CRAIOVA - PARCUL BIBESCU (AZI NICOLAE ROMANESCU)

- Grădina Bibescu a intrat în circuitul public al Craiovei înaintea mijlocului de secol 19. Terenul împădurit, din sudul oraşului, aparţinea atunci familiei boiereşti Bibescu şi a devenit locul de plimbare şi de întâlnire a protipendadei craiovene, deşi exista cu mult timp înainte nelocuit şi neexploatat agricol.

- Incepând cu Grigore Ghica, alţi domnitori şi demnitari, precum şi oaspeţi străini de onoare au fost găzduiţi în palatul (înţeles în stil românesc) Bibescu, ocazii în care au lăsat mărturii despre frumuseţea locului.

- Gheorghe Bibescu a fost domnitor al Ţării Româneşti între anii 1842-1848. In acel timp fratele său, marele logofăt Iancu Bibescu, a modernizat moşia sub formă de grădină, construind în ea o reşedinţă amplă, numită palat, precum şi sere, sau pavilioane de relaxare. A mobilat-o cu bănci, a adăugat o mică rezervaţie zoologică cu animale şi păsări, dar şi cu un chioşc larg pentru o orchestră ocazională. Grădina a fost îmbogăţită cu diverse soiuri de arbori, arbuşti şi flori, toate procurate mai ales din străinătate.

Grădina a fost străbătută de alei străjuite de statui după model apusean.

- In 1846, o gazetă nota că în zilele de duminică, sau de sâmbătă, grădina era deschisă publicului şi se putea asculta muzica militară. In acele zile grădina constituia o desfătare pentru cei din fruntea oraşului.

- In anul 1848, Craiova a fost invadată de armatele străine pentru înăbuşirea revoluţiei, şi apoi, pe timpul războiului Crimeii. Acei ani au avut efecte nefaste asupra Grădinii Bibescu. Au dispărut plantaţiile ornamentale, amenajările şi chiar arborii seculari.

- După revoluţia de la 1848, domnia a revenit lui Barbu Ştirbei, tot un frate al lui Iancu Bibescu, dar Iancu a pierdut la jocurile de noroc o mare sumă de bani, lăsându-se dus de curentul de disoluţie al vechii boierimi române, prin cheltuieli nesăbuite şi dezinteres pentru administrarea moşiilor.

Pentru a plăti împrumutul luat de la o bancă elveţiană, Iancu Bibescu s-a văzut obligat să vândă moşia din sudul Craiovei. Municipalitatea oraşului a cerut un împrumut de 12.000 de galbeni, cu aprobarea domnitorului, pentru cumpărarea acelei moşii de 249 de pogoane, împreună cu toate amenajările şi chiar cu mobilierul rămas. Starea de părăsire şi degradare a continuat, pentru-că bugetul Primăriei era mic, iar împrumutul atârna greu.

- Perioada premergătoare Unirii Principatelor a mărit pentru scurtă vreme interesul autorităţii locale pentru „palatul Bibescu“, astfel că în vara lui 1858 s-a trecut la repararea lui. Atunci s-au realizat şi lucrări de reamenajarea parcului în vederea primirii ambasadorilor Marii Britanii şi Franţei, Erik Bulwer şi L. Beclard. Pentru acea ocazie s-a făcut efortul de iluminare a grădinii pe aleile principale, iar orchestra a susţinut concerte de promenadă.

- Palatul a fost din nou în centrul atenţiei cu ocazia primirii domnitorului Unirii, Alexandru Ioan Cuza, în zilele de 26-28 iunie 1859.

- In 1863 în „palatul Bibescu“ a fost găzduită doamna Elena Cuza care s-a oprit două zile la Craiova, în drum spre Orşova.

- Deşi ar fi trebuit să achite împrumutul până în 1858, Primăria mai datora încă 9000 de galbeni Casei Centrale în 1862.

- Cu toate că se confrunta cu mari constrângeri băneşti, Primăria a încheiat un contract pe cinci ani cu un grădinar, Conrad de Ştirnberg. Acela a înfiinţat o „şcoală de duzi“ cu seminţe aduse din Italia pentru a produce 6000 de puieţi. Tot el s-a îngrijit să tundă sălciile de la eleşteul numit Chintescu şi a redat la viaţă sera cea veche, plantând flori aduse din străinătate.

- Mihail Kogălniceanu, în calitatea sa de Prim-Ministru a fost cinstit cu un banchet în Grădina Bibescu, la 25 august 1864. Cu acea ocazie Craiova i-a dăruit un ceas cu briliante şi alte obiecte de amintire.

- După întronarea lui Carol I, palatul Bibescu a fost abandonat ca reşedinţă trecătoare a domnitorilor, deoarece aducea aminte de Alexandru Ioan Cuza. Ca urmare, palatul a primit alte destinaţii iar parcul s-a degradat. In 1867 palatul era folosit ca depozit pentru comerţul en gros cu tutun.

- In anul 1875, Primarul Barbu Bălcescu (fratele revoluţionarului Nicolae Bălcescu) a sesizat Prefectura că arendaşul moşiei, altul decât fostul grădinar, a deschis o cârciumă în parcul public şi un stabiliment de baie la eleşteul din el, obiective care „aduc jenă“ publicului care vine să respire aer curat.

- In octombrie 1876, Primarul Gheorghe Pesima a cerut Prefecturii să faciliteze cumpărarea a 1000 de salcâmi şi 60.000 de puieţi de pădure de luncă, pentru plantarea grădinilor publice şi ale cimitirelor (Din 1871 Craiova avea numai două cimitire oficiale la marginile sale: Sineasca şi Ungureni, desfiinţându-se micile cimitire tradiţionale din jurul bisericilor).

- Pe timpul Războiului de independenţă, 1877-1878, pe terenul grădinii Bibescu s-au amenajat un depozit de furaje al armatei şi un spital de răniţi.

- In aceeaşi perioadă, respectiv în anul 1878, Părintele Grenadie, episcopul eparhiei Noul Severin a locuit o lună (noiembrie) în palatul grădinii Bibescu.

- Incepând cu anul 1867, cu mici întreruperi ocazionate de război, în parc s-au organizat expoziţiile judeţene şi regionale de producţii agricole, concursuri de pluguri, vite şi de diverşi meşteşugari. Pentru aceste evenimentele foloseau şi clădirile din dotarea grădinii.

- Expoziţia regională din 1869 a fost coordonată de Ion Ionescu de la Brad.

- Cu toate neajunsurile prin care a trecut, grădina Bibescu şi-a păstrat caracterul ei public şi de interes. Zoe Mandrea, fiica fostului primar Barbu Bălcescu a vorbit cu mare plăcere de plimbările ei la ''grădina publică'' în copilărie, atunci când grădina Mihai Bravu încă nu fusese conturată de tatăl său pe locul numit „Cântarul de piatră“. Ea spunea că în zilele festive în faţa grădinii Bibescu stăteau la poartă doi dorobanţi călări, iar trăsurile „de casă“ ale protipendadei rămâneau înşirate în faţa porţii. Mai la o parte se aşezau birjele modeste. In parc se mergea numai pe jos, iar lumea simandicoasă avea ocazia să-şi etaleze şi cu acest prilej luxul. Se punea bază pe cochetărie şi pe deosebirea dintre clasele sociale.

Vara, grădina Bibescu era punct de atracţie pentru orăşeni şi loc de desfăşurare al serbărilor populare.

- In zilele de 17-18 iunie 1892, Primăria a adus ca noutate craiovenilor, lumina electrică pe aleile parcului.

- După 1880 construirea cazărmilor din bariera Caracal a afectat salubritatea parcului. Resturile menajere şi bălegarul au invadat o latură a parcului şi au infectat apele eleşteului. Palatul Bibescu a fost transformat în azil de bătrâni, iar în apropiere s-au amenajat grajdurile pentru animalele serviciului de salubritate. Grădina s-a degradat şi datorită invadării dinspre exterior cu bordeiele insalubre ale ţiganilor, bordeie care au format un cartier în care colcăiau bolile, în frunte cu tifosul, bubatul şi alte boli molipsitoare.

In acele vremuri arealul parcului devenise un focar de murdărie şi infecţie, fapt marcat public de Nicolae Romanescu, intrat în politică, ca deputat, în 1884 şi devenit o personalitate influentă a oraşului şi apoi cel mai remarcabil primar al trecerii dintre sec. 19 şi 20. Până în 1931 personalitatea şi-a pus amprenta spectaculos dezvoltarea oraşului din poziţia de consilier sau de primar.

- In 1894, aproape numai pe cheltuiala sa, şi după propriile planuri, N. Romanescu, pe atunci prim-ajutor de primar, a trecut la reamenajarea Grădinei Mihai Bravu.

- In 1896, au fost plantaţi 360 de castani pe bulevardul Carol I (Gării), au fost pietruite aleile grădinii Mihai Bravu şi instalate 100 de bănci.

- In decembrie 1897, tot Nicolae Romanescu a cerut şi obţinut de la consiliul comunal 70 de pogoane din moşia Bibescu pentru a le planta pe cheltuiala sa şi pentru a organizarea un nou parc.

- Nicolae Romanescu a devenit primar pentru prima dată în noiembrie 1898 şi a reluat ideea înverzirii oraşului. Cele 70 de pogoane obţinute i s-au părut insuficiente cerând şi largi exproprieri împrejurul moşiei Bibescu.

- In 1899 a cerut direcţiei silvice a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor 100.000 de puieţi de pădure şi 200.000 de „pomi de şleau“ pentru nevoile oraşului.

- In februarie 1899 a început planul de asanare a bălţilor Craiovei din latura de apus, s-a trecut la sădiri de pomi în lungul canalului de desecare şi la plantarea a 1330 de puieţi de arbori pe străzi şi în grădina spitalului. In paralel s-a realizat planul de amenajare de grădini în curţile a 19 biserici şi 6 şcoli.

- In aprilie 1899, urmărindu-şi planurile ecologice măreţe primarul a semnat un contract, în numele oraşului, cu arhitectul francez de renume, Edonard Redont. Arhitectul francez se angaja să execute toate planurile transversale şi de profile, precum şi desenele proiectelor de crearea şi amenajarea de grădini, „preumblări“ şi squaruri publice pentru înfrumuseţarea şi asanarea oraşului. Arhitectul a venit imediat la Craiova şi printre altele a elaborat un proiect minunat pentru parcul oraşului. In luna mai a însărcinat pe arhitectul Ernest Pinard cu direcţia lucrărilor. Acesta din urmă a prezentat documentaţia de începerea lucrărilor cu 3 echipe a 30 de oameni pentru amenajarea eleşteului, redesenarea terenului prin săpături, trasarea de pante şi umplerea cu pământ a golurilor, în vederea realizării plantaţiilor şi a aleilor.

- În perioada mai 1899 – martie 1901, pe timp ce primar a devenit Ulisse Boldescu lucrările au stagnat. In schimb proiectele lui Edonard Redont au fost selectate de comisia judeţeană pentru participarea la Expoziţia Universală de la Paris. Proiectele au fost expuse mai întâi la Bucureşti şi apoi au fost trimise în Franţa.

Acolo, ansamblul proiectelor pentru parcul oraşului Craiova a primit medalia de aur de la un juriu special al clasei de igienă, clasa „Însănătoşirea şi igiena oraşului“. Opinia publică craioveană a aflat cu întârziere de această onoare, abia în mai 1901. Nicolae Romanescu s-a zbătut mult pentru ca oraşul să intre în posesia diplomei şi a medaliei de la Paris. Nu a reuşit datorită obiceiurilor balcanice încă puternice de la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor.

- In februarie 1901 lucrările la parcul Bibescu au intrat în ritm alert, beneficiind din nou de pasiunea şi dăruirea primarului Nicolae Romanescu. Parcul a cuprins multe alte construcţii adiacente, precum hipodromul, terenul de sport, plantaţiile, construcţiile rustice, peluzele, pepinierele, serele, spaţiile pentru animale, iluminatul electric, podul suspendat şi ruinele de cetate. Volumul pământului decapat şi mutat a fost de 525.647 mc. S-au realizat alei cu o lungime de 26.897 metri, cu lăţimea între 5,2 m şi 12 metri.

- Parcul Bibescu a fost inaugurat în septembrie 1903, deşi lucrările au continuat atât în 1904 cât şi în anii următori.

- Intre 1901-1904 parcul şi oraşul au fost înnobilate cu 1.150.000 de arbori, din care 401-300.000 răşinoase circa 635.000 foioase autohtone şi o mulţime de soiuri rare aduse din Austro-Ungaria, Franţa şi Germania. Totodată, 590.000 mp de teren arid şi plin de mărăcinişuri a fost acoperit cu gazon din Franţa, Italia şi Austro-Ungaria.

- Instalaţia de iluminat a fost realizată de Societatea Electrică din Berlin şi a cuprins 20 de lămpi voltaice de 60 amperi şi 20 de lămpi incandescente cu câte 16 lumânări.

- In septembrie 1903 toate aleile au primit plăcuţe cu denumiri: Calea Regele Carol I, Calea Principele Ferdinand, Calea Carmen Silva, Insula Regina Elisabeta, Calea Brâncovenilor, Calea Basarabilor, Calea Ştirbey, Aleea Principesa Maria, Aleea Principele Nicolae, Ocolul Principele Carol, Aleea Bibeştilor, Aleea Brăndeştilor, Alea Gh. Chiţu, Podul Ştirbey, Poteca Principesa Marioara, Poteca Principesa Elisabeta, Aleea Ioan Kalinderu, Aleea Madona, Aleea Aman, Aleea Jules Michelet şi Alea Edgar Quinet. Denumirile aminteau de membrii familiei regale, de donatori şi de personalităţi istorice române şi străine.

Parcul Craiovei a devenit celebru în ţară şi o mândrie a locuitorilor. O lungă perioadă s-a numit, în continuare, Parcul Bibescu, apoi, pentru un timp, în anii 1930 şi 1940, Parcul Romanescu. Odată cu instaurarea regimului comunist, de după cel de al doilea război mondial, s-a numit Parcul Poporului. In anii 50 intrarea a fost împodobită cu un portic în semicerc, cu stâlpi ce aveau secţiune dreptunghiulară, fără ornamente.

Deşi a fost îngrijit sub regimul socialist, după anul 2004 Primăria, în frunte cu primarul Antonie Solomon a trecut la lucrări ample de reamenajări generale, de asfaltări, de asanare a lacului şi de îngrijire a vegetaţiei. Populaţia a fost foarte mulţumită de iniţiativa lui Antonie Solomon.

ROMANIA - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL - OCUPAREA BUCUREŞTIULUI BBB X

Grupul de armate Prezan, constituit în grabă prin Ordinul de operaţii nr. 1 din 12/25 noiembrie 1916, al Marelui Cartier General, după trecerea Dunării de către armata lui Mackensen, avea sarcina de a apăra capitala dinspre vest şi sud-vest. Planul de operaţii ale generalului C.Prezan a prevăzut o manevră pe linii interioare, prin care grupările inamice să fie angajate şi bătute succesiv. Contraofensiva generalului Prezan a început în ziua de 17/30 noiembrie 1916. Aceste măsuri militare de ultimă oră nu împiedicaseră guvernul şi casa regală să se pregătească pentru evacuare, mai ales că materialele şi arhivele fuseseră deja expediate spre Moldova cu zile înainte.

Ziua de 18 noiembrie /1 decembrie a adus în porţiunea cea mai importantă a frontului un început de victorie română. Cu toate că la finele zilei şocul lui Mackenzen nu împinsese decât nesemnificativ frontul şi lupte grele se desfăşurau pe tot frontul, guvernul şi curtea regală a decis evacuarea spre Iaşi. Este posibil ca respectiva decizie să se fi luat datorită capturării unui unui automobil românesc din Divizia a 8 Infanterie, în care se afla o casetă de fier cu ordine de operaţii române, ordine din care se desprindea concepţia de ansamblu a planului Grupului de armate Prezan. S-ar putea ca cele amintite să nu fi ajuns la cunoştiinţa Marelui Cartier General, deoarece în acea seară la sediul său de la Periş, generalul Prezan preconiza pentru ziua următoare, "cu o tenacitate demnă de admirat", după cele consemnate de generalul G A Dabija, să continue ofensiva pe direcţiile concentrice, pentru nimicirea unităţilor Grupului inamic Kosch, care ameninţau capitala. Cu toate acestea la mizul nopţii de 18 noiembrie, spre 19 noiembrie / 2 decembrie 1916, trenul ministerial a pornit din gara Periş spre Iaşi. Ion şi Vintilă Brătianu au mai rămas în cursul nopţii la Marele Cartier General, urmând să ajungă trenul, cu automobilele, în staţia Boboc din preajma Buzăului. Ei nu şi-au dus nici soţiile şi nici mama în refugiu, pentru a nu fi învinuit Primul-ministru de către opinia publică că şi-a pus rudele la adăpost. Mama lor era văduva fostului revoluţionar de la 1848 şi Prim-ministru din timpul Războiului de independenţă (1877-1878).
In acele momente grele, regele se afla la Scroviştea unde staţiona un alt tren cu locomotiva sub presiune.
Bătălia de la Bucureşti se desfăşura destul de bine, dar apăruseră însă veşti proaste dinspre Piteşti, unde trupele noastre nu puteau rezista presiunii lui Falkenhayn. Ceea ce a privat trupele din Grupul Prezan de o victorie atât de apropiată "nu afost nici raportul de forţe defavorizant, nici adâncimea spaţiului de manevră până la aliniamentul Argeş-Neajlov, ci timpul avut la dispoziţie" în mişcare unităţilor militare angajate. Timpul, deşi a fost bine calculat, "nu a putut fi respectat darorită greutăţilor ivite în concentrarea forţelor, ca urmare a lipsei de mijloace corespunzătoare în transmiterea ordinelor". Ca atare inamicul a avut răgazul necesar să-şi regrupeze forţele, cu mult superioare celor româneşti, şi a câştigat, până la urmă avantajul.
La toate acestea, mai trebuie adăugat că cele două divizii ruse, incluse în planul luptei, n-au acţionat la timp şi hotărât. Un observator extern, Victor Petain, şeful Statului Major al Misiunii franceze a scris despre cele petrecute atunci că: "Neintervenţia ruşilor pe câmpul de bătaie a dat acestei drame o notă de mister". Generalul Rasvoi, comandantul Diviziei a 40-a ruse, nu a atacat în direcţia Comana, confor planului, sub motiv că nu a primit ordin. Acel ordin i-a fost trimis de generalul Meniţki, şeful Statului Major al Corpului 4 rus, abia la 21 noiembrie / 4 decembrie, când bătălia pentru Bucureşti se încheiase. Trebuie amintit că pe tot pasrcursul războiului, Romania, ca aliat, a a stat ca un ghimpe în faţa doriţelor Rusiei de a ajunge la "Strâmtori", Bosfor şi Dardanele. Aşa că în multe ocazii acţiunile ruşilor au putut fi suspicionate. Ei preferau o Românie înfrântă şi fătă pretenţii, care să nu le împidice drumul spre Constantinopol după război. De la o Românie înfrântă ei ar fi putut să-şi însuşească teritorii, precum Dobrogea, pentru a crea culoarul dorit prin Bulgaria soră, până la Constantinopol.
Pe 20 noiembeie / 3 decembrie 1916, spre seară, generalul Prezan a dat ordinul retragerii generale pentru salvarea trupelor şi a capitalei de represalii de artilerie.
Inainte de acest deznodământ, în ipoteza părăsirii Bucureştiului de către guvern, primul-ministru Ion I C Brîtianu desemnase ca secretar al Ministerului de Interne pe Lupu Kostake, pentru a conduce acest departament ce rămânrea în Bucureşti. Pentru aceeaşi eventualitate a fost numit prefect al poliţiei generalul pensionar A. Mustaţă, deoarece G. Corbescu ar fi fost foarte expus răzbunării inamicului, el fiind cel ce condusese acţiunea de arestare şi internare a cetăţenilor austro-ungari, germani, turci şi greci, aflaţi în capitală la izbucnirea războiului. Concomitent, Regele, cu acordul guvernului, desemnase ca reprezentant, în Bucureşti, al intereselor "Curţii" şi supraveghetor al palatelor pe profesorul Al. Tzigara-Samurcaş, directorul Muzeului de Artă Naţională.
După aprecierea lui I.G.Duca, aceste numiri au constituit grave greşeli ale celor doi oameni de stat. Toţi cei trei demnitari erau germanofili notorii. Dar Brătianu îi alesese tocmai datorită simpatiilor de care aceştia se bucurau în cercurile politice ale Puterilor Centrale. Brătianu spera ca ca ei să reuşească a ocroti mai uşor interesele populaţiei în cazul ocupării capitalei. Cei aleşi au înşelat total încrederea Primului-ministru, ajungând simple unelte ale ocupanţilor în următorii doi ani de grea opresiune.
In zona de ocupaţie inamică au rămas şi multe alte personalităţi politice, care se opuseseră intrării României în război alături de Antantă, precum Al. Marghiloman, P.P Carp şi nulţi alţii, apropiaţi ai acestora şi mai ales din Partidul Conservator. Unii erau, pur şi simplu, ostili unei alianţe cu Rusia ţaristă, pericolul cel mai vechi şi mai pervers al Ţărilor romîne, în ultimile două secole, alături de otomani.
Primarul Emil Petrescu a rămas şi el pe loc, urmând să se ocupe de formalităţile de predare a oraşului către inamic, pentru a nu fi expus unui atac prin bombardare cu artileria grea şi a unor abuzuri militare. El se afla în posesia unei notificări ce urma să fie transmisă inamicului german, document ce îi fusese lăsat de guvern înainte de părăsirea capitalei, cu dispoziţia a-l folosi la nevoie.
In cursul nopţii de 3 spre 4 decembrie, stil nou, deoarece armata română rupsese contactul cu inamicul, tunurile de pe frontul apropiat nu s-au mai auzit în oraş. In schimb casele de pe şoseaua Ştefan cel Mare au fost zguduite de convoaiele militare române în retragere. Acelea veneau dinspre Obor şi coteau pruin PiaţaVictoriei pe şoseaua Jianu (azi B-dul Aviatorilor) către Urziceni. Desigur că acesta nu era singurul traseu de retragere.
In dimineaţa zilei de 4 decembrie, stil nou, în oraş a venit un trimis al feldmareşalului von Mackensen pentru a întreba dacă "cetatea Bucureşti se predă sau va opune rezistenţă trupelor germane". In acest ultim caz capitala României urma a avea soarta oraşului belgian Liege, căci bateriile artileriei grele se aflau în poziţie de tragere. Un răspuns trebuia dat în termen de 24 de ore. Fără a şti de sosirea acestui sol, populaţia se aştepta să vadă, dintr-un moment în altul, trupele invadatoare pe străzi.
Solul german intrase în Bucureşti pe Calea Rahovei, fiind condus, legat la ochi, într-un automobil, la Prefectura poliţiei. Acolo era aşteptat de Primarul Emil Petrescu şi de Lupu Kostake, reprezentantul Ministerului de Interne.
Trimisul lui Mackensen a primit asigurări că oraşul nu se va apăra, dar i s-a cerut ca averea şi cinstea locuitorilor să fie garantate. Urma ca predarea să aibă loc a doua zi, 5 decembrie 1916, stil nou, la ora 10 dimineaţa.
A doua zi , adică pe 23 noiembrie / 5 decembrie 1916, a trecut totuşi călare, în dreptul Spitalului Colţea, un ofiţer de roşiori, însoţit de patru soldaţi. Era o patrulă de ariergardă. La acea oră matinală, prin unele bariere ale oraşului mai se scurgeau coloane în retragere ale armatei române. In schimb, pe Calea Victoriei se instalau cordoane de gardieni publici, în lungul trotoarelor, pentru primirea feldmareşalului August von Mackensen. Trebuia păstrată ordinea şi să se împiedice unele manifestaţii nedorite, care să provoace altercaţii cu inamicul.
"Fix la ora 12, au trecut în viteză, dinspre Bragadiru, câteva automobile cu drapele naţinale şi albe. Un automobil avea drapel american. Era al ministrului plenipotenţiar al Americii la Bucureşti, Vopika.

 In celelalte s-au zărit d-nii Neniţescu, Emil Petrescu, generalul Mustaţă şi câţiva ajutori de primar. Din delegaţie a făcut parte şi ministrul plenipotenţiar al Olandei, Vredenburch. Cu toţii s-au întors fără nici un rezultat, deoarece reprezentanţii invadatorului nu s-au prezentat timp de trei ore, după relatările ministrului american.

La ora 13, acelaşi ministru a fost invitat telefonic, din partea primarului Emil Petrescu, să vină urgent la Prefectură. Acolo sosise o delegaţie de ofiţeri germani, din armata generalului Falkenhayn, care adusese, spre semnare, declaraţia de capitularea Bucureştiului. In fruntea delegaţiei se afla fostul ataşat militar al Germaniei la Bucureşti, prinţul von Schonburg-Lippe.

Primele trupe germane n-au intrat în Bucureşti pe şoseaua Alexandriei, după cum se aşteptaseră autorităţile româneşti, ci prin nord, pe şoseaua Târgoviştei. Totuşi, primele detaşamente germane au pătruns în oraş cu prevedere. Conform relatării lui Anibal Stoenesu, cu funcţie de răspundere în poliţia Capitalei „prima patrulă germană, compusă din 10 infanterişti, sub comanda unui tânăr sublocotenent mărunţel, blond, cu ochi albaştri, stropit de noroi din tălpi şi până în creştet, având în măna stângă o grenadă, iar în dreapta un revolver, şi-a făcut apariţia pe Bulevardul Elisabeta, oprindu-se în curtea Prefecturii. Era 22 noiembrie / 5 decembrie 1916, ora 2³⁰ p.m.“

Treptat, în cursul zilei de 23 noiembrie / 6 decembrie 1916, întregul oraş a fost ocupat de inamic. Obiectivele principale au fost sediile ministerelor, poşta, telegraful şi poliţia. Au urmat apoi primele încartiruiri şi primele impuneri pentru întreţinerea trupelor.

In după-amiaza aceleiaşi zile de 23 noiembrie / 6 decembrie, a sosit în Bucureşti şi feldmareşalul August von Mackensen. In jurul orei 16, trei automobile au oprit în curtea Palatului Regal. Din primul a coborât feldmareşalul. La volanul maşinii se afla Martin Badt, un cunoscut instalator şi comerciant din Bucureşti, care părăsise oraşul la izbucnirea războiului. A revenit cu Marckensen în calitate de ofiţer în poliţia militară germană.

Coborând din automobil, feldmareşalul a fost întâmpinat de profesorul Al. Tzigara-Samurcaş şi de colonelul A.D. Brociner, administratorul Palatului. Comandantul german a fost ovaţionat de un grup de locuitori alcătuit din membrii coloniei germane şi austro-ungare din Bucureşti, colonie care număra atunci circa 25.000 de locuitori, inclusiv bulgari şi turci.

După o scurtă vizitare a Palatului, Mackensen a dat asigurări reprezentanţilor Curţii Regale că nimeni nu va ocupa respectiva locaţie.

Feldmareşalul avea să-şi stabilească reşedinţa peste câteva zile (28 noiembrie/11 decembrie) în casa lui G. Meitani, din Piaţa Valter Mărăcineanu de lângă Cişmigiu.

Feldmareşalului i s-au oferit casele Elena Kretzulescu (str. Ştirbei Vodă 39, actualul sediu al Centrului European pentru Învăţământ superior), G. Asan (Piaţa Lahovary nr. 5, actualmente Casa oamenilor de ştiinţă) şi Al. Florescu (str. Emmanuel, actualmente, Fundaţiei, în respectiva clădire aflându-se azi Muzeul Literaturii române).

Mai întâi, el a ordonat să se facă inventarul obiectelor din clădire şi a predat-o intactă când, după doi ani, a trebuit să părăsească urgent oraşul.

In a doua zi de ocupaţie, în cursul după-amiezii, şi-au făcut apariţia şi turcii „cu muzica în frunte“, nu mai mulţi de 300 de oameni. Aceştia au poposit în curtea Palatului Regal, unde, în sunetele răguşite ale trombonului, s-a început prepararea fierturii de berbec în cazanele de campanie. Au urmat apoi bulgarii tot în număr restrâns. A fost nevoie de o intervenţie energică din partea Quartier-Amt-ului german pentru evacuarea Curţii Palatului, din ordinul lui Mackensen.

Verificat

 

ROMA - VIA AURELIA 2 XXX

Via Aurelia a fost un vechi drum consular, iniţiat la mijlocul sec.al 3-lea e.A de consulul Gaius Aurelius Cotta, cu scopul de a lega Roma de Cerveteri (vechiul oraș etrusc Caere, renumit astăzi pentru necropolele descoperite). Drumul a fost apoi extins pentru a ajunge la noile colonii militare Cosa şi Pisae întemeiate în sec al 3-lea e.A pe coasta Mării Tireniene, în urma supunerii finale a Etruriei. Via Aurelia traversa Tibrul pe Podul Aemilius şi trecea prin Poarta Aurelia (azi Porta San Pancrazio). Iniţial a ajuns la Volaterrana Vada (Vada), după care a fost extinsă prin colonia Cosa până la cetatea din Pisa (Pisae). Această Via a avut mare importanţă pentru Republica timpurie şi de mijloc, conducând la importantul avanpost militar din Etruria, Cosa şi la Pisae, care era singurul port între Genua şi Roma, pe coasta apuseană a peninsulei. Acest port a avut cea mai mare importanță în războaiele cu ligurii şi cartaginezii.

Via Aurelia a fost extinsă, ulterior, cu aproximativ 200 mile (320 km), în 109 e.A de către Via Aemilia Scaura, arteră construită de către M. Aemilius Scaurus . Drumul conducea la Dertona (moderna Tortona), Placentia, Cremona, şi Genua, prin care călătorii puteau trece în provincia Gallia Narbonensis (sudul Franţei), prin Via Postumia, sau spre răsărit spre Aquileia. Noua construcţie a fost realizată tot M. Aemilius Scaurus, pe timpul consulatului său din anul 119 e.A. Mai târziu, pe timpul Imperiului, călătorii, sau armatele, puteau urma fie Via Aurelia spre Alpi, urmând Via Julia-Augusta, spre nordul Franţei, sau puteau continua pe conturul Mării Mediterane până la intrarea în Spania şi să ajungă în extrema ei sudică, la Gades (modernul Cadiz). Spre Riviera Ligurică şi Marsilia (antica Massalia) a contribuit cu Via Julia Augusta, împăratul Augustus, în jurul anului 13 e.N. Concomitent a edificat şi Trofeul de la Turbie, (mai sus de Ptincipatul Monaco de azi) perntru a sărbători supunerea tuturor populaţiilor alpine. Acest Trofeu din sudul Franței de astăzi este fratele mai vârstnic al celui ridicat de Traian în Dobrogea după 100 de ani, Trophaeum Traiani.

Via Aurelia a fost conectată ulterior într-o reţea de drumuri. Astăzi este urmată de şoselele moderne şi merge de la Roma la Ventimiglia şi la Nisa, Marsilia,, Toulon şi Arles, însumând 962 de kilometri. (Via Augusta Aurelia/Julia). 
La Nîmes (Colonia Augusta Nemausensis), Via Aurelia a fost legată apoi cu modulul Domitia, cea mai veche stradă rutieră construită de romani în Galia, aproximativ 200 de km lungime, de la Rhon la Pirinei.

După câteva decenii de la realizarea Viei Appia romanii au început să-şi jaloneze drumurile amenajaste. Via Appia a fost jalonată pe la anul 250 e.A în mile numerotate Apoi, după anul 124 e.A mai multe Vie s-au bucurat de aceeași atenție. Mila modernă derivă din mila passum romană (1480 m), care presupunea 1480 de paşi. Un jalon, adică un miliarium era o etapă importantă şi era materializat de o coloană,  adică de um miliarium. Era o coloană circulairă cu o bază rectangulară solidă, fixată la mai mult de 60 de centimetri în pământ. Avea circa 1,50 metri înăl/ime de la suprafaţa solului, şi cântărea mai mult de 2 tone.

O schemă a principalelor drumuri (Viae) din peninsula italică

 La bază era inscris numărul milei în raport cu lungimea drumului, Pe un panou plasat la înălţimea ochilor era înscrisă distanţa până la Forum Romanum şi diverse informaţii privind pe funcţionarii care contribuiseră la executarea drumului, la repararea lui şi data reparaţiei. Aceste borne miliare reprezintă astăzi documente istorice preţioase.

Via Aurelia la intrare în Roma

 Augustus, după ce a devenit commisar permanent al drumurilor, în anul 20 e.A, a ridicat aureum miliarium (etapa de aur ) în apropierea Templului lui Saturn. Toate drumurile au fost considerate a începe de la acel monument de bronz aurit. Un monument similar s-a edificat şi în Constantinopol (Noua Romă), numit milion. Pe el erau trecute toate marile oraşe ale Imperiului Roman de Răsărit şi distanţele pînă la ele.