Din cauza lipsei unui guvern stabil în Rusia şi a mai multor proteste, recunoaşterea unirii Basarabiei cu România a întâmpinat şi ea dificultăţi ca şi unirea altor provincii româneşti istorice.
Guvernul bolşevic moscovit nu era considerat un guvern de încredere şi ca urmare Conferinţa de Pace de la Paris nu concepea să intre în tratative cu el.
Adversarii Unirii, din Sfatul Țării, grup compus din câţiva membri ai partidului ţărănesc, din ruşi şi ucraineni au constituit la Odessa, la sfârşitul anului 1918, un „Comitet pentru eliberarea Basarabiei“, comitet care avea legături fie cu generalul anti-bolşevic Dinikin, cât şi cu sovietele. Acţiunea acelui comitet s-a manifestat prin agitaţii şi note pline de violenţă la adresa României.
Odată cu începerea Conferinţei de Pace centrul opoziţiei moldovenești basarabene s-a mutat la Paris, unde membrii „burghezi“ ai Comitetului, împreună cu socialişti şi cu foşti înalţi demnitari ai regimului țarist au întreprins o campanie foarte activă împotriva României. Notele înaintate Conferinţei de Pace de Maklakov, fostul ministru al guvernului Kerenski la Paris, susţinea teoria imperialistă veche a Rusiei pretinzând că în 1812 Basarabia nu fusese smulsă Moldovei ci „eliberată“ de sub turci. Mai susţinea că românii nu ar forma populaţia majoritară şi că unirea s-ar fi realizat sub teroarea armatei de ocupaţie română. Mai susţinea că Sfatul Ţării nu ar fi avut existenţă legală şi că votarea Unirii s-ar fi făcut cu o minoritate în reprezentare.
Deşi delegaţia contestatară de la Paris nu avea nici o bază legală s-a admis totuşi o audienţă a lui Maklakov la 2 iulie 1919. Acesta a susţinut toate ce înscrisese în notele anterioare şi că Basarabia nu poate fi dezlipită de Rusia fără consimţământul acesteia, care nu ar putea fi înlocuită de un terţ, adică de Conferinţa de Pace. A mai adăugat că ar înţelege ca numai cele patru judeţe pe deplin moldoveneşti ar putea cere anexarea la România pe calea unui plebiscit.
Consiliul Suprem al Conferinței de Pace nu a luat nici o hotărâre, iar problema Basarabiei s-a mutat în lupta din presă. Memoriile şi broşurile publicate de duşmanii rusofili ai Unirii, precum marii latifundiari Schmidt, Krupenski şi alţii, care plângeau după averile pierdute, se întemeiau pe pretinse presiuni şi abuzuri întreprinse de autorităţile civile şi militare române în Basarabia.
Brătianu, ascultat de Consiliul Suprem, după Maklakov, a restabilit adevărul atât asupra drepturilor românilor asupra Basarabiei, cât şi asupra valabilităţii actului de Unire al Sfatului Ţării. In continuare delegaţia română a păstrat o poziţie hotărâtă, declarând că Basarabia a fost eliberată de România prin foc şi sânge şi nici o hotărâre stăină nu o va putea lua decât tot pe acea cale.
Intre membrii Conferinţei s-a ivit o divergenţă în privinţa soluţionării problemei Basarabiei. Franţa era cu totul alături de drepturile românilor, pe când America era hotărât împotrivă. Criza provocată la Conferinţa de Pace de celelalte probleme române a împiedicat, pentru un timp, rezolvarea acestei anexiuni.
Printre personalităţile care au fost de mare ajutor României, s-a aflat profesorul de la Sorbona, Em. De Martonne, care era referentul Conferinţei de Pace pentru chestiuni geografice şi etnografice. In urma unei călătorii de anchetă în Basarabia, el şi-a format convingerea despre caracterul românesc al provinciei şi a susţinut la Conferinţă drepturile României cu toată autoritatea sa.
De altfel, problema Basarabiei nu era pur românească ci una care făcea parte integrantă din politica marilor puteri faţă de Rusia. Aliaţii apuseni erau despărţişi de mari deosebiri în abordare. S-au ţesut o mulţime de intrigi la care au luat parte şi popoare eliberate de sub jugul Rusiei ţariste.
In 1920, după ce România a acceptat să semneze Tratatul cu Austria şi cel al Minorităţilor s-a produs o destindere între ţară şi Puterile Aliate şi Asociate, cât şi cu Rusia. Intre primul ministru Vaida Voevod şi guvernul sovietic rus s-au legat discuţii preliminare pentru reglementarea chestiunile pendinte.
La Copenhaga, între delegatul român Ciotori şi ministrul rus Litvinov au început tratative neoficiale, în care condiţiile formulate de România erau: dreptul Basarabiei la Unire şi restituirea tezaurului de la Moscova. Conversaţiile celor doi au intrat pe o cale bună, căci comisarul rus al Afacerilor Străine, Cicerin, i-a telegrafiat lui Vaida Voevod la 24 februarie 1920: „Guvernul sovietic crede că toate chestiunile în litigiu între cele două ţări pot fi soluţionate pe calea tratativelor de pace şi că toate chestiunile teritoriale pot fi rezolvate prin bună înţelegere…“. Se ajunsese chiar la fixarea locului Conferinţei şi a delegaţiilor.
In acelaşi timp, la 3 martie 1920, Lloyd Georges, ca preşedinte al Consiliului Suprem, i-a comunicat lui Vaida Voevod atitudinea favorabilă pentru România a chestiunii Basarabiei rămasă în suspensie. Nota Consiliului Suprem a arătat că: „după ce a luat în consideraţie aspiraţiile de ansamblu al populaţiei basarabene, caracterul moldovenesc al acelei provincii din punct de vedere geografic şi etnografic, precum şi argumentele economice şi istorice, principalele Puteri Aliate se pronunţă, pentru aceste motive, în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire, care a fost proclamată de către reprezentanţii Basarabiei…“
Tratatul pentru recunoaşterea unirii Basarabiei cu România s-a semnat la 28 octombrie 1920 la, Paris, de către delegaţiile Imperiului britanic, Franţei, Italiei şi Japoniei, de o parte şi a României, de altă parte. Prin articolul 19 se preciza că părţile contractante vor invita Rusia să adere la acest Tratat, imediat ce va exista un guvern rus recunoscut de ele.
Tratatul cuprindea un preambul şi nouă articole. După ce repeta motivaţiile din Hotărârea din 3 martie 1920, tratatul stipula în primul articol că: „Inaltele Părţi Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia şi acest vechi hotar“. Celelalte articole vizau modalităţile de stabilire a frontierelor pe teren, modalităţile de dobândire şi renunţarea la cetăţenia română, respectarea drepturilor minorităţilor, trecerea gurii Chiliei sub jurisdicţia Comisiei Europene a Dunării şi asumarea de către România a părţii proporţionale ce revenea Basarabiei din datoria publică a Rusiei, precum şi din celelalte aranjamente financiare ale Rusiei.
Problema ratificării acestui tratat a generat noi complicaţii. In anul 1922 tratatul a fost ratificat de către România şi Marea Britanie, iar după doi ani de zile de către Franţa. Italia a ratificat tratatul cu mare întârziere, în 1927, după semnarea unor aranjamente comerciale cu România (iunie 1926) şi a unui Pact de amiciţie şi colaborare cordială (septembrie 1926).
Incheind un acord cu URSS, în ianuarie 1925, cu privire la insula Sahalin, Japonia a preferat menţinerea unor bune relaţii cu Moscova şi, în consecinţă, nu a ratificat niciodată tratatul din 1920.
Din această cauză tratatul poate să fie lipsit de eficienţă din punct de vedere juridic. In istoriografia română s-a interpretat că acest neajuns ar afecta numai art. 2-9 ale tratatului, nu şi art. 1 care recunoaşte suveranitatea României asupra Basarabiei. Insă neratificarea de către un stat semnatar a aruncat o umbră neplăcută, umbră de îndoială asupra valabilităţii întregului act şi a alimentat propaganda sovietică pe această temă.
Reputaţii jurişti şi diplomaţi români Nicolae Titulescu şi Al. Cretzeanu, au atras atenţia asupra faptului că din punct de vedere juridic tratatul din 1920 „nu ne poate da Basarabia“ deoarece pentru Rusia el constituie res inter alios acta.
Din păcate notele ultimative sovietice din 1940 au oprit în mod brutal lupta diplomaţiei româneşti pentru recunoaşterea internaţională deplină a Basarabiei cu România.
O nouă voinţă legislativă a guvernului Basarabiei ar putea readuce Unirea.
