ROMA - FORUM HOLITORIUM

            

        Forum Holitorium era delimitat de pantele Capitaliului, teatrul lui Marcellus și Tibru.

Forum Holitorium era una din piețele comerciale ce înconjurau Forum Romanum. Fiecare forum era destinat unui anume sortiment de produse: bovinele și ovinele se vindeau în Forum Boarium, legumele și ierburile în Forum Holitorium, porcinele în forum Suarium, pâinea și cerealele în Forum Pistorium, peștele în Piscarium.

Pe actualul amplasament al bisericii San Nicola in Carcere se găseau, în antichitate, trei temple ale perioadei republicane : templul lui Janus, cel al Speranței (Spes) și cel al Junonei Salvatoare (Sospita). Este dificil de a fi identificate cu precizie și certitudine  amplasamentul lor. Totuși, se pare că cel mai apropiat de teatrul lui Marcellus a fost cel al lui Janus, edificat de Caius Duilius. Templul central a fost identificat ca fiind al Junonei Sospita, construit între 197 și 194 e.A, de către Caius Cornelius Cethegus. Cel de al treilea trebuie să fi fost templul Speranței (Spes).

        A existat, fără îndoială, și  un al patrulea templu în Forum Holitorium, templul Pietas, distrus odată cu construirea teatrului lui Marcellus. Nu a rămas nici un vestigiu din acel templu Pietas. Se propune identificarea locului acelui templu cu unul dintre cele două careuri care au apărut pe suprafața scenei teatrului, cel de al doilea fiind conscrat unui templu al Dianei.
El a fost situat în afară de Porta Carmentalis din Câmpul lui Marte. In preajma lui s-a aflat și Circus Flamunius.
        La Roma, în perioada republicii timpurii s-a obișnuit gruparea mai multor temple la un loc, compoziție urbană caracteristică orașelor grecești, ca Selinunte și Paestum. Templele se așezau unul lână altul, chiar dacă se deosebeau substațial ca plan, dimensiuni și înfățișare. O asemenea compoziție s-a dezvoltat atât în Forum Romanum, cât și în Largo Argentina.
        Dintre cele patru temple amintite, două au fost construite în timpul primului Război Punic. Templul lui Janus a fost promis de Caius(Gaius) Duilius după victoria sa în bătălia navală cu cartaginezii, la Myles, în anul 260 e.A. Templul Speranței (Spes) s-a ridicat la puțin timp după aceea, de către Aulus Atilius Calatinus. Templul Pietas, edificat în 181 e.A, a fost îndepărtat de  Iulius Caesar pentru a începe construcția teatrului Marcellus.

        In zona actualei biserici San Nicola in Carcere se găsesc ruinele a trei temple alăturate și cu aceeași orientare, în fața fostului Forum Holitorium. Pe lângă unele rămășițe de marmură provenite de la restaurări ulterioare, fragmentele arhitecturale aparțin epocii republicane, din travertin, tuf și peperino (anterior decorate cu stuc). Cel mai mare dintre acele temple se afla în mijloc și probabil era cel al Speranței (Spes), lucrat în stil ionic. Templul cel mai nordic, tot ionic, este apropiat ca talie și considerat ca dedicat lui Janus. Acesta a fost menționat și în surse scrise. Templul era hexastil și peripter, cu excepția spatelui. Șase din coloanele sale, cu diametru de 0,70 metri se mai află în picioare, fiind încastrate în zidăria bisericii. Templul meridional, în stil doric, a fost cel mai mic și aparținând, probabil zeiței Junona Sospita.
        Ruinele amintite sunt încorporate și se găsesc sub biserică (probabil după ce fuseseră încorporate într-o închisoare, numită carcere în latină). Vestigii ale templelor și altele se mai găsesc și sub terenul din prejurul bisericii Sant Omobono.

O imagine de azi spre panta Capitoliului.

Imediat sub Colina Capitoliului - arcadele la dreapta sunt rămășițe din Porta Carmentalis ce străpungea zidul servian. Turnul și casa din spatele gardului sunt din epoca medievală, iar Palazzo de pe panta Capitoliului este renascentist.

                   Vestigii ale forumului Holitorium din preajma bisericii Sant Omobono

ROMA - TEMPLUL LUI JUPITER

Capitoliul este una dintre cele şapte coline ale Romei, cea mai mică, dar cea mai prestigioasă. Capitoliul simbolizează cei 2500 de ani ale istoriei oraşului etern, reprezentând centrul religios şi de putere în antichitate.

Incă de la cristalizarea unei locuiri organizate urban, Capitoliul a devenit centrul religios al Romei, începând cu templul Triadei capitoline, templu consacrat divinităţilor Jupiter, Junona şi Minerva. Acrsta a devenit locul simbolic al puterii al Romei republicane şi imperiale.

Conform istoricului Titus Livius, templul a fost inaugurat în anul 509 e.A, primul an al Republicii romane. Din acel prim edificiu nu s-au păstrat decât urmele podiumului.

In Italia antică au existat trei tipuri de temple: templul peristil, inspirat de arhitecţii greci din Campania şi Magna Grecia, templul prostil, de origine etruscă, cu pronaosul adânc şi cella, ridicate pe un postament (subsament) înalt, cu acces pe scări late dintr-o singură direcţie şi, în fine, un tip de templu cu trei laturi flancate de coloane, şirurile de coloane de pe laterale oprindu-se în peretele din spate al cellei, prelungit în ambele direcţii.

Templul triadei capitoline aparţinea acestui din urmă tip de templu, elaborat şi perfecţionat în arhitectura etruscă. Prin dimensiunile sale de 50 x 60 m, el avea pentru epoca respectivă un aspect grandios. Imaginea lui este cunoscută după descrierile lui Dionysos din Halicarnas, istoric din timpul lui Octavian Augustus, cât şi din descrierile autorului arhitect, Vitruvius. Templul avea trei celle

alăturate, iar pe faţadă avea şase coloane de piatră (în loc de patru în cazul templelor prostile).

Antablamentul din lemn era îmbrăcat cu plăci de argilă arsă, la fel ca acroterele care decorau frontoanele. Conform tradiţiei, pentru realizarea decoraţiilor de teracotă ale templului a fost chemat un maestru vestit, pe nume Vulca, din oraşul etrusc Veii. De altfel multe alte resturi de sculpturi aparţinând şcolii din Veii confirmă caracterul etrusc al arhitecturii Romei din perioada regală. Cu timpul, templul Triadei Capitoline a fost numit, pe scurt, templul lui Jupiter sau templul lui Jupiter Capitolinul.

Suprafaţa dinprejurul templului lui Jupiter a fost aglomerată, cu trecerea timpului. Imprejurul templului s-au ridicat şi succedat numeroase mici temple, mici edificii, porticuri şi unele arcuri de triumf, printre care cel al lui Scipio Africanul, decorat cu şapte statui de bronz aurit, lucrări despre a căror poziţie nu se cunosc prea multe date. Pe timpul lui Augustus se înghesuiseră atât de multe încât un mare număr au fost transferate în noul cartier din Câmpul lui Marte.

Platoul creat cu ajutorul lucrărilor de întărire avea o suprafață de 13.000 mp, din care templul lui Jupiter, de mai târziu, ocupa 3.300 mp. Podiul templului lui Jupiter se apropia de marginea platoului în partea de nord, unde coincidea cu marginea fortificaţiilor.

In decursul perioadei republicane timpurii, templul lui Jupiter a continuat să domine oraşul, rămânând cea mai iomportantă construcșie a sa. A fost reconstruit de câteva ori, devenind din ce în ce mai împodobit. Cu prilejul reconstrucţiei din anul 296 e.A, cvadriga de teracotă de pe fronton a fost înlocuită de una din bronz.

¨In anul 83 e.A. s-a reconstruit templul lui Jupiter (templul lui Jupiter Capitolinul, cel Bun şi cel Puternic), prin decizia dictatorului Sylla.

¨In anul 26 e.A., Augustus a reconstruit şi el templul lui Jupiter.

¨In anul 69 e.N, în anul celor patru împăraţi, Capitoliul a fost victima unui asediu şi al unui incendiu provocat de partizanii lui Vitellius. Incendiul s-a întins devastator.

¨In anul 75 e.N, Vespasianus a reconstruit templul lui Jupiter.

¨In anul 83 e.N., templul lui Jupiter a fost reconstruit de Domitianus. Cu acea ocazie a fost complet acoperit cu marmură pentru a fi salvat de incendiile următoare, atât de dese şi de necontrolat din Roma.

  

   Viaţa tumultoasă a Romei a fost atât de strâns şi organic legată de Capitoliu, încât multitudinea evenimentelor nu poate fi enumerată pe zile, săptămâni, luni, sau ani.

    După prăbuşirea Imperiului Roman de Apus şi după devastările vizigoţilor (410 e.N.) şi ale vandalilor (455 e.N.), dar şi după dezvoltarea credinţei creştine Capitoliul a intrat în părăsire, în uitare.

    După o mie de ani ajunsese o simplă păşune pentru capre, presărată cu locuinţe mizere. Toată măreţia trecutului era spulberată. Din numeroasele temple de diferite vârste, care întovărăşiseră templul Triadei Capitoline, din altare şi statui, nu mai rămăsese nimic.
    In decursul perioadei republicane timpurii, templul lui Jupiter a continuat să domine orașul, fiind cea mai importantă construcție a sa.

EVREII COMUNIȘTI AU DISTRUS ROMÂNIA

           P.C.R. nu are nimic românesc şi nu are nici un trecut istoric semnificativ în România.

Legenda spune că a fost creat în mai 1921. Inainte au existat câțiva marxişti, intelectuali, fără nici o influenţă în afacerile publice din România. Ei erau influenţați de două figuri foarte active în viaţa societăţii româneşti: evreul ucrainian Constantin Dobrogeanu-Gherea (născut Solomon Katz) şi bulgarul Cristian Rakovsky (născut Krăstio Gheorghev Stancev) amic al lui Lenin şi Troțki. Partidul din România a fost creat din iniţiativa şi sub controlul direct al partidului bolşevic sovietic.

Încă de la creare, a luat poziţii extrem de impopulare, de exemplu dezmembrarea României Mari, abia creată, care ar fi dus la înghiţirea Basarabiei de către Rusia Sovietică. (ceace s-a întâmplat mai târziu)

Partidul comunist dovedea prin astfel de poziţii că nu caută un succes electoral ci preluarea puterii numai prin forţă. Pentru astfel de poziţii el a fost scos în afară legii în 6 aprilie 1924.

Şi înainte şi după această dată el a fost condus de la Moscova unde se numeau secretarii partidului. Mulţi dintre ei nu cunoşteau limba română.

Secretari ai PCR (Partidul Comunist Român), care între 1948 si 1965 s-a numit Partidul Muncitoresc Român

Gheorghe Cristescu Plăpumarul (1921 – 1924)

Elek Köblös (1924 – 1927)

Vitaly Holostenko (1927 – 1931)

Alexandr Ştefanski Gorn (Danieluk) (1931 – 1936)

Boris Ştefanov Mateiev (1936 – 1940)

Fóriş István (1940 – 1944)

Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945 – 1954)

Gheorghe Apostol (Aaron Gershwin) (1954 – 1955)

Gheorghe Gheorghiu Dej (1955 – 1965)

Nicolae Ceauşescu (1965 – 1989)

Cei din lista de mai sus, care erau etnici români, erau nişte frustraţi; Gheorghiu-Dej, deşi o figură marginală a grevei Grivita 1933, a petrecut 11 ani în închisori sau internare în lagăre, în care timp a fost părăsit de nevastă. De o indiscutabilă carismă, ceea ce i-a permis să ia conducerea comuniştilor în închisori, el nu avea studii şi se simţea umilit în faţa unor intelectuali ca Lucreţiu Pătrăşcanu sau Ana Pauker.

Aceştia, şi în special Pătrăşcanu, au plătit scump frustrarea lui Dej.

Pătrăşcanu a fost un alt exemplu de frustrat, cu o origine nu tocmai potrivită partidului comunist; tatăl său a fost istoricul şi prozatorul D. D. Pătrăşcanu (1872-1937), iar mama sa provenea dintr-o familie boierească.

In timpul ocupaţiei Bucureştiului de către armatele germane, ungare şi bulgare (1916 – 1918), tatăl său, D. D. Pătrăşcanu, a avut o atitudine considerată antipatriotică şi a fost închis pentru scurt timp după reinstaurarea administraţiei româneşti. În aceeaşi situaţie au fost Constantin Stere, Tudor Arghezi, Marta Bibescu, Tzigara-Samurcaş şi alţii.

Întreagă familie a căzut în oprobiu în perioada interbelică şi Lucreţiu Pătrăşcanu a suferit de ostracizarea societăţii bucureştene. Ca reacţie, el s-a lansat trup şi suflet în mişcarea comunistă.

           Frustrările lui Nicolae Ceauşescu aveau să răbufnească cu vârf şi îndesat prin anii 80. El era o făptură primitivă (chiar şi printre comunişti !), coleric şi semi-analfabet.

A avut nevoie de spectacole groteşti în care împăraţi romani, regi daci şi voevozi români îi «dau raportul» lui, neisprărvitului de la Scorniceşti.

A avut nevoie de recunoaştere, a publicat zeci de mii de pagini traduse în sute de limbi pe care nu prea le-a citit nimeni, nici măcar el !

Datorită lui Nicolae Ceauşescu, in ultimii ani ai existenţei acestuia, comunismul din Romania a fost o formă de despotism asiatic ridicol.

Sistemul comunist imaginat de Lenin permite ca o societate sa fie condusă după frustrările si bunul plac al unor lideri ca Stalin, Gehorghiu-Dej, Mathias Rakosi, Walter Ulbricht, Fidel Castro, Bolesław Bierut, Mao Tse Dung, Klement Gottwald sau N. Ceauşescu.

          Ceea ce frapează când privim numele comuniştilor români din perioada aservirii absolute Moscovei, adică de la început, în 1921, şi până prin 1957, este prezenţa majoritară a unor elemente alogene.

S-a văzut clar că în perioada cea mai neagră a comunismului din România în posturi de conducere, de represiune, în direcţiiile ideologică şi culturală se găseau în special evrei (adică proveniţi din familii evreieşti). Aceştia au pus umărul cu sârg şi entuziasm să ducă România pe calea cea dezastroasă.

 

Judecata parțială a istoriei:

 

Ana Pauker născută Hannah Rabinsohn

Teohari Georgescu născut Burach Teskovich

Gheorghe Apostol născut Aaron Gershwin

Lothar Rădăceanu, născut Lothar Wuertzel

Iosif Kişinevsky născut Ioska Roitman

Liouba Kişinevschi

Leonte Rautu născut Lev Oigenstein

Petre Borilă născut Iordan Dragan Russev

Vasile Luca născut Lukacs Laszlo

Alexandru Moghioroş născut Balogh Joszef

Silviu Brucan născut Saul Brukner

Emil Botnăraş născut Emilian Botnarenko

Walter Roman născut Ernő Neuländer

Miron Constantinescu născut Mehr Kohn

Alexandru Bîrladeanu născut Saşa Goldenberg

Leontin Sălăjan născut Szilágyi Leon

Gheorghe Gaston Marin născut Ghiuri Grossmann

Leonid Tismăneanu născut Leon Moiseevici Tismeneţki,

Avram Bunaciu născut Abraham Gutman

Gheorghe Stoica născut Moscu Kohn

Maxim Berghianu născut Maximilian Bergmann

Gheorghe Pintilie născut Pantelei Bodnarenco zis Pantiuşa

Dumitru Coliu născut Dimităr Kolev

Ion Vinţe născut Vincze János

Alexandru Nicolschi născut Boris Grünberg

Mihai Dulgheru născut Mişa Dulbergh

Mihai Florescu născut Misha Iakobi

Ana Toma născută Ana Grossman

Alexandru Sencovici născut Szenkovits SàndorŞtrul Mauriciu

Moises Haupt

Ştefan Coller (Koller)

Feller Moritz

 

Domeniul cultural:

 

Aurel Baranga născut Ariel Leibovich

Marcel Breslaşu născut Mark Breslau

Jules Perahim născut Iulis Blumenfeld

Nina Cassian născută Renée Annie Cassian

Veronica Porumbacu născută Veronika Schwefelberg

Alexandru Graur născut Alter Brauer

Alexandru Toma născut Solomon Moscovici

Ion Călugăru născut Ștrul Leiba Croitoru

Maria Banuş fata lui Max Banush de la banca Marmorosch Blank

A.E. Bakonsky născut Anatol Eftimievici Baconsky

Ovid S. Crohmălniceanu născut Moise Cohn

Alexandru Jar născut Alexander Avram

Mihail Davidoglu născut Moise Davidson

Ion Vitner născut Iţic Wittner

Alexandru Mirodan născut Alexander Zissu Saltman

Vechi ilegalisti:

 

Iosif Ardeleanu născut Dôme Adler

Haia Lifschitz

Ştefan Voicu născut Aurel Rotenberg

Zina Brâncu născută Haia Grinberg

Bela Breiner

Petru Năvodaru născut Petr Fischer

Barbu Zaharescu născut Bercu Zukerman

Belu Zilber născut Herbert Zilber

Vanda Nicolschi născută Sheiva Averbuch

Mircea Bălănescu născut Eugen Bendel

Remus Koffler

Basil Spiru născut Enrich Kutschnecker

Ştrul Zigelboïm

Petre Lupu născut Wolf Pressman

 

Leon Lichtblau

E adevărat că în România interbelică, curentul antisemit era foarte puternic şi a dus la multe orori comise de anumiţi români.

Evreii nu aveau nici motiv să iubească societatea românească. Poate asta explică aderarea lor în număr atât de mare la minusculul partid communist şi entuziasmul cu totul deplasat manifestat la ocuparea Basarabiei de către sovietici în iunie 1940.

Toate astea au dus, ca reacţie, la pogromuri şi atrocităţi îndreptate, ca de obicei, contra unor nevinovaţi. Bineînţeles, barbaria unora nu justifică alte barbarii.

Dar dacă unii români s-au comportat odios înainte de război, mulţi evrei nu s-au comportat oare la fel de odios după război?

E adevărat că ei nu au acţionat în calitate de evrei, ci de comunişti, nefiind majoritari printre evrei. Uneori chiar alţi evrei au avut de suferit în urma acţiunilor acestor evrei comunişti.

De ce oare faptele unor evrei din anii ‘50 nu dau oare de gândit evreilor de azi?

Responsibilitatea, fie ea numai morală, n-ar trebuii oare recunoscută şi asumată?

Germanii din noile generaţii îşi recunosc o responsabilitate morală şi materială faţă de evrei. Au plătit şi continuă să plătească compensaţii colective statului Israel, dar şi individuale supravieţuitorilor.

Pe mulţi dintre evreii de azi nu-i mai interesează decât Auschwitz-ul şi nu vor să ştie absolut nimic de Sighet, Aiud, Piteşti, Canal, etc.

E normal să-i preocupe trista soartă a multor evrei în timpul celui de al II lea Război Mondial, dar n-au avut oare timp să remarce nici o crimă sau persecuţie contra românilor?

Când comunismul anilor ‘60 a căpătat o tentă oarecum antisemită, mulţi dintre ei au plecat în Israel lăsând românilor “minunata” invenţie a lui Marx şi Engels. Acolo, unii foşti membri în aparatul represiv, s-au dat chiar drept victime ale comunismului!!!

Un exemplu este cel al lui Coler sau Koller, fost commandant al închisorii de la Aiud şi torţionar celebru. El susţinea că şi-a pierdut postul din cauza “antisemitismului românesc”!

Altul este cel al lui Jules Perahim (Iulis Blumenfeld) care în anii 50 și 60 tăia, spânzura și demasca alături de Leonte Răutu (Lev Oigenstein) iar mai apoi, la Paris, a devenit un mare dizident anticomunist.

Şi totuşi, nu cred că evreilor de astăzi li se cere mult; să recunoască doar şi să-şi amintească şi de suferinţele provocate românilor de către unii dintre co-religionari de ai lor.

E mult? E greu?

In 1984, câteva calugăriţe carmelite poloneze au înfiinţat o mică mânăstire în incinta fostului lagăr Auschwitz-Birkenau, actualmente muzeu, considerat simbol al crimelor în masă comise de nazişti şi, în particular, al uciderii evreilor. Ele voiau să se roage în acest loc simbolic pentru mântuirea tuturor. Comunitatea evreiască din întreaga lume a început o puternică şi violentă campanie de presă contra prezenţei acestei mânăstiri în acel loc, considerat de evrei ca unul aparţinând exclusiv memoriei «Soluţiei finale». Campania a fost extrem de intensă şi a durat 9 (nouă) ani. În cele din urmă, la intervenţia Papei Ioan Paul al II lea, mănăstirea s-a mutat din fostul lagăr în 1993.

Prin analogie cu cele de mai sus, ce ar spune comunitatea evreiască dacă, de exemplu, fiul lui Heinrich Himmler ar fi numit preşedinte al unui « Institut de Investigare a Crimelor celui de al III lea Reich»? De altfel, el ar şti multe, din familie!

Bineînţeles, într-o societate normală nimeni nu e responsabil de faptele părinţilor săi.

Revenind în România, ce pot gândi oare victimele represiunii comuniste şi urmaşii acestora despre numirea lui V. Tismăneanu (Volodea Leonidovici Tismeneţki) în fruntea «Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc»?

Dar despre desemnarea aceleeaşi persoane ca raportor al «Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza dictaturii comuniste din România»?

Bineînţeles, într-o societate normală nimeni nu e responsabil de faptele părinţilor săi.

Dar … totuşi…