa atunci, dar acum aceste probleme sunt răstălmăcite. Era un curs al dolarului intern şi care se aplica în privinţa exporturilor, adică întreprinderile care exportau erau obligate să realizeze un curs al dolarului american la 4,47 lei, ceea ce era aproape o imposibilitate! Ceauşescu considera că acest curs impus ar fi un stimulent pentru întreprinderile care exportau. Cu toate indicaţiile lui Ceauşescu, nu s-a putut realiza acest curs, nereal, decât în industria armamentului din România. În acei ani, armamentul românesc era căutat şi, la un moment dat, s-a realizat export de armament la un curs de un dolar SUA la doi lei. Iar carnea se vindea la export la un preţ stabilit de piaţa mondială, respectiv un kilogram de carne era vândut cu un dolar SUA. Dacă se realiza un curs al dolarului mai mult de 4,47 lei - cât era planificat şi calculat - era, într-un fel, o pierdere. Dacă exportam mărfuri cu cursuri ridicate ale dolarului însemna că România pierdea, dar uneori a fost nevoie să se vândă şi la cursuri mai mari decât cel stabilit (4,47 lei dolarul) deoarece aveam nevoie stringentă de valută pentru investiţii ş.a.m.d. Trebuie să precizez că în turism cursul necomercial al dolarului era de 12,50 lei. Nici acesta nu era real.
- Şi care era cursul adevărat al dolarului?
- Pe vremea când am fost ministru de finanţe (1981-1986), Fondul Monetar Internaţional (FMI) considera un curs normal al leului faţă de dolarul american la 17,50 lei. În timpul tratativelor cu FMI, una dintre condiţiile care mi se tot cereau era ca acest curs al dolarului să se stabilească în România la 17,50 lei, dar am reuşit să amânăm, de la an la an, această sugestie. Intenţia FMI era ca, după ce acceptam acest curs al dolarului, să-l urce până la 25,00 lei. Dacă România accepta aceste cursuri, de 17,50 sau 25,00, ar fi însemnat ca turiştii străini să vină mai mulţi în staţiunile de la mare şi munte din România la un preţ foarte mic. FMI, dintr-un punct de vedere, avea dreptate să ne impună un curs ridicat al dolarului deoarece România, având mare nevoie de valută, astfel ar fi atras foarte mulţi turişti străini în ţara noastră. Ceauşescu însă nu era de acord cu această situaţie, iar eu, cel care conduceam tratativele cu FMI, am reuşit să amân sine die problema.
Rubla sovietică, mai mare decât dolarul american
- Ce indicaţii aveaţi de la Ceauşescu în privinţa cursului dolarului?
- Păi, nu s-au subînţeles din ceea ce am spus? Dacă în unele probleme (reducerea subvenţiilor ş.a.), el accepta anumite condiţii impuse de FMI, în privinţa cursului dolarului îmi spunea, pe un ton foarte ferm, „niciodată să nu accepţi modificarea cursului de schimb al dolarului. Dacă accepţi, să nu mai aterizezi la Bucureşti, ci să aterizezi la... Sofia deoarece eu nu te mai primesc în România!“. La acest subiect, am de povestit o întâmplare: după vreo trei ani de discuţii şi negocieri cu toţi creditorii României, ultima problemă rămasă în suspensie a fost modificarea cursului dolarului, la care eu, cum spuneam, nu aveam aprobarea lui Ceauşescu. În întâlnirea finală de la Londra, ajuns la acest punct critic al cursului dolarului, directorul general al FMI, Jacques De Larrosiere, era mirat de faptul că eu, economist, ministru cu experienţă, cadru universitar, nu sunt de acord cu alt curs, explicându-mi că astfel am atrage turişti străini în România ş.a.m.d. Eu nu puteam să-i spun adevărul, respectiv indicaţia foarte fermă a lui Ceauşescu. Era ora două noaptea şi nu semnasem încă acordul de rescadenţare deoarece nu cedasem în problema cursului dolarului. Ei, la acea oră din miezul nopţii, mi-a venit o idee dumnezeiască... I-am spus directorului general că, dacă România schimbă cursul dolarului, trebuie să facem acelaşi lucru şi cu rubla sovietică... O paranteză: la acea dată, rubla sovietică era mai puternică decât dolarul american! Şi am explicat conducerii FMI că, prin modificarea cursului rublei, vor veni ruşii grămadă peste noi în România deoarece cu 30-40 de ruble vor ocupa toate staţiunile montane şi de la mare. „Nu ne este teamă că vor veni în concediu aşa de mulţi ruşi, ci mi-e teamă că, odată veniţi în România, ruşii nu vor mai pleca!“, i-am spus directorului general al FMI. După o pauză, directorul executiv al FMI, un olandez, J.J. Pollack, membru fondator al FMI, s-a adresat lui De Larrosiere: „Domnule director general, dacă domnul ministru Gigea are dreptate?!“. Şi atunci, De Larrosiere a decis: „Bine, semnăm, dar lăsăm cursul dolarului în ceaţă“. Am dat telegramă la Bucureşti în care am spus că am semnat acordul de rescadenţare, iar în privinţa cursului am scris aşa cum a zis directorul general al FMI, că acesta „a rămas în ceaţă“!
- V-aţi notat aceste amănunte sau aveţi o memorie extraordinară?!
- Mi-am notat aproape totul, ţineam un fel de jurnal pentru bătrâneţe. Şi iată că toate însemnările mele, dezvoltate, au ajuns... 42 de cărţi!
Nicu Ceauşescu, lobby pentru casa tineretului de la Craiova
- I-aţi cunoscut pe Zoia, Valentin şi Nicu?
- I-am cunoscut, dar doar cu Nicu Ceauşescu am vorbit de mai multe ori. Pe când eram ministru de finanţe, am primit un telefon de la Nicu Ceauşescu, pe atunci prim-secretar al CC UTC, şi fiul preşedintelui m-a luat la sentiment, ca să spun aşa: „Mai ţineţi cu Craiova, oraşul dumneavoastră? Dacă da, ajutaţi-mă să realizez în Craiova o casă a tineretului. Sunt presat de tovarăşa Bistriceanu, primul secretar UTC de la Craiova şi vreau s-o facem, dar nu ne ajung fondurile. Puteţi să ne ajutaţi?“. Cum sufletul meu era la Craiova şi cum mă ruga fiul preşedintelui României, am alocat imediat sumele solicitate, aproape jumătate din suma necesară, şi astfel s-a ridicat în Craiova actuala Casă a Ştiinţei şi Tehnicii de lângă Billa. Am mai avut apoi şi alte discuţii, ne întâlneam la şedinţele de guvern. Nicu era mai libertin în exprimare, dar aveai încredere să discuţi anumite probleme deoarece nu interpreta greşit opiniile tale şi nu le transmitea părinţilor săi. L-am întâlnit şi după 1990, la un chioşc de ziare din Bucureşti. Am vorbit despre ceea ce i s-a întâmplat în decembrie 1989 şi după aceea.
- Când l-aţi văzut ultima oară pe Nicolae Ceauşescu?
- În aprilie 1989, pe când eram ambasador al României în Franţa, am fost chemat la Bucureşti şi atunci l-am văzut ultima oară în viaţă. Era slăbit, avea vreo 50 de kilograme, iar pe faţă şi pe mâini erau multe pete maronii. Nu era Ceauşescu vioi pe care-l lăsasem eu în 1986, când m-a eliberat din funcţia de ministru al finanţelor, împreună cu alţi şase miniştri. Diabetul l-a distrus… Părul îi albise şi am impresia că se şi vopsea deoarece am remarcat culoarea deschisă a rădăcinilor.
În şase ani, Ceauşescu a construit 724.000 de apartamente
- Să revenim la perioada dumneavoastră de ministru de finanţe. Aţi întocmit şase bugete anuale, ce sugestii (obligatorii ) aveaţi de la Ceauşescu?
- Ar fi multe de spus... Astea, dar mai ales toată problematica datoriei externe se poate afla în detaliu din cartea mea, în două volume (de 1.350 de pagini), „Un ministru de finanţe îşi aminteşte“. Ca să vă răspund punctual la întrebare: în timp ce se elabora bugetul, Ceauşescu îmi tot punea fel de fel de întrebări, la modul general, însă. Îi spuneam că, în buget, am propuneri de cheltuieli ale ministerelor şi judeţelor mai mari decât venituri... „Nu se poate aşa ceva. Veniturile trebuie să fie mai mari decât cheltuielile, să fie clar asta. Şi să-mi asiguri şi mie o rezervă de zece la sută, o rezervă a statului, pentru evenimente neprevăzute, inundaţii, secetă sau poate să vină o molimă (chiar aşa a spus Ceauşescu!). Şi nu vreau să mă împrumut din afară“, a replicat el. Un excedent la buget de zece la sută, cum îmi cerea el, nu era posibil în România. Am reuşit să asigur, prin buget, un excedent destul de important, de 3-4 la sută în fiecare an. Ceauşescu mi-a mai impus şi altceva în legătură cu bugetul: „Am o poziţie de plan din care tu să nu-mi tai niciodată nici un leu. Eu vreau să fac în fiecare an o sută de mii de apartamente! Omul trebuie să aibă un loc de muncă, dar şi unde să doarmă“. Şi Ceauşescu se interesa la prim-secretarii de judeţe, din două în două săptămâni, de situaţia realizării apartamentelor. Din notiţele mele, în perioada 1981-1986, în România s-au realizat 724.000 de apartamente. Nu vreau să fiu catalogat drept un nostalgic, dar această cifră, ca şi altele, mă scuteşte de comentarii. De exemplu, în toţi anii, salariile, pensiile şi alte cheltuieli sociale au fost plătite la timp, în ziua planificată, bugetele fiind excedentare.
- Mi-aţi povestit de multe întâlniri ale dumneavoastră cu Nicolae Ceauşescu, printre care şi cea în care, la reîntoarcerea din SUA, i-aţi spus despre remarca unui preşedinte de bancă din SUA despre (ne)iluminatul Bucureştiului noaptea. Care a fost reacţia imediată a dictatorului?
- Preşedintele băncii americane „Manufactures Hanover Trust“ din New York a venit, la invitaţia mea, într-o vizită în România. După sosirea la Bucureşti, mi-a spus că, atunci când avionul, pregătindu-se de aterizare, a făcut câteva ocoluri deasupra Capitalei noastre şi astfel a sesizat prin hubloul avionului iluminatul din oraş restrictiv şi a ţinut să-mi zică: „Domnule ministru, parcă mă aflam deasupra unui mare sat african!“. Eu i-am reprodus vorbele preşedintelui băncii americane lui Nicolae Ceauşescu... După o pauză, în care el era extrem de afectat, ca şi mine, de afirmaţiile americanului, l-a sunat pe primarul Bucureştiului, Dincă, şi i-a ordonat acestuia să pună becuri pe bulevardele Capitalei, adică Ceauşescu a fost receptiv. Şi mai am un caz. O deputată franceză în Parlamentul European a ridicat o problemă în acest organism, respectiv a cerut ca din România să nu se mai importe carne deoarece populaţia era subalimentată şi asta ar ataca, din punct de vedere biologic, naţia noastră. Eu i-am transmis lui Ceauşescu ceea ce afirmase acea deputată şi credeam că va dispune unele măsuri, astfel încât carnea să rămână şi pentrul consumul intern. El, surprins, pe un ton ridicat, mi-a replicat: „Păi, tu nu ştii unde merge carnea şi de ce? Merge la ruşi deoarece ei ne cer carne pentru minereul de fier necesar industriei noastre!“. I-am sugerat, diplomatic, să dea dispoziţie Comitetului de Stat al Planificării ca o parte din cantitatea de carne prevăzută la exportul către Rusia să fie înlocuită cu mobilă, instalaţii de foraj, camioane ş.a. A fost iarăşi receptiv şi a dat dispoziţii preşedintelui Comitetului de Stat al Planificării în acest sens pentru tratative la Moscova.
- Cu toate astea, în perioada la care vă referiţi, carnea era o raritate pentru românii de rând!
- Este o realitate crudă, era cunoscută, dar deciziile erau luate.
- Totuşi, până la sfârşitul anilor 70, viaţa a fost oarecum bunicică în România, dacă mă pot exprima astfel, decât în anii 80, când nivelul de trai s-a deteriorat enorm. Datorii mari, paranoia clanului Ceauşescu sau care ar fi explicaţia?
- Observaţia este corectă. De ce a fost bine în anii de până în 1980? In perioada aceea au intrat în România multe credite care, atenţie, nu au fost rambursate imediat. Când creditele au ajuns la scadenţă, în 1981, au început problemele, în sensul că banii împrumutaţi au trebuit să fie restituiţi. Am reuşit reeşalonarea datoriilor pe şase ani şi jumătate, dar efortul a fost uriaş şi populaţia a avut, într-adevăr, cel mai mult de suferit. Carnea era solicitată la export insistent de fosta URSS. Culmea este că preţul încasat pe carne nu era unul bun, doar 1.000 de dolari pe tona de carne neprocesată, adică un kilogram de carne se vindea cu doar un dolar. Repet, acesta era preţul pe piaţa mondială.
Toate acestea, puse cap la cap, reprezintă argumente puternice că Securitatea avea un plan pentru momentul debarcării lui Ceauşescu, iar agenţii săi şi-au jucat bine rolurile mai ales în marile întreprinderi, acolo unde erau concentraţi foarte mulţi oameni. Discreţi şi astăzi, capii fostei Securităţi se apără spunând că toate acestea nu au fost decât nişte coincidenţe, că nu exista niciun plan şi că ei nu au fost decât nişte victime ale Revoluţiei. 