In jurul anului 1900 cercurile politice austro-ungare urmăreau cu consecvenţă planuri de expansiune în Peninsula Balcanică. Orientările certe spre agresiune ale Austro-Ungariei s-au materializat prin anexarea Bosniei şi Herţegovinei în anul 1908, prin diversele presiuni asupra Serbiei, exercitate direct sau prin intermediul unor oameni politici bulgari, îndeosebi pe timpul războaielor balcanice și încercarea provocării unui război balcanic după pacea de la Bucureşti, din 1913.
Agresiunea contra Serbiei fusese premeditată cu mult timp înainte, cu acordul secret al Germaniei. Atentatul de la Sarajevo din 28 iunie/11 iulie 1914 împotriva arhiducelui Franz Ferdinnad şi a soţiei sale n-a constituit decât un pretext al agresiunii. In zilele ce au urmat, primul ministru maghiar, Şt. Tisza, ca şi înainte, era împotriva intenţiilor guvernului de la Viena de a se face unele concesii naţionalităţilor, cu atât mai mult românilor din Transilvania. El considera că era mai bine să convingă Berlinul asupra politicii balcanice a guvernului austro-ungar, care consta în atragerea Bulgariei de partea Puterilor Centrale. Apoi, de comun acord cu Berlinul, să exercite presiuni asupra României.
Tot în privinţa României, Tisza se pronunţa pentru o poziţie fermă a Austro-Ungariei, bazată desigur pe aplicarea unei politici de intimidare. Se mai pronunșa să se ajungă la dispunerea unor modificări teritoriale în Macedonia în favoarea Bulgariei. Şt. Tisza conta foarte mult pe politica de şantaj preconizată de el sub denumirea de echilibru balcanic. El mai considera că în cazul izbucnirii unui război cu Serbia, Austro-Ungaria trebuia să acţioneze printr-o politică de forţă faţă de România: „Dacă România […] nu-şi va îndeplini datoriile sale de aliată, noi vom fi atunci, natural, degajaţi de toate obligaţiile faţă de ea, şi vom putea orienta politica noastră balcanică fără nici un menajament faţă de interesele acestei ţări“.
De altfel acest personaj ungar nu menajase niciodată interesele României, dar păstrase o poziţie rezervată la presiunea oficialităţilor de la Berlin, care nu voiau o determinare a relaţiilor cu România.
Inainte de izbucnirea războiului, ministrul austro-ungar la Bucureşti, Ottokar Czernin, a fost în audienţă la regele Carol I-ul spre a-i sonda opinia. Carol a afirmat păstrarea neutralităţii României în cazul unui război austro-sârb, dar că nu va putea intra în acţiune alături de Puterile Centrale dacă Rusia va fi în război cu acestea. L-a asigurat pe Czernin atât de poziţia de neutralitate strictă a României chiar şi într-un conflict al Austriei cu Rusia, cât şi de faptul că nimeni nu-l va putea determina să lupte contra Austro-Ungariei aliate din anul 1883.
De fapt, România se afla, în ajunul declanşării războiului mondial, într-o poziţie mediană, atât geografică cât şi politică, între Rusia şi Puterile Centrale. Aşa se explică de ce Rusia a solicitat guvernului român să întreprindă demersuri la Viena şi la Belgrad pentru aplanarea diferendului austro-sârb. Pe de altă parte, însărcinatul cu afaceri german la Bucureşti, Waldburg, a făcut cunoscut la Berlin, că România va protesta, împreună cu Grecia, dacă se va prejudicia pacea de la Bucureşti, din 1913, în eventualitatea unui război austro-sârb. Poziţia ce urma să fie adoptată de România faţă de cele două tabere beligerante nu era deloc clară în rândurile politicienilor şi militarilor austrieci.
Pentru feldmareşalul Conrad von Hoetzendorf, şeful Statului Major general al armatei austro-ungare nu mai exista nici un dubiu asupra viitoarei atitudini a României: „România este pierdută pentru noi şi ea pretinde că este greşeala noastră că relaţiile noastre cu ea sunt deteriorate. In realitate, atitudinea noastră a servit numai de pretext pentru a ascunde adevărate sentimente şi adevărate motive. Problema României Mari se pune deja de 30 de ani. Un timp oarecare ea a fost lăsată în umbră. Criza balcanică a repus-o la ordinea zilei. Românii vor mobiliza şi se vor menţine, mai întâi, departe de luptă, pentru a acţiona, apoi, potrivit întorsăturii evenimentelor“.
In luna iulie 1914 evenimentele au evoluat precipitat spre declanşarea conflictului austro-sârb, ajungându-se ca la 15/28 iulie 1914 Austro-Ungaria să declare război Serbiei. La 19 iulie/1 august Germania i-a declarat război Rusiei, iar la 3 august 1914 a declarat război Franţei. In ziua de 22 august/4 septembrie 1914 cele trei puteri ale Antantei, Franţa, Anglia şi Rusia au emis o declaraţie prin care s-au angajat reciproc să nu încheie pace separată şi să nu emită condiţii de pace fără acordul prealabil a fiecăreia dintre aliate.
Intr-o telegramă de după declararea războiului de către Austro-Ungaria, fără consultarea României ca aliat, împăratul Franz Joseph căuta să explice regelui Carol I mobilurile acţiunilor întreprinse, spre a-l determina să rămână în alianţă şi chiar să acţioneze de partea sa. In mod fals el făcea cunoscut că: „Serbia n-a îndeplinit cererile guvernului meu şi în afară de aceasta trupele sârbeşti au provocat o luptă fără declararea de război“.
Czernin, ministrul austro-ungar la Bucureşti primise sarcina de a citi lui Carol I ultimatumul austriac în acelaşi timp cu remiterea acestuia la Belgrad. Bătrânul şi înţeleptul rege român a înţeles pe loc consecinţele acestui pas. Fără a aştepta să i se citească hârtia până la capăt a strigat: „Asta înseamnă război mondial!“
In telegrama sa tardivă Franz Joseph mai menţiona: „Am dat deci astăzi ordin armatei unele să deschidă ostilităţile contra puterilor armate sârbeşti. M-a hotărât la acest pas convingerea că numai pe această cale pot asigura popoarelor mele o pace durabilă şi propăşirea lor nestingherită“. In aceeaşi telegramă, împăratul făcea apel la sentimentele lui Carol I-ul, la „Indelungata ta prietenie“ şi mai adăuga că „relaţiile pline de încredere care ne leagă sunt pentru mine o chezăşie că în această clipă serioasă vei judeca forte sincer hotărârile luate de mine“.
Intr-un răspuns protocolar şi doar de circumstanţă, Carol I a amintit că a înţeles însemnătatea acestei grave deciziuni şi că: „Relaţiile noastre cordiale şi calda mea afecţiune sunt chezăşie că urmăresc cursul acestei serioase crize, luând partea cea mai sinceră“. Carol I nu se putea angaja mai mult pentru că avea de învins rezistența marii majorităţi a oamenilor politici şi a opiniei publice româneşti.
Intr-o altă telegramă, împăratul a făcut apel la sentimentele lui Carol I: „Sper şi am credinţa că în această clipă gravă a soartei care e de o însemnătate hotărâtoare pentru amintirea ta în istorie ca ofiţer şi domnitor, cum şi pentru viitorul ţării tale, îţi vei ține cuvântul şi vei ordona armatelor tale să lupte umăr la umăr cu noi contra Rusiei. Hegemonia slavă în Balcani la care năzuieşte Rusia, ar aduce în viitor la nimicirea României, dacă, ţara ta pierde sprijinul sigur al Triplei Alianţe“.
Pe de altă parte, cercurile conducătoare ţariste erau, şi ele, conştiente de însemnătatea poziţiei României şi de rolul pe care l-ar putea avea între cele două mari forţe adverse şi de aceea căutau să o determine să rămână neutră atâta timp cât nu puteau să o atragă de partea Antantei.
Călătoria de câteva zile la Bucureşti a ministrului român, C. Diamandy, ministru plenipotenţiar la Petersburg, a indicat presei că s-au făcut la Petersburg propuneri importante guvernului român. Ştirile se dovedeau a fi cu totul reale. Guvernul român negocia cu cercurile conducătoare ruse încheierea unei convenţii sau a unui acord cu privire la o eventuală poziţie de neutralitate a ţării în schimbul recunoaşterii de către Rusia a dezideratului unirii la România a teritoriilor locuite de românii din monarhia austro-ungară. O convenţie privind o colaborare militară şi politică româno-rusă nu era posibilă, deocamdată. Regele Carol I se opunea cu energie alăturării României de Antantă. In timpul vieţii sale se putea încheia cel mult un acord de neutralitate.
Declanşarea neaşteptată a primului război mondial l-a adus pe Carol I în imposibilitatea de a-şi pune în aplicare dezideratul participării României la conflict alături de Puterile Centrale. Fostul cancelar al Germaniei, von Bülow, a recunoscut în memoriile sale dificultatea dilemei în care se găsea regele: „Carol I a fost brusc pus în situaţia de a se uni cu noi într-un război poate mondial, făcut posibil prin uşurinţa diplomaţiei austriece şi slăbiciunea celei ale noastre. Dilema era pentru el următoarea: sau trebuia, după o domnie de aproape o jumătate de secol să depună coroana şi să întoarcă spatele patriei sale de adopţie, sau, el, Hohenzollern şi ofiţer prusac, să trădeze patria natală. Acesta a fost durerosul conflict moral pentru care a murit două luni mai târziu, după cum a spus regina Elisabeta, soţia sa, prinţului Wedel trimis de la Berlin la funeraliile sale“.
Pe de altă parte, Al. Marghiloman spunea că într-o convorbire regele făcea următoarele constatări: „Starea de spirit a opiniei publice şi a armatei este antiaustriacă; […] o alianţă cu Rusia este imposibilă datorită existenţei unui tratat cu Puterile Centrale". In problema Transilvaniei regele a afirmat "că nu era timp a se gândi în mod serios la eliberarea ei“. După părerea sa această problemă urma a fi copată peste 20 de ani şi va veni la sigur, fiindcă Austria tot se va disloca din cauza Ungariei.
In acest timp, marile puteri aflate în grupări politice adverse, făceau propuneri insistente României spre a intra în război în schimbul unor concesii.
Incă din 1913, pe când se afla în opoziţie, I.I.C. Brătianu a declarat regelui Carol I că dacă va fi chemat la putere va refuza să reînnoiască tratatul care lega România de Puterile Centrale. In acelaşi an, a spus reprezentantului german la Bucureşti că, în caz de război, România nu va putea merge alături de Ungaria. Pe perioada a doi ani de tratative privind intrarea României în război, el n-a meritat reproşul de indecizie pe care i l-au adresat aliaţii şi nici acuzaţia de duplicitate care i-a fost aruncată de inamici. Brătianu spunea că „România nu putea intra cu uşurinţă în război, fără să fi avut maximum de garanţii, într-un război în care era în joc existenţa ei“.
In acele momente oamenii politici români, cu puţine excepţii, erau preocupaţi de a nu se da urmare tratatului cu Puterile Centrale. Dar politica neutralităţii întâmpina și ea dificultăţi, întrucât şeful statului român, regele Carol I, nu renunţase la ideea de a pune în aplicare tratatul de alianţă cu puterile germanice. Ambele tabere aflate în conflict acţionau cu febrilitate spre a determina neutralitatea României, oferind viitoare concesii sau reglementări privind Transilvania. Acest teritoriu mult dorit era promis atât de Franţa prin preşedintele Poincare, cât şi de Rusia prin ministrul de externe Sozonov. Dar oricât de solemne erau aceste promisiuni, ele nu puteau să determine România la o acţiune alături una din părţi fără a se lua o hotărâre publică într-un Consiliu de Coroană prezidat de rege, cel ce influenţase de cele mai multe ori politica externă a ţării.
