Prima parte – Din Moldova la Tisa – Perioada 10 noiembrie 1918 – 1 mai 1919
Toamna anului 1918 a adus prăbuşirea alianţei Puterilor Centrale pe toate fronturile mari. In Balcani, Bulgaria a capitulat la 29 septembrie, iar Turcia a capitulat o lună mai târziu, 30 octombrie 1918, în portul Mudros din insula Lemnos. Armatele austro-ungare au suferit un dezastru pe frontul italian şi au semnat un armistiţiu la 3 noiembrie 1918, semnat în Villa Giusta, la Padova.
Generalul Louis Francher d'Esperey, comandantul şef al Frontului Orientul aliat s-a oprit la Belgrad unde a primit ordinul primului-ministru Clemanceau de a se opri. El ar fi dorit să înainteze rapid şi să devină cuceritorul Budapestei şi al Vienei.
Tratatul de la Padova s-a dovedit unul strict militar şi satisfăcea numai pe italieni. In el se prevedeau măsuri draconice de anihilare a Imperiului Dualist, printre care dreptul trupelor aliate de a intra pe teritoriul lui, obligativitatea retragerii în termen de 15 zile a tuturor trupelor Puterilor Centrale din teritoriile ocupate, inclusiv a celor din România, dezarmări, demobilizări, etc.
In schimb acel tratat nu prevedea nimic privind dezmembrarea Monarhiei Dualiste, cu alte cuvinte, nici un indiciu care ar fi putut sugera susţinerea aspiraţiilor naţionale ale aliaţilor mai mici, cehi, slovaci, polonezi, slavi de sud, sau români.
Ungurii nu ştiau cum să scape neafectaţi teritorial şi material de consecinţele înfrângerii. Ei doreau în primul rând menţinerea statului ungar în limitele celui din timpul lui Ştefan cel Sfânt, dând asigurări că vor păstra drepturile naţionalităţilor pe care le oprinseră.
Textul final al Tratatului de la Padova conţinea prevederea îngrozitoare pentru unguri că trupele Antantei puteau ocupa orice teritoriu din Imperiul Austro-Ungar, pentru menţinerea ordinii.
Monarhia Dualistă s-a prăbuşit mai repede decât se aştepta cineva din Antantă. Paradoxal, prima ţară care a abandonat, formal, Imperiul Bicefal a fost chiar Austria, la 21 octombrie 1918, prin hotărârea unei Adunări Naţionale Provizorii. Franţa nu a recunoscut această decizie de teama că o Austrie germanică s-ar fi putut uni oricând cu o Germanie, care încă nu semnase încetarea ostilităţilor.
Nici ungurii nu au mai susţinut cauza dualismului şi ca urmare guvernul maghiar a declarat nul Ausgleich-ul din 1867 şi nici nu a aderat la ideea federalizării lansată prin Manifestul împăratului Carol I-ul, la 16 octombrie 1918. In noaptea de 30/31 octombrie 1918 s-a desfăşurat la Budapesta aşa-numita „Revoluţie a crizantemelor“, care a adus la putere Consiliul Naţional Maghiar, condus de Mihaly Karoly. Prin acest personaj cu vederi pacifiste, antigermane şi proantaniste, ungurii sperau că se vor trasa în mod favorabil noile frontiere ale Ungariei. Totuşi, Puterile Antantei a considerat Ungaria ca unul din învinşii din Marele Război.
Planul iniţial al guvernului maghiar fusese să trimită delegaţi la Padova dar condiţiile nu au permis această deplasare. Totuşi, la 3 noiembrie, în aceeaşi zi a semnării Tratatului de la Padova, doi reprezentanţi unguri s-au prezentat la Belgrad la generalul Louis Franchet d'Esperey, tatonând terenul în vederea unui armistiţiu.
Generalul a arătat disponibilitate, aşa că după câteva zile de incertitudine, la 13 noiembrie 1918, delegaţia maghiară, condusă de Bela Linder, a semnat o Convenţie militară cu Aliaţii, reprezentanţi prin generalul Henrys şi comandantul armatei sârbeşti, voevodul Zivojin Mišic. Principalele prevederi erau următoarele: trupele maghiare trebuiau retrase în spatele unei linii care pornea din Valea Someşului Mare, trecea pe Valea Bistriţei şi mergea pe Valea Mureşului până la vărsarea în Tisa, apoi prin Subotica, Baja şi Pecs ajungea la Drava. Retragerea trebuia realizată în opt zile. Teritoriul evacuat urma a fi ocupat de trupele Antantei, dar administraţia civilă urma să fie controlată de guvernul maghiar.
Armata maghiară urma a fi redusă la şase divizii de infanterie şi două de cavalerie şi trebuiau rupte orice relaţii cu Germania. Convenţia nu făcea referire la nordul Ungariei.
Generalul Franchet d'Esperey a greşit prin politica sa faţă de unguri, politică care s-a dovedit contrară politicii Antantei în raport cu răsăritul Europei, contrară promisiunilor pe care marile puteri le făcuseră aliaţilor români, cehoslovaci şi iugoslavi.
La 1 decembrie 1918, premierul Clemanceau i-a adresat o scrisoare lui Franchet d'Esperey, în care afirma că armistiţiul fusese încheiat cu reprezentanţii „unui pretins stat maghiar“, un stat pe care Aliaţii nu l-au recunoscut şi nici nu exista din punct de vedere internaţional.
Clemanceau ar fi declarat foarte bucuros Convenţia drept nulă, dar din raţiuni politice, a consimţit ca ea să fie pusă în practică „ca angajament făcut de autorităţile locale“. Se pare că nu-şi dorea complicaţii în răsăritul Europei înainte de a termina cu problema germană. Chiar după încheierea armistiţiului de la Compiegne, la 11 noiembrie 1918, liderii politici şi militari francezi n-au renunţat la ideea de ocupare măcar a Budapestei şi a Vienei. Acea ocupaţie ar fi avut menirea ca francezii să controleze transformări teritoriale ce se prefigurau în regiunea răsăriteană, să ofere Franţei un ascendent în aranjamentele economice din zonă, să rezolve chestiunea deja hotărâtă a înfăptuirii unui stat cehoslovac, să contribuie la un transfer paşnic al Transilvaniei către România şi să preia imensul material militar pe care încercase să-l treacă prin Ungaria şi Austria, armata lui Mackensen, venind din Ucraina şi România.
Guvernul maghiar era foarte dornic să aibă pe teritoriu trupe de ocupaţie franceze, sperând că astfel revendicările teritoriale româneşti şi cehoslovace vor putea fi blocate. Ar fi dorit ca francezii să ocupe toate oraşele şi satele revendicate de cehoslovaci, români şi iugoslavi.
Până la urmă ocupaţia nu s-a realizat. In primul rând s-au opus britanicii, care nu voiau să se complice cu complexele probleme naţionale şi sociale din fostul spaţiu maghiar, având interese în alte zone ale lumii pentru forţele sale.
Francezii au avut tentaţia să se implice singuri. La 18 decembrie 1918, Clemanceau a dispus ca Viena şi Budapesta să fie ocupate de câte o divizie. La Budapesta s-a prezentat pe 26 noiembrie o singură companie franceză condusă de lt. colonelul Vix care trebuia să pregătească venirea unei divizii. Dar spre sfârşitul lunii, Clemanceau s-a răzgândit, realizând că nu avea trupe disponibile suficiente.
In această situaţie, Convenţia de la Belgrad a început a fi dezavuată imediat de francezi, dar şi de unguri şi mai ales, de români.
Prevederile Tratatului de la Padova şi ale Convenţiei de la Belgrad, au dezamăgit pe românii din Transilvania şi guvernul României pentru că nu-şi regăseau în ele premizele unităţii lor naţionale.
Conform Tratatului de la Padova, trupele austro-ungare au fost retrase din România până la 7 noiembrie 1918 cu numai trei zile înainte de reintrarea acesteia în război alături de Antantă, 10 noiembrie 1918.
Conform Tratatului de la Padova, trupele austro-ungare au fost retrase din România până la 7 noiembrie 1918 cu numai trei zile înainte de reintrarea acesteia în război alături de Antantă, 10 noiembrie 1918.
Prin dezbateri care au început la Paris, începând cu 4 noiembrie 1918, când se aştepta din moment în moment reluarea declaraţiei române de război împotriva Puterilor Centrale, s-a ajuns, la concluzia ca Germania trebuia forţată să renunţe la fraudulosul Tratat de pace de la Bucureşti şi să se permită tuturor naţiunilor „care se sacrificaseră pentru cauza Antantei“ să participe la Conferinţa de Pace.
Accesul acestor state mici, inclusiv al României, urma însă să fie limitat la discuţiile privitoare propriilor interese. Din păreri divergente ale marilor puteri statutul României, ca ţară „Aliată“ nu a fost stabilit oficial în acel moment. Acest statut urma să fie adoptat în următoarele două luni ceea ce era o nemiloasă nedreptate.
Accesul acestor state mici, inclusiv al României, urma însă să fie limitat la discuţiile privitoare propriilor interese. Din păreri divergente ale marilor puteri statutul României, ca ţară „Aliată“ nu a fost stabilit oficial în acel moment. Acest statut urma să fie adoptat în următoarele două luni ceea ce era o nemiloasă nedreptate.
In următoarele săptămâni, ungurii au căutat să salveze „Ungaria Mare“ de la disoluţie, propunând unele forme de coabitare cu naţionalităţile ce trăiseră ca subjugate şi dispreţuite. Consiliul Naţional Român Central a respins orice propunere ce venea să diminueze puterea executivă a românilor din Transilvania şi Ungaria.
Trebuie amintit că la 5/18 octombrie 1918, Alexandru Vaida-Voevod prezentase Parlamentului din Budapesta hotărârea Consiliului executiv al Partidului Naţional din Ardeal şi Ungaria, ca naţiunea română din Transilvania şi Ungaria să-şi hotărască singură soarta. Iar la 27 octombrie/9 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român s-a constituit în autoritate administrativă supremă pentru teritoriile locuite de români.
Liderii din Budapesta au mai încercat negocieri cu reprezentanţii românilor din Transilvania la Arad, în zilele de 13 şi 14 noiembrie 1918. Acele negocieri au eşuat, punctele de vedere ale celor două părţi fiind ireconciabile. Tratativele s-au purtat având în fruntea intereselor române pe Iuliu Maniu, Ştefan Cicio Pop şi Vasile Goldiş.
Una dintre propuneri încerca să se urmeze modelul cantoanelor elveţiene, iar a doua preconiza ca românii prin Consiliul Naţional Român să preia administraţia publică în toate oraşele şi districtele cu majoritate românescă.
Răspunsul cel mai tranşant al românilor a fost însă cel de la Alba Iulia, din memorabila zi de 1 decembrie 1918, când s-a declarat voinţa Unirii cu Țara a românilor din Transilvania, Maramureş, Crişana şi Banat. Textul rezoluţiei de la Alba Iulia a fost dus la Bucureşti, la 14 decembrie 1918, de o delegaţie formată din cinci persoane şi înmânat ceremonios regelui Ferdinand. Trei membri ai Parlamentului din Partidul Naţional Român (Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiş şi Ştefan Cicio Pop) au devenit miniştri fără portofoliu în guvernul central al Regatului; guvern ce a fost remaniat la mijlocul lui decembrie 1918 sub conducerea lui Ion I.C. Brătianu, liderul scenei politice româneşti între 1914 şi 1927.
Adunarea şi rezoluţia de la Alba Iulia s-au desfăşurat fără prezenţa trupelor române. Primii soldaţi români de după reintrarea în război a României au trecut Carpaţii la 13 noiembrie 1918, iar acţiunea s-a intensificat după 20 noiembrie. Primele localităţi transilvane în care au intrat unităţile militare române au fost Topliţa şi Miercurea Ciuc, la 26 noiembrie 1918, deci în zona secuiască, care oricum nu şi-a trimis reprezentanţi la Alba Iulia.
La 1 decembrie 1918 trupele române nu trecuseră linia Mureşului superior, adică linia convenţiei de la Belgrad, decât într-un singur loc în preajma oraşului Târgu Mureş.
După momentul Alba Iulia, atitudinea guvernului Karolyi faţă de românii ardeleni s-a radicalizat. Adunarea Naţională românească nu a fost recunoscută şi nici înfiinţarea Consiliului Dirigent. Mai mult decât atât, la 8 decembrie, Karolyi l-a numit pe Istvan Apathy şef al „Comisariatului pentru Ungaria de est“ şi a pornit la reorganizarea propriei armate. Pe de altă parte, începute încă înainte de 1 decembrie, au continuat şi s-au intensificat conflictele dintre unguri şi românii în Transilvania, prevalând represiunile şi sălbăticiile ungare asupra populaţiei româneşti.
Era necesară înaintarea trupelor române dincolo de Mureş, fie numai din acest motiv, dar mai ales pentru realizarea idealului naţional. Pentru români, Convenţia de la Belgrad nu era decât o „bucată de hârtie“ pe care nici nu o semnase (în acea Convenţie se stabilise arbitrar o linie de demarcaţie pentru unguri). In săptămânile care au precedat începerea Conferinţei de Pace de la Paris jocurile politice române şi maghiare s-au cristalizat prin fermitatea guvernului român, preluat de Ion. I.C. Brătianu de la 14 decembrie 1918, prin ineficienţa guvernului maghiar, prin prezenţa militarilor şi a reprezentanţilor diplomatici francezi în regiune şi prin deciziile care s-au luat la Paris în privinţa statutului celor două ţări. Guvernul maghiar a bătut pe la toate uşile dar nu a găsit înţelegerea căutată şi nici precizarea unei linii de demarcaţie.
Când s-a aflat clar că armata română se pregătea să treacă de linia de demarcaţie cu autorizaţia generalului Berthelot, pentru a se ocupa Clujul şi alte nouă oraşe transilvane, lucru posibil în virtutea Convenţiei de la Belgrad, protestele maghiare nu au mai avut nici o valoare. In afară de o rezistenţă sporadică şi spontană în câteva puncte izolate, puţinele trupe maghiare s-au retras spre centrul ţării.
Ulterior, la începutul lunii ianuarie 1918, generalul Berthelot a negociat o înţelegere cu reprezentantul din Transilvania al guvernului ungar, Isvan Apathy, cu privire la stabilirea unei zone neutre de-a lungul liniei Deva, Cluj, Baia Mare, dar această înţelegere nu a fost recunoscută nici la Budapesta şi nici de către Inaltul Comandament Român. Inţelegerea nu concorda cu ţelurile române de a presa în continuare către linia Satu-Mare, Carei, Oradea, Bekescaba.
Până la începerea Conferinţei de Pace de la Paris, la 18 ianuarie 1918, armata română controla două treimi din Transilvania şi aştepta cu nerăbdare o nouă ocazie de a înainta. Cu toate acestea, linia frontului a rămas relativ stabilă până în momentul stabilirii în Ungaria a comuniştilor, 21 martie 1919.
Puterile Antantei trebuiau să abordeze şi „chestiunea rusă“, respectiv pericolul bolşevic. Cel mai hotărât susţinător al distrugerii Rusiei sovietice era Franţa. In plus, trupele occidentale aflate în zona sud-est europeană erau în principal franceze. Dezbaterea problemei intervenţiei în Rusia sovietică au condus la întrebarea referitoare la statele pe care se putea conta într-o asemenea acţiune.
Comandantul armatei intervenţioniste Aliate din sudul Rusiei a fost generalul Berthelot, care a început cu debarcarea a 1.800 de ostaşi, la data de 17 decembrie 1918, la Odesa. Pentru a-şi duce la bun sfârşit planul, generalul Berthelot a mizat pe aportul unor divizii franco-române, dar colaborarea cu statul român, presupunea, printre altele, şi statutul internaţional al României, lăsat în suspensie de aproape două luni după încheierea conflagraţiei mondiale, în pofida felicitărilor pentru reintrarea în război, a declaraţiilor de încurajare venite din Statele Unite, sau a sprijinului acordat pentru refacerea armatei române. De altfel după încetarea Marelui Război, România a rămas singura ţară a Antantei care a mai continuat un război ferm încă mai mult de un an, dispunând de trupe antrenate în lupte.
Reintegrarea României în tabăra aliată a fost rezultatul unor lupte de interese economice, dar mai ales a unor poziţii subiective. Clemanceau îi antipatiza atât pe Regele Ferdinand, un rege neamţ, cât şi pe Ion I.C. Brătianu, personalitate care îi înfrunta deciziile cu cerbicie. Pe de altă parte, Clemanceau nu se simţea obligat să respecte alianţa cu România din 1916, când nu fusese el la conducerea guvernului francez şi când se promiseseră românilor extinderi teritoriale majore.
Cu toate acestea interesele de mai mare amploare şi imposibilitatea Franţei şi a aliaţilor ei de a trimite trupe în estul Europei au decis recunoaşterea oficială a statutului de Aliat al României: cea franceză la 30 decembrie 1918, urmată de cea italiană la 1 ianuarie 1918 şi de cea britanică câteva zile mai târziu, cu destule reticenţe. In schimb. Tratatul din 1916 cu România nu a fost recunoscut, ca de altfel nici hotărârile de la Alba Iulia. Faptul punea sub semnul întrebării acceptarea de către marile puteri învingătoare a tuturor revendicărilor teritoriale româneşti şi necesitatea rezolvării lor prin sabie şi puterea faptului împlinit.
Pe de altă parte, în privinţa Ungariei Aliaţii au fost intransigenţi. Franţa nu a recunoscut guvernul maghiar. La scurt timp Londra şi Washingtonul au susţinut poziţia franceză.
Speranţele Ungariei se dovedeau cu fiecare zi iluzorii. Deşi declarat independent, statul ungar era lipsit de atribute care ar fi dat consistenţă independenţei: recunoaştere internaţională, reprezentanţe diplomatice, armată, bancă de emisiune monetară, etc. La începutul lunii ianuarie 1919, în Ungaria s-a produs o criză guvernamentală, care l-a înlăturat pe Karolyi. Guvernul a revenit lui Denes Berinkey, iar Mihaly Karolyi a devenit, începând cu 11 ianuarie 1919, preşedinte provizoriu al Republicii Populare Ungare. Pentru politica externă a noului guvern ungar nu exista altă alternativă, în afară de soluţia bolşevică.
In preajma începerii Conferinţei de pace de la Paris, armata română deţinea linia Sighet, Baia Mare, Zalău, Ciucea, Zam (pe Mureş). Avansarea, românilor pe acest aliniament s-a realizat în primele zile ale lui ianuarie 1919. Autorităţile româneşti făceau presiuni la Paris pentru a putea înainta şi a putea controla teritoriul etnic românesc, în condiţiile în care în zona încă ocupată de unguri se petreceau atrocităţi împotriva românilor. Guvernul român a cerut sprijinul reprezentanţilor Aliaţi la Bucureşti. Cei patru ambasadori din capitala României au protestat, la 7 ianuarie 1919, împotriva formulei utilizate pentru recunoaşterea statutului României, acuzând Antanta că îşi încalcă promisiunile şi îşi neglijează îndatoririle. Generalul Berthelot s-a adresat cu scrisori în favoarea românilor atât către generalul d'Esperey cât şi către premierul Clemanceau, dar a fost încontrat de Clemanceau pe un ton brutal, cerându-i-se să nu-şi depăşească atribuţiile.
Lunile ianuarie şi februarie au acutizat ciocnirile armate româno-maghiare şi s-au caracterizat prin multitudinea de misiuni militare şi economice Aliate, urmate de rapoarte contradictorii. Caracterul contradictoriu al acelor rapoarte aveau să-şi găsească expresia în deciziile Conferinţei de Pace de la Paris, în privinţa armistiţiului şi a frontierei româno-maghiare.
S-ar putea aduce nenumărate exemple despre erorile şi chiar gafele comise de Conferinţa de Pace de la Paris şi s-ar putea etala o listă lungă de dovezi privind ignoranţa în materie istorică şi geografică a celor ce au luat decizii în capitala Franţei în anii 1919-1920. Au existat şi formulări critice chiar din interior, precum cea a diplomatului britanic Archibald Wavell: „după ce am luptat în războiul destinat să încheie războaiele, am avut succes la Paris în realizarea unei păci menite să încheie pacea“.
Cu toate acestea nu va putea fi niciodată anihilată valoarea acelei Conferinţe istorice de Pace, nici reuşitele ei pe care evoluţia istorică ulterioară le-a validat. Conferinţa de Pace poate fi văzută favorabil din perspectiva cuvintelor unui istoric britanic: „S-au făcut greşeli, însă mai puţine decât a devenit la modă să se pretindă în ţările învingătoare, sau a devenit profitabil să se susţină în ţările înfrânte“.
A fost, cu certitudine, cea mai reprezentativă întâlnire internaţională multilaterală de până la acea dată. Modelul de democraţie interstatală desfăşurat la Paris în 1919-1920 a fost foarte departe de ideal, dar nu se poate contesta că el a reprezentat o schimbare radicală pozitivă faţă de trecut.
A doua mare reuşită a Conferinţei de Pace de la Paris a fost confirmarea apariţiei unor state naţionale în Europa Centrală şi Răsăriteană. Există astăzi destui detractori ai conceptului de stat-naţiune, dar istoria sec.al 20-lea a validat această realizare şi tendinţă.
Preşedintele SUA, Wilson, s-a afirmat drept primul lider mondial care a respectat puterea sentimentului naţional pornit din Europa Centrală şi Răsăriteană şi care s-a extins după aceea într-o parte semnificativă a globului pământesc. Deşi s-au generat rezerve serioase faţă de concepţia lui Wilson, faţă de personalitatea sa, spunându-se că liderul american era parţial conştient de implicaţiile unora dintre declaraţiile sale, el a fost, însă, primul conducător al unei mari puteri care şi-a coagulat discursul, voit mondial, în jurul principiului autodeterminării naţionale. Faptul că între ceea ce înţelegea el prin naţiune şi realităţile europene existau discrepanţe consistente, nu-i anulează meritul de a fi stabilit nişte considerente pentru evoluţiile internaţionale ale secolului.
Aici trebuie spus, din nou, că delegaţia americană la Conferinţa de Pace a fost cea mai defavorabilă României şi aspiraţiilor ei în numeroase momente şi în numeroase expuneri de păreri.
In cadrul Conferinţei de Pace au existat permanent divergente şi suspiciuni între marile puteri victorioase. Existau promisiuni, aşteptări şi presupuneri contradictorii, iar acceptarea de către Franţa şi Marea Britanie a conceptului Wilsonian al autodeterminării naţionale a fost un proces lent sau inert, catalizat mai degrabă de presiunile războiului şi de promisiunile rivale bolşevice faţă de popoare. Doar dispariţia oricărei ordini din Europa Răsăriteană a permis conceptului Wilsonian să fie singura percepţie, cu excepţia forţei, pentru rezolvarea pretenţiilor conflictuale ale viitoarelor state născute. Sunt de remarcat cele afirmate într-un Jurnal personal de Robert Larising, secretarul de stat al SUA: „… de fapt, toate neamurile din Europa Centrală şi din Balcani se luptă, sau sunt pe punctul de a se lupta unele cu altele… Marele Război pare să se fi fărâmiţat într-o mulţime de războaie mai mici“.
Pentru a li se oferi iluzia deţinerii unui rol în cadrul Conferinţei de Pace, statelor mici li s-a dat prilejul să-şi susţină revendicările prin memorii scrise, sau prin audieri în faţa Consiliului Suprem. Această formă procedurală s-a datorat şi faptului că între unele dintre statele mici ce făceau parte din tabăra Antantei au apărut repede dispute teritoriale, care riscau să deterioreze relaţiile dintre ţările învingătoare. Era vorba, în primul rând, de divergenţele polono-cehoslovace referitoare la regiunea Taschen (Tesin) şi de cele româno-sârbeşti privitoare la Banat. Din cauza ciocnirilor armate dintre cehi şi polonezi, Consiliul Suprem a trebuit să audieze cele două părţi la 29 ianuarie 1919.
Imediat, la 31 ianuarie 1919, Consiliul Suprem a ascultat cererile României şi ale Regatului Serbiei, Croaţilor şi Slovenilor referitoare la Banat.
La 1 februarie 1919, Ion I.C. Brătianu şeful delegaţiei române a prezentat revendicările teritoriale complete ale statului român.
Negând orice aspiraţii imperialiste şi afirmând că românii doresc numai incorporarea teritoriului etnic care le aparţinea pe baze istorice, Brătianu a definit de la început ceea ce considera el a fi Transilvania arătând că statisticile maghiare, erau neadevărate privind componenţa populaţiei, de 55% români şi 23% unguri, adevărul fiind cel de 62% români şi 15% unguri.
A cerut ferm recunoaşterea deja proclamatei uniri a provinciilor române. Când i s-a sugerat că anumite minorităţi nu luaseră parte la proclamarea unirilor, Brătianu a răspuns că România mersese în război „pentru a-şi impune voinţa naţională asupra minorităţii maghiare din Transilvania“, dar a dat asigurări că drepturile minorităţilor vor fi respectate. Pe această bază a cerut autorizarea de ocupare imediată a tuturor teritoriilor revendicate de România, cu excepţia Banatului, care trebuia evacuat de sârbi şi ocupat, pentru început,de către trupele aliate. Un argument de mare importanţă în cuvântarea lui I.I.C.Brătianu a fost „pericolul bolşevic“ pe care numai România îl respinsese până atunci. A afirmat că maghiarii organizau agitaţii de-a lungul liniilor bolşevice şi proclamau: „politica lui Wilson… ca nefiind altceva decât o politică capitalistă“.
El a cerut permisiunea de a ocupa un teritoriu chiar mai mare decât cel revendicat, pentru ca România să poată stârpi bolşevismul, „o boală serioasă şi contagioasă“. Premierul a promis să facă din România un „Cap de pod“ împotriva bolşevismului dacă aliaţii recunoşteau cererile sale şi îi dădeau avizul de a ocupa teritoriul până la Tisa.
Trebuie remarcat că Ion I.C. Brătianu şi-a axat pledoaria pe considerente legale, adică pe Tratatul din 1916 şi, suplimentar, pe argumente strategice, economice şi ideologice. El a mai pus în prim plan dreptul istoric, dar a sugerat în subtext „dreptul învingătorului“ la care România nu avea de gând să cedeze.
Premierul român era perfect conştient că acea Conferinţă de Pace nu era omnipotentă. Pentru el idealurile, oricât de nobile, nu reprezentau nimic dacă nu erau însoţite de forţa aferentă concretizării lor. „Societatea internaţională a ordinii şi dreptăţii“, întemeiată pe „raţiune şi forţă morală“ era un concept lipsit de conţinut, rod al unor minţi utopice şi naive. Brătianu miza pe o alternativă în primul rând eficientă. Mai întâi şi-a pus în aplicare deciziile şi apoi a căutat principiile care să le justifice. Astfel aplicate, principiile Wilsomiene deveneau un splendid veşmânt pentru obiectivele curente şi de perspectivă ale României și se adaptau perfect la rolul de argumente justificative redutabile.
După prezentarea revendicărilor româneşti s-a hotărât crearea unei Comisii pentru Studiul Chestiunilor Teritoriale referitoare la România. Aceasta a devenit un standard pentru celelalte organisme de acelaș gen. Nu s-au dat Comisiei instrucţiuni de ghidare şi nici nu i s-au dat informaţii privind validitatea alianţei din 1916.
Membrii Comisiei trebuiau să se pronunţe asupra corectitudinii revendicărilor particulare, fără a recomanda vreo înţelegere teritorială generală. La 3 februarie 1919, Consiliul Suprem a numit opt experţi în Comisie. Experţii americani au adus la Comisie un plan complet pentru revendicări teritoriale, întocmit încă din 1917, cunoscut sub numele de Inquiry. Recomandările planului au fost prezentate lui Wilson în ianuarie 1919 şi sugerau să se acorde României întreaga Transilvanie, zona etnică românească din Ungaria propriu-zisă şi două treimi din Banat.
Frontiera propusă era destul de asemănătoare cu cea fixată în final, deşi puţin mai favorabilă Ungariei decât frontiera de la Trianon (în zona oraşelor Satu Mare, Carei, Oradea şi Arad).
Guvernul francez reunise şi el un grup de experţi, cu doi ani înainte, în ianuarie 1917, pentru a formula un program de pace. Acel Comite d'Etudes a realizat un plan coerent în domeniul frontierelor, plan care a fost editat de Andre Tardieu şi Emmanuel De Martonne, ultimul fiind cunoscut drept specialist în geografia şi etnografia Europei Centrale şi Răsăritene. De Martonne, secretarul Comitetului s-a arătat mai favorabil României în ceea ce priveşte Transilvania şi Crişana.
Echivalentul britanic al lui Inquiry a fost Political Intelligence Department (PID) din cadrul Foreign Office, compus din oameni care au avut o influenţă covârşitoare asupra stabilirii frontierelor din Europa Centrală şi Răsăriteană: Harold Nicolson, Allen Leeper, Robert Seton-Watson, Levis Namier şi alţii.
Intr-un memoriu despre „Frontierele viitoare ale Ungariei“, scris în noiembrie 1918, Seton-Watson a sprijinit ideea unităţii naţionale a românilor, cehoslovacilor şi iugoslavilor, împreună cu garanţii, speciale pentru drepturile minorităţilor, lingvistice, religioase, şcoală şi justiţie.
Comisia „românească“ s-a întrunit prima dată la 8 februarie 1919 şi în total s-a reunit de 12 ori (la 8, 11, 13, 17, 19, 22, 25 şi 28 februarie, precum şi la 2, 7, 11 şi 18 martie 1919). In perspectiva frontierei româno-ungare toţi membrii Comisiei erau de acord că România trebuia să primească o mare parte din ceea ce numim noi Transilvania de astăzi şi o bună parte din Banat. Toţi erau şi de părere că linia Tratatului din 1916 era greu de acceptat din motive etnice cu nuanţe de gri, dar au acceptat-o.
Comisia şi-a trimis raportul către Comisia Teritorială Centrală la 6 aprilie 1919 şi apoi de aici raportul a fost transmis Consiliului celor Cinci (miniştrilor de externe) la 15 aprilie. Deoarece tratatul cu Germania era mai important, raportul Comisiei „româneşti“ nu a fost luat în discuţie decât la începutul lunii mai 1919.
Consiliul miniştrilor de externe a acceptat frontierele româneşti la 8 mai 1919, iar la 12 mai 1919 Consiliul celor Patru a acceptat raportul, în fond neschimbat faţă de versiunea iniţială. Cu alte cuvinte la 12 mai 1919, Consiliul Suprem a aprobat frontiera româno-maghiară, aproape identică cu cea care există şi astăzi.
Decizia Conferinţei de Pace nu a fost comunicată şi ţărilor interesate, pentru că în acea perioadă atenţia era îndreptată spre pacea cu Germania.
Această întârziere a fost importantă, ea permiţând lui Brătianu ca în iunie 1919, pe când armata română era stăpână pe malul stâng al Tisei, să declare că nu avea cunoştinţă de hotărârile Conferinţei. Graniţa româno-maghiară propusă în acest raport era în mod cert favorabilă românilor, ei primind o bună parte din ceea ce fusese promis prin Tratatul secret din 1916. Frontiera româno-ungară a fost stabilită de experţi şi nu a putut fi modificată în pofida evoluţiilor tumultoase de la Paris şi Europa Centrală şi Răsăriteană, din anul care a urmat până la semnarea Tratatului de la Trianon. Graniţa româno-ungară a fost stabilită la 2 martie în Comisia „românească“ cu nişte ultime detalii la 18 martie 1919. Era deci stabilită înainte de declanşarea experimentului bolşevic din Ungaria, ceea ce infirmă supoziţia că artizanii păcii de la Paris au vrut să-i pedepsească pe unguri pentru aderenţa la teoriile leniniste.
In afara lucrărilor Comisiei „româneşti“ s-au desfăşurat şi alte acţiuni politico-militare ce au afectat situaţia reală a frontului româno-ungar şi s-au luat o serie de hotărâri ce au servit lichidării problemei de conflict româno-ungar.
In luna ianuarie 1919 ofensiva armatei române în Transilvania s-a oprit pe o linie constituită ad-hoc: vest Sighetul Marmaţiei – vest Baia Mare – vest Zalău – est Ciucea – Zam (la vest de Deva). Această linie se afla pe un traseu la răsărit de Munţii Apuseni. Oprirea ofensivei româneşti nu a fost de natură militară, ci politică. Conducătorii politici şi militari Aliaţi (în special francezi) se temeau că o eventuală înaintare a românilor ar pune în pericol aranjamentele teritoriale din zonă concepute la Paris. Astfel, la 21 ianuarie 1919, Franchet d'Esperey a ordonat încetarea ofensivei româneşti. Franchet d'Esperey şi Vix s-au plâns lui Clemanceau că înaintarea română ar submina autoritatea centrală în Ungaria şi ar facilita ascensiunea bolşevismului. Clemanceau a reacţionat tăios faţă de generalul Berthelot care susţinea înaintarea, aşa cum s-a mai spus.
Cu timpul, din cauza ciocnirilor româno-maghiare şi a terorii instituite de unguri împotriva românilor din afara teritoriilor ocupate de români, d'Esperey a fost nevoit să ceară la Paris stabilirea unei zone neutre între cele două părţi. El se aştepta ca românilor să li se ceară să se retragă pe linia anterioară Apathy-Berthelot.
Propunerea a fost trimisă lui Jules Laroche în cadrul Comisiei „româneşti“ care lucra în paralel. Acela a propus o linie la 10 km est de Satu-Mare, Oradea şi Arad. Propunerea a fost trimisă spre studiu experţilor militari care au expus un punct de vedere la Comisie, la 19 ianuarie 1919, prin generalul Alby, şeful Statului Major al armatei franceze.
La 21 ianuarie, Tardien a trimis propunerea către Consiliul Suprem, care a dispus din nou consultarea militarilor Aliaţi. In plus, la 22 februarie au fost audiaţi la Comisia „românească“ şi delegaţii Ion I.C. Brătianu şi Alexandru Vaida –Voevod. Premierul nu a fost echivoc în privinţa intervenţiilor sale: „Cerem ungurilor să accepte în mod loial situaţia de azi, să se resemneze noilor stări de lucruri. Dacă trebuie să ocupăm linia revendicărilor noastre, este în interesul bunei convieţuiri cu ungurii s-o putem face cât mai curând, spre a împiedica iluziile primejdioase ce se pot naşte din prelungirea unui provizorat“.
La 26 februarie 1919, Consiliul Suprem (Consiliul celor cinci) a acceptat o bandă de demarcaţie care permitea statului român să ocupe o linie foarte asemănătoare cu cea care va deveni frontieră finală.
Se avea în vedere o zonă neutră largă care includea centre urbane importante în partea ei estică, precum Arad, Oradea şi Satu Mare. Datorită lipsei de trupe aliate în zonă, Cartierul General Francez a recomandat ca aceste oraşe importante, centre de comunicaţie, să fie atribuite României. Consiliul de la Paris a făcut acest compromis. Numai Aradul a rămas fără ocupaţie militară. Linia de democraţie aprobată de către diriguitorii de la Paris avea în vedere şi succesul pentru proiectata alianţă de forțe preconizată de mareşalul Foch împotriva Rusiei comuniste, cu România, ale cărei trupe erau angajate deja în conflicte sporadice cu bolşevicii. România era un aliat natural. Deşi planul mareșalului Foch a fost în curând respins, linia de demarcaţie asigurată românilor nu a mai fost schimbată. De altfel şi cei ce nu aveau susţinere pentru intervenţia anti-bolşevică considerau că statele de la marginea spaţiului rusesc trebuiau ajutate. David Lloyol George, aflat la Londra, a adresat cabinetului o notă în care ideea fundamentală era: „responsabilitatea principală a Aliaţilor era să asigure protecţia următoarelor state a căror integritate a fost garantată: Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia şi România“. Ceva mai târziu această înşiruire de state avea să se cheme „cordonul sanitar“ sau „bariera răsăriteană“.
Românii au fost încunoştinţaţi despre viitoarea zonă de demarcaţie aprobată la 26 februarie, în schimb ungurii nu. Guvernul maghiar a rămas izolat, Denes Berinkey şi preşedintele Mihaly Karolyi s-au dovedit incapabili să înţeleagă adevărul, deşi unele informaţii răzbăteau prin presă. Pentru a contracara eventuale înaintări româneşti, ungurii se pregăteau de rezistenţă şi practicau incursiuni în teritoriul ocupat de armata română. Măsuri similare erau practicate şi de partea română aşa că tensiunea era în creştere. Ungurii au aflat de decizia de la 26 februarie, dintr-o întâmplare diplomatică, abia la mijlocul lui martie.
Faptul că pe la mijlocul lui martie forţele intervenţioniste franceze din regiunea Odesei s-au aflat sub spectrul înfrângerii în faţa bolşevicilor, l-a determinat pe Clemanceau să ordone lui Berthelot să utilizeze trupele române pentru apărarea liniei ferate Tiraspol-Odesa. Criza din Rusia a oferit românilor ocazia să exercite presiuni pentru punerea în aplicare a deciziei din 26 februarie, aducând ca argument pustiirea Transilvaniei neocupate de români şi răspândirea propagandei bolşevice.
Clemanceau a dat răspunsul în aceeaşi zi, de 14 martie, când primise un memoriu din partea lui Victor Antonescu, reprezentantul român la Paris. Clemanceau a folosit aproape aceleaşi cuvinte ca în memoriul lui Antonescu. El s-a referit la politica ungară de pustiire a pământului. A ordonat lui Franchet d'Esperey să evite orice întârzieri viitoare şi să aplice decizia Conferinţei de Pace. Predarea oficială a hotărârii Consiliului Suprem a executat-o colonelul Vix, la 20 martie 1919. Ea a precipitat demisia lui Mihaly Karolyi şi ascensiunea unui nou guvern maghiar dominat de comunistul Bela Kun, care a promis rezistenţă armată şi o alianţă cu Rusia bolşevică. La început românii au văzut puţine diferenţe între Karolyi şi Kun, dar, apoi, apelul deschis al lui Kun către Lenin a sporit temerile că înfrângerea Aliată din sudul Rusiei şi un posibil complot bulgaro-maghiar ar putea determina un atac asupra României din trei direcţii. In plus, relaţiile României cu marile puteri diriguitoare de la Paris nu erau dintre cele mai fericite. Anxietăţile româneşti erau din ce în ce mai pronunţate.
Scrisoarea adresată de la Paris de Alexandru Vaida-Voevod lui Iuliu Maniu, la 20 martie 1919, este revelatoare în acest sens: „… Moşi la francezi, moşi la englezi, la americani, la italieni. In comisii apoi oameni sub 30 şi 40 de ani. Dar moşii au votul. Nu e nici o rea-voinţă, însă fiecare îşi păzeşte interesele zelos să nu i-o ia celălalt înainte… trebuie să fim pregătiţi, ca luând lupta, să ne facem înşine dreptate apărându-ne de bolşevism spre Ukraina şi dându-i pe unguri peste Tisa şi pe sârboi peste Dunăre, în momentul potrivit. Si vis pacem para Bellum. Sârbii aşa balcanici cum sunt, le impun cu nesupunerea lor mai multor babe în pantaloni, decât noi ca element de ordine şi de disciplină. Maghiarii, cu fanfaronadele, corupţia şi pozele lor belicoase, azi, mâine vor fi trataţi ca aliaţi, de nu le vom şti da vreo două peste ţeastă. Ei vor fi chemaţi numai să iscălească, dar ştii tu cum ştiu ei să sucească şi să răsucească vorbele. Până atunci îmi prepar arsenalul de hârtie, tu pregăteşte-l pe cel de oţel, căci acela procură respect şi acestuia“.
Noul guvern de la Budapesta era format din social-democraţi de stânga şi comunişti. Şeful cabinetului (cu denumirea oficială de Consiliul Revoluţionar de Conducere sau Consiliul Comisarilor Poporului) era social-democratul Sandor Garbai. Comuniştii nu deţineau prea multe ministere importante, cu excepţia celui de la Externe, unde era titular Bela Kun (alias Moritz Kohn), un evreu originar din Transilvania, în vârstă de 33 de ani. La 22 martie, un comunicat al Consiliului Revoluţionar de Conducere declara că „ţara poate fi salvată de la prăbuşire şi anarhie doar de către socialism şi comunism, explicând că în cadrul frontierelor comunicate, Ungaria s-ar fi sufocat din punct de vedere economic. Manifestul mai declara: " unitatea ideologică totală cu guvernul sovietic“ şi oferea „proletariatului din Rusia o alianţă militară“. Guvernul maghiar „transmitea salutări frăţeşti muncitorilor din Anglia, Franţa, Italia şi America şi le cerea acestora să nu permită intervenţia militară rapace împotriva Republicii Sovietice Maghiare pusă la cale de guvernele lor capitaliste“. In apelul guvernului maghiar era un amestec de disperare naţionalistă şi de ideologie marxistă.
In primele sale zile noul regim ungar a încercat mai multe ocazii de a-i contacta pe Aliaţi şi de a le linişti susceptibilităţile. Iar pentru a preîntâmpina o relaţie de nervozitate din partea trupelor franceze aflate în sudul Ungariei, Kun a trimis un reprezentant la Belgrad, pentru a face o ofertă de negocieri generalului Lobit. La 26 martie a ajuns la Belgrad, Otto Roth, un social-democrat de stânga, originar din Timişoara, artizanul unei diversiuni care avea drept scop realizarea unui Banat independent. Oferta prezentată de Roth la Belgrad propunea negocieri pornind de la aşa numita „notă Vix“ din 20 martie, prin care ungurii fuseseră informaţi de „zona neutră“ stabilită la 26 februarie la Paris. Cu două zile înainte Kun îi trimisese o declaraţie de intenţii prinţului Livio Borghese, reprezentantul semioficial al Italiei la Budapesta, în care se solicitau negocieri în perspectiva armistiţiului de la 3 noiembrie 1918. Cele două demersuri erau neconcordante.
Tot pe 26 martie 1919, când misiunea franceză Vix a părăsit Ungaria, Bela Kun l-a contactat pe „fostul“ Karolyi, rugându-l să trimită o altă propunere maghiară către Aliaţi. Kun a solicitat garanţii pentru integritatea Ungariei, oferindu-se, în schimb, să medieze diferendele dintre Aliaţi şi Rusia bolşevică. El mai pretindea că armata maghiară nu se va uni cu Armata Roşie şi că guvernul nu va răspândi propaganda comunistă în exterior. Aliaţii trebuiau să promită că vor organiza plebiscite în toate zonele aflate în dispută şi că Ungariei îi trebuia livrat un ajutor alimentar consistent. Vreme de circa zece zile, experimentul comunist care se desfăşura la Budapesta a reprezentat un mister pentru conducătorii Conferinţei de Pace de la Paris.
In zilele de 25, 27, 29 şi 31 martie, şedinţele Consiliului celor Patru s-au ocupat şi de evenimentele din Ungaria. La 27 martie, Foch a prezentat concepţiile sale privind „cordonul sanitar“ ce trebuia să despartă Rusia bolşevică de Europa şi privind „inelul din jurul Ungariei“, menit să elimine focarul de infecţie din Europa Centrală. El avea în vedere blocarea posibilităţii de colaborare între comuniştii maghiari, ucraineni şi ruşi, ocuparea Vienei şi în cele din urmă a Budapestei. Cei ce s-au opus au fost americanii.
Deşi, în final, Consiliul celor Patru a respins o intervenţie a militarilor Aliaţi în Ungaria, francezii au mai cochetat câteva zile cu ideea unei acţiuni armate franco-româno-iugoslave, împotriva centrului comunist budapestan.
Intre timp Ion I.C. Brătianu încerca să intensifice sentimentele antimaghiare de la Paris. Eforturile i-au fost uşurate de ştirile despre o invazie iniţiată de Bela Kun împotriva Slovaciei, la 28 martie 1919. Atacul a fost interpretat ca o încercare de a se realiza un contact cu Armata Roşie din Ucraina In acele momente şeful formal al grupului de „comisari ai poporului“ care conducea Ungaria, Sandor Garbai a declarat că ţara sa se afla în război cu toate statele vecine la care avea ceva de revendicat. Era o fanfaronadă. Aceasta deoarece noul guvern maghiar nu avea trupele necesare unor acţiuni de anvergură. Că existau astfel de intenţii agresive, că Armata Roşie ungară se organiza cu rapiditate şi că ungurii au provocat unele ciocniri locale cu românii, cehii şi sârbii, nu exista nici un dubiu.
Generalul d'Esperey i-a sporit neliniştea lui Brătianu atunci când pe timpul unei vizite la Bucureşti i-a comunicat premierului român că Bela Kun intenţiona să recâştige teritoriile ocupate de trupele române. Românii nu uitaseră experienţa din anii 1916-1917, aşa că au cerut Aliaţilor cooperarea de urgenţă pentru a lichida situaţia din Ungaria înainte de iniţierea unui atac rusesc la Nistru (atac care s-a produs) Consiliul celor Patru decisese deja întărirea României pe ambele fronturi, dar nu era încă dispus a aproba un marş către Budapesta.
Mai mult, Consiliul a interzis un astfel de marş, dar românii au decis să atace singuri, mai ales că beneficiau de acceptul, fie şi tacit, al militarilor francezi.
La 28 martie/10 aprilie 1919, în şedinţa Consiliului de miniştri de la Bucureşti, condusă de Regele Ferdinand s-a luat decizia ca armata română să înainteze, dar în discuţii nu s-a prezentat explicit că ar fi vorba de trecerea Munţilor Apuseni până la linia răsăriteană, a zonei neutre stabilite. S-a vorbit despre avansarea trupelor române în general, iar la un moment dat, Vasile Goldiş, ministru fără portofoliu, care reprezenta Transilvania, a cerut să se înainteze „imediat până la linia etnografică, dacă nu până la linia Tratatului din 1919“. La 14 aprilie 1919 Regele Ferdinand i-a scris premierului Brătianu despre hotărârea celor din ţară, de a mai aştepta „cu răbdare îngerească“, deciziile tardive şi nu totdeauna binevoitoare ale Conferinţei de la Paris.
Pe de altă parte trebuie spus că serviciile de telecomunicaţii ale Aliaţilor au interceptat, de la început, şi au descifrat telegramele trimise de Bela Kun lui Lenin. Cu toate acestea a rămas un mister de ce autorităţile de la Kiev şi Moscova nu au stabilit relaţii diplomatice cu republica budapestană în cele 133 de zile ale existenţei acesteia, dominate de Bela Kun. De ce nu s-a trimis la Budapesta, în acea perioadă, un reprezentant sovietic de rang înalt.
Oricum factorii de la Kiev păreau mai optimişti decât cei de la Moscova de colaborarea cu maghiarii în acţiuni antiromâneşti. Şi aceasta pentru că „preşedinte al Sovietului Comisarilor Poporului şi Comisar al Poporului pentru Afacerile Străine al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene“ era un „iniţiat“ în probleme româneşti, un mare duşman al românilor, Christian Rakivski, nu evreu bulgar născut în Cadrilater, cu studii de medicină făcute în Franţa şi cu activităţi Socialiste în România antebelică. El era cel care, la primul Congres al Cominternului propusese invadarea României, iar la 21 martie 1919, când s-au ridicat comuniştii la conducere în Budapesta, considera că nu mai există nici un obstacol serios în calea succesului bolşevic în toată Europa. Alături de Rakovski s-a aflat comandantul Armatei Roşii ucrainene, V.A. Antonov-Ovseenko şi el un entuziast al colaborării cu maghiarii în vederea bolşevizării României. Cei doi au plănuit, la finele lunii martie şi începutul lunii aprilie 1919, să atace România şi să intre în contact cu trupele comuniste maghiare.
Lenin era însă mai pragmatic şi nu dorea ca bolşevicii ucraineni să-şi risipească energiile în acţiuni iluzorii împotriva statului român aşa că, la 25 martie ,a ordonat încetarea operaţiunilor de acest fel.
Obsedaţi de ideea atacării României, cei doi nu au luat în seamă atenţionările ruseşti şi au ocupat Odesa, părăsită în grabă de Aliaţi între 3-6 aprilie. Imediat Rakovski i-a transmis extaziat lui Antonov-Ovseenko: „…se deschid noi perspective… Basarabia, Bucovina, Galiţia, … trecerea Carpaţilor… Republica Socialistă Sovietică a Ungariei…“
In următoarele zile, frontul adversar României s-a stabilizat pe Nistru, iar la 13 aprilie Armata Roşie ucraineană primea ordinul de a ataca România şi de a stabili contact cu maghiarii prin Bucovina.
Ca o coincidenţă, în aceeaşi zi s-a proclamat Republica Sovietică Bavareză. Nici în Austria situaţia nu era calmă. Marile capitale se aşteptau la momentul de „înroşire“ a Vienei. Guvernul de coaliţie, alcătuit la Viena din social-democraţi şi social-creştini, condus de Karl Renner avea probleme cu diverse soviete ale muncitorilor şi soldaţilor, dar a intervenit în forţă, la 17 aprilie şi 15 iunie 1919 reuşind să salveze Austria de bolşevism.
La mijlocul lui aprilie 1919, conjunctura internaţională părea să ofere şanse serioase de existenţă şi de succes Republicii Socialiste Maghiare. Conferinţa de Pace blocase o intervenţie armată, militarii francezi nu dispuneau de suficiente forţe în regiune pentru a acţiona singuri, statul slavilor de sud evita să intervină împotriva Budapestei, condiţionând participarea de recunoaşterea internaţională a Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, proclamat încă de la 1 decembrie 1918. Cehoslovacia avea probleme de coeziune internă, cu o armată aflată la începutul organizării cu o conducere bicefală franco-italiană, bolşevicii ruşi şi ucraineni reuşiseră să elimine intervenţia Aliată din sudul Rusiei şi se aflau în acel moment într-o ofensivă de proporţii împotriva „armatelor albe“. Principalul adversar al Ungariei, România, părea a se afla într-o situaţie dificilă, prinsă între bolşevicii maghiari, pe de o parte, şi cei ucraineni, pe de alta, pentru a nu aminti de resentimentele Bulgariei de la sud şi de sârbii care erau nemulţumiţi că nu li se recunoştea Banatul.
Analizând contextul, ambasadorul ungar la Viena se arata super-optimist, afirmând că izbucnirea revoluţiei în România era „o chestiune de zile, poate chiar de ore“.
In noaptea de 15/16 aprilie pe când românii se pregăteau de ofensivă, ungurii au făcut greşeala de a ataca, fără vigoare, într-un sector al frontului. Românii i-au respins imediat şi au trecut la cucerirea Munţilor Apuseni cu trei divizii: 7, 6 şi 2 vânători de munte. Ulterior s-au alăturat diviziile 16 şi 18 ardeleneşti dar şi Divizia 1 vânători, în eşalonul al doilea.
Luptele din munţi au fost crâncene deoarece, ungurii avuseseră timp să fortifice principalele văi ale Crişurilor şi alte culoare de trecere.
Inaintarea română a fost impetuoasă punând pe fugă de unguri din toate sectoarele frontului. La 18 aprilie, numai după trei zile de lupte, prima parte a ofensivei române era terminată. Prin văile celor trei Crişuri, ale Someşului şi Mureşului, coloanele române deschiseseră porţile spre şesul Crişanei. Sufletele ostaşilor români şi ale românilor eliberaţi exaltau de mândrie şi de o strălucită satisfacţie.
Fără nici un moment de odihnă, valul a cinci divizii române a început urmărirea duşmanului bătut pe toată linia frontului de la Tisa superioară până la Mureş.
In colţul cel mai de nord al frontului, Detaşamentul General Olteanu a început înaintarea spre vest, de-a lungul Tisei, având ca obiectiv localitatea Hust. Tot în acea zonă Divizia a 2-a cavalerie a avansat cu o brigadă pe valea Someşului, iar cu cealaltă, întărită cu infanterie şi artilerie a înaintat pe Valea Crasna. Scopul ei era să intercepteze legătura de cale ferată dintre Carei şi Stau Mare, ameninţând să taie retragerea trupelor ungare din Valea Someşului. Această perspectivă a determinat pe duşman să se retragă precipitat spre nord-vest.
La 19 aprilie, generalul Olteanu a ocupat localitatea Hust, cavaleria a ocupat Satu Mare iar Divizia a 7-a de infanterie a ocupat vijelios Salonta în noaptea dintre 19-20 aprilie. Regimentul 24, înaintând pe Valea Beretăului a ocupat la 19 aprilie Marghita. Comandamentul Diviziei a 3-a vânători la ocuparea Salontei a fost surprins când a primit omagiile contelui Kalman Tisza, fratele marelui şovinist ungur, vaşnicul duşman al românilor. Ungurii din Salonta cereau protecţie împotriva propriilor compatrioţi care se dedau la violenţe.
La extrema sudică a frontului român, Brigada 1 vânători, formând flancgarda, se deplasa de la Radna pe Mureş, la Mâsca.
In ziua de Paşti, 20 aprilie 1919, cele dintâi patrule române au sosit în pieţele Oradei cu caii în spume. Mulţimea a izbucnit cu lacrimi de bucurie şi cu strigăte entuziaste. Moment de delir a fost acela în care, în faţa Palatului Primăriei, dintr-un automobil prăfuit a coborât generalul Moşoiu care ajunsese înaintea trupelor sale. Corurile pregătite, au intonat imnurile „Deşteaptă-te Române“ şi „Pe-al nostru steag“.
Tocmai târziu, spre seară pe străzile largi au început să se reverse şirurile nesfârşite de căşti de oţel şi de baionete sclipitoare, urmate de huruitul autocamioanelor şi ale tunurilor, însoţite de sunetele vesele de fanfară.
Generalul Moşoiu declarase: „Cu ziua de azi, Regele Ferdinand al României a pus stăpânire pe acest oraş şi pe judeţul Bihor. Din astă zi sunteţi cetăţeni ai României Mari. Sunteţi alipiţi de trupul Ţării româneşti în vecii vecilor“.
Inimile ungurilor au început să se strângă, mai ales că din mijlocul trupelor răzbătea câte un strigăt: „Mergem la Budapesta!“.
Oricât de sinceră ar fi fost dorinţa românilor de a acţiona conform instrucţiunilor de la Paris, o elementară obligaţie militară era să se continue ofensiva până la nimicirea completă a forţelor duşmane care se concentraseră la Debreţin şi Bekescsaba. Comandamentul român nu se putea decide să se oprească pe o linie trasată în plină câmpie şi lipsită de orice obstacol natural. Trebuiau nimicite rămăşiţele armatelor duşmane şi organizarea unei linii de luptă puternice şi definitive.
Această linie nu putea fi decât Tisa. Conştient de îndatoririle sale faţă de apărarea teritoriului naţional, Marele Cartier General Român a ordonat generalului Mărdărescu să continue operaţiunile începute, cu un maximum de energie. In seara zilei de 1 mai, tot malul stâng al Tisei era în mâinile armatei române. Ungurii fuseseră aruncaţi pe malul drept.
Ofensiva română durase cincisprezece zile. Sabia românească dezlegase în două săptămâni ceea ce diplomaţia europeană încurcase timp de câteva luni. Militarii francezi au fost surprinşi şi plăcut impresionaţi de demonstraţia de forţă a armatei române. Şi nu trebuie uitat că numai cu o zi înainte de începerea ofensivei române în apus, la Nistru, pe 13 aprilie, bolşevicii primiseră ordin să atace şi ei România.
Fără a contrazice cu nimic firul evenimentelor prezentate anterior se cuvine completarea lor cu altele.
La 6 aprilie 1919, comandantul trupelor Aliate din zona răsăriteană a Europei, generalul Franchet d'Esperey, s-a deplasat la Bucureşti pentru a pune la punct, împreună cu autorităţile politice şi militare, planul de intervenţie armată în Ungaria. Generalul avea predispoziţia şi psihologia de a se imagina conducând o cruciadă anti-bolşevică spre Budapesta. Clemanceau s-a răzgândit însă pe 8 aprilie 1919, anulând operaţiunea. Guvernul român a decis pe 10 aprilie să acţioneze pe cont propriu, ca fiind singura opţiune pentru salvarea intereselor româneşti.
La 11 aprilie, d'Esperey a revenit la Bucureşti unde a fost informat de decizia românească şi nu a exprimat nici o poziţie. I-a scris, în schimb şefului său, Clemanceau, anunţându-l de iminenta înaintare românească. Asemănător, a comunicat şi generalul Berthelot, pe 12 aprilie 1919. In ziua următoare, 13 aprilie 1919, cei patru miniştri Aliaţi de la Bucureşti şi-au anunţat şi ei Ministerele de Externe proprii despre decizia guvernului român.
Răspunsul premierului francez, din 14 aprilie 1919 şi adresat lui Franchet d'Esperey este revelator pentru ce a urmat. Telegrama respectivă conţinea trei faze. In primul rând se afirma că: „dacă ungurii îi atacă pe români, aceştia vor fi în deplin drept să dea ripostă“. In al doilea rând se afirma că românii erau oricum îndreptăţiți să ocupe teritoriul de până la zona neutră stabilită de Conferinţă la 26 februarie 1919. In final i se ordona lui d'Esperey să intervină numai pentru „a evita ca acţiunea românilor să ia o amploare inutilă“.
Altfel spus, francezii aprobau intervenţia românească, dar ei nu participau, ci se limitau să supervizeze ca acţiunea armatei române să nu „degenereze“. Iar, pe de altă parte, deşi înaintarea românească era justificată de decizia Conferinţei, din 26 februarie 1919, nu strica să se motiveze în faţa anglo-saxonilor că înaintarea se datora unui atac ungar.
Mesajul lui Clemanceau l-a predat generalul Berthelot Marelui Cartier General român, chiar în dimineaţa zilei de 16 aprilie 1919. In acest fel nu a fost greu românilor să dea vina acţiunii lor pe un atac ungur.
Alexandru Marghiloman a intuit exact. Operaţiunea ofensivă românească începută în ziua de 16 aprilie 1919 a fost realizată cu sprijinul discret al Franţei. Or este extrem de improbabil ca o acţiune de o asemenea anvergură să se fi desfăşurat fără ştirea şi acceptul lui Ion I.C. Brătianu şi a lui Georges Clemanceau „Regia“ pe care cei doi au pus-o la punct era destinată numai lui Wilson şi David Lloyd George.
Spectatorii anglo-saxoni n-au receptat mesajul dorit. Wilson a propus să se ceară României „să înceteze acţiunea agresivă faţă de Ungaria“, deoarece „putea constitui un pericol împotriva păcii“. Englezul a sugerat ca să fie chemat Brătianu să-şi spună punctul de vedere. Propunerea a fost respinsă de american, el preferând comunicarea în scris cu reprezentanţii ţărilor de rangul al doilea.
După cum se ştie, după atingerea limitei estice a zonei neutre stabilite de Conferinţă la 26 februarie, nici un factor de decizie român nu a avut în vedere oprirea ofensivei, deoarece acesta ar fi fost ilogică şi periculoasă. Nici francezii nu au încercat să oprească înaintarea românească.
La 25 aprilie 1919, Franchet d'Esperey i-a scris lui Clemanceau că „operaţiunea… nu putea fi oprită decât printr-o intervenţie a Antantei pe lângă guvernul român“; însă el nu recomanda acest lucru, mai ales că acţiunea românească „va avea în Orient cel mai mare efect politic, tăind spre Munkacs comunicaţia pe calea ferată între Moscova, Budapesta şi Viena“. Cert este că fără a se şti de acceptul formal de înaintare, la 1 mai românii s-au stabilizat de-a lungul Tisei. Militarii francezi după cum am spus, şi-au exprimat încântarea faţă de înaintarea română „excelent executată“. Ei erau satisfăcuţi de stabilirea contactului dintre trupele române şi cele cehoslovace, obturându-se astfel comunicaţiile dintre Budapesta şi Kiev.
Ingrijorate că armata română ar putea să ocupe zone considerate cehoslovace în nordul Ungariei, autorităţile de la Praga au cerut Conferinţei de Pace stabilirea unei linii de democraţie între trupele celor două ţări. Ulterior, tocmai datorită opririi înaintării româneşti pe Tisa, ungurii au atacat zona slovacă, aşa că temerile au devenit vizibile în raport cu armata română.
