RADU GYR - AFIRMARE LA CRAIOVA ȘI UN CFREZ

           

Radu Gyr ( pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu), s-a nascut la 2 martie 1905 la poalele Gruiului din Câmpulung Muscel, de unde și pseudonimul literar Gyr, prin derivație.A fost fiul actorului craiovean Coco Demetrescu si membru de seamă al Miscarii Legionare , comandant legionar și șef al regiunii Oltenia, si conferențiar la Facultatea de Litere și Filosofie din București.

Radu Gyr a fost autorul textului Sfânta tinerețe legionară, imnul neoficial al Miscarii Legionare, al Imnului lui Moța și Marin ( legionari căzuți în luptă în 1937 în timpul razboiului anticomunist din Spania), al Imnului muncitorilor legionari și al altor lucrări dedicate mișcării.

A debutat absolut la vârsta de 14 ani, cu poemul dramatic În munți, publicat în revista liceului „Carol I” din Craiova, al cărui elev a fost. Devenit student al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, a debutat editorial în 1924 cu volumul Liniști de schituri.

 

A fost de mai multe ori laureat ( in 1926, 1927,1928 și 1939) – al Societatii Scriitorilor Romani, Institutului pentru Literatură și al Academiei Romane. A fost un colaborator statornic în perioada de după debut la revista Universul literar și apoi la alte reviste literare: Gândirea; Gândul românesc; Sfarmă-Piatră;Decembrie; Vremea; Revista mea; Revistă dobrogeană,Ramuri, Adevărul literar și artistic , Axa , Iconar etc. precum și la ziarele Cuvântul; Buna Vestire; Cuvântul studențesc.

Laureat al Premiului Adamachi al Academiei Române (vezi ziarul Observatorul). A scris povești pentru copii semnând cu pseudonimul Nenea Răducu (Vezi biografia completă a poetului din cartea Poezia orală, Timișoara, Editura Vremea, 1994).

Comandant legionar și director al teatrelor

In timpul scurtei coguvernări legionare , septembrie 1940-ianuarie 1941, Radu Gyr a fost comandant legionar și director general al teatrelor. În aceasta perioadă, o trupă de actori evrei a înființat în Bucuresti, teatrul evreiesc Barașeum, singurul teatru evreiesc din țările Europeii din acea perioada tulbure în care puterea o dețineau regimuri autoritare și fasciste . Existența unui teatru evreiesc în capitala unui stat fascizat a fost scoasă în evidență, pe plan internațional.

Tadu Gyr a fost detinut în timpul a trei dictaturi: regală, antonesciană și comunistă

După detenția din timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, unde a stat închis în lagărul de la Miercurea ciuc alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade,și alți intelectuali din perioada interbelică, Radu Gyr a fost închis și în timpul regimului lui Ion Antonescu.

După eliberarea din detenție a fost trimis, pentru „reabilitare” în batalioanele de la Sărata.Intors din război rănit și cu poemele în raniță, Radu Gyr a publicat în 1942 (la editura Gorjan) volumul inedit Poeme de războiu (carte cenzurată).
În 1945, regimul comunist l-a încadrat în „lotul ziariștilor”, iar justiția aservită regimului comunist l-a condamnat la 12 ani de detenție politică.

Condamnat la moarte pentru o poezie

A revenit acasă în 1956, dar, după doi ani, a fost arestat din nou și condamnat la moarte pentru poezia-manifest Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, considerată de autorități drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist.

Pedeapsa cu moartea i se comuta la 25 de ani de muncă silnică (dar nu află aceasta decât cu 11 luni după modificarea sentinței), poetul executând 6 ani de detenție, până la amnistia generală din 1964.

 

In închisoarea din Aiud, Radu Gyr a fost supus unui regim de detenție deosebit de aspru. Doi ani din pedeapsă i-a executat purtând lanțuri grele la picioare. Când s-a îmbolnăvit grav, autoritățile i-au refuzat acordarea de asistență medicală. O mare parte din detenția de la Aiud și-a petrecut-o în celula nr. 281. Ultimul cuvânt al poetului în fața Tribunalului Poporului (procesul din 1945):

„Domnule Președinte, domnilor judecători ai poporului,Eu am avut o credință. Și am iubit-o. Dacă aș spune altfel, dacă aș tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui să mă scuipați în obraz. Indiferent dacă această credință a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost pentru mine o credință adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”.

A decedat la 29 aprilie 1975 la Bucuresti.

Radu Gyr

 Ne vom întoarce într-o zi

Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,

Cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori,
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi…
Şi cei de azi cu paşii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi,
Cum vom intra încet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
Uşori, ţinându-ne de mâini,
Toţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Şi-n cântecul pe care şi-l
Vor spune alţii, după noi.

În zâmbetul ce va miji,
Şi-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânţă-n taina lor.

Noi cei pierduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne ‘napoiem şi-n disperări
Şi-n răni ce-n piepturi se ascund.

Şi-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge zi de zi.
În tot ce mâine, ca şi ieri,
Va sângera sau va iubi…

 

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane !

Poezia de după gratii

Creația poetului Radu Gyr avea să cunoască înălțimi nebănuite în bezna temnițelor comuniste. Evoluția poeziei sale de după gratii poate constitui un scurt istoric al acelor ani de viață inimaginabilă. Poetul scrie despre foamea permanentă,frigul cumplit, moartea ca prezență zilnică, se ceartă cu Dumnezeu, pentru ca, în final, să ajungă la liniște sufletească și la o credință adâncă, înțelegând soarta ce i-a fost rezervată și jertfa uriașă care îi stătea în față. Crezul său a devenit crezul unei întregi generații.

Colaborarea forțată

Din 1963, după eliberarea din închisoare, a fost amenințat permanent, urmărit de Securitate și silit să colaboreze - ca și Nichifor Crainic, celălalt poet exponențial al închisorilor, sau ca preotul Ion Dumitrescu Borșa, unicul supraviețuitor postbelic al echipei legionare combatante în Spania - la Glasul Patriei (mai târziu Tribuna României), ziar publicat sub supravegherea Securității pentru românii din diasporă, în care Gyr era silit să semneze cu numele său articolele scrise).

Scos din circuitul valorilor publice în țară, a fost complet ignorat înainte de 1989, cu excepția notabilă a criticului Nicolae Manolescu, care a avut îndrăzneala să-l antologheze în 1968 în volumul al doilea din Poezia românească modernă, însă nu cu poemele cele mai reprezentative. La înmormântarea sa din cimitirul Bellu Catolic, în 1975, singurul literat care a îndrăznit să participe la ceremonia funerară și săcitească din versurile lui Gyr a fost, potrivit unui martor ocular, poetul Romulus Vulpescu.

 

 

 

PRINCIPESA ILEANA A ROMÂNIEI BBB

La 23 decembrie 1908 (stil vechi), sau 5 ianuarie 1909 (stil nou), la Bucureşti, s-a născut principesa Ileana, penultimul copil al regelui Ferdinand al României şi al reginei Maria, căsătorită la Sinaia cu arhiducele Anton de Habsburg la 26 iulie 1931, avînd şase copii: Ştefan, Arhiduce de Austria (1932-1998), Maria Ileana, Arhiducesă de Austria (1933-1959), Alexandra, Arhiducesă de Austria (n. 1935), Dominic, Arhiduce de Austria (n. 1937), Maria Magdalena, Arhiducesă de Austria (n. 1939) şi Elisabeta, Arhiducesă de Austria (n. 1942).

 Pînă la vîrsta de 5 ani s-a bucurat de toate privilegiile unei vieţi la palat. Declanşarea Primului Razboi Mondial, a obligat familia regală, împreună cu guvernul şi parlamentul, să se refugieze din calea trupelor austro-germane la Iaşi. Educaţia a primit-o cu precădere în familie, de la pregătitori, de la părinti şi de la personalul curţii. De la mama sa a învăţat limbile engleză şi franceză, iar de la tată – germana.

A fost crescută cu dragostea faţă de România, poporul, tradiţiile şi limba română. A frecventat Colegiul din Heathfield-Ascot din Marea Britanie. A studiat sculptura cu Ion Jalea şi pictura cu Jean Al.Steriadi. In 1926 a călătorit împreună cu Regina Maria şi fratele Nicolae în America, şi apoi în Spania.

Domniţa Ileana – cum o numeau apropiaţii – a fost fondatoarea, sau preşedintele, a unor organizaţii de cercetaşi, precum Asociaţia Creştină a Femeilor Române, Asociaţia Ghidelor şi Ghizilor din România etc. Principesa Ileana fiind pasionată de yachting, a obţinut brevetul de căpitan de cursă lungă, navigînd mai mulţi ani cu yachtul „Isprava”, fiind singura femeie din România cu această calificare. A participat la diverse expediţii în Munţii Carpaţi.

In vara anului 1930, însoţind-o pe mama Sa, Regina Maria, într-o vizită în Spania, Principesa l-a întîlnit la Barcelona pe Arhiducele Anton de Habsburg, „un băiat foarte frumos, înalt, blond, sportiv, distins “.

In martie 1931, Ileana şi Regina Maria, întorcîndu-se dintr-o vizită la Paris, răspund unei invitaţii primite din Umrich, de la reşedinţa verilor Hohenzollern.

Aici, Ileana îl reîntîlneşte pe Arhiducele Anton. Se pare că reîntîlnirea nu era întîmplătoare, Arhiducele fiind chemat la dorinţa expresă a Regelui Carol al II-lea al României. Iniţiativa s-a dovedit inspirată. Pe 20 aprilie 1931, Ileana îi cere fratelui său binecuvîntarea şi consimţămîntul ca şef al Casei Regale. La întoarcerea în ţară, Ileana a anunţat oficial că intenţionează să se căsătorească cu arhiducele austriac. Şeful Casei Regale Române, Regele Carol al II-lea, şi-a dat acordul.

Anton era fiul Arhiducelui Leopold-Salvador de Habsburg-Toscana şi al Arhiducesei Blanka de Bourbon, infanta Spaniei, născut la 20 martie 1901, în Viena imperială. Numele complet al Arhiducelui era Anton Maria Franz Leopold Blanka Carl Iosef Ignatz Raphael Michael Margaretha Nicetas, un nume demn de un arhiduce de Austria, primit în amintirea naşilor de botez.

După proclamarea Republicii Austria, Anton şi familia s-au retras în Spania. Arhiducele, absolvent al şcolii Superioare de Inginerie din Madrid, s-a angajat la uzinele Ford din Londra, după care s-a stabilit la Barcelona, unde a deschis, împreună cu fratele său Franz-Josef, un service automobilistic şi de aviaţie. Impătimit aviator, era cîştigătorul a numeroase concursuri aviatice internaţionale.

Astfel, pe cei doi logodnici îi apropia şi pasiunea pentru sport, fiind cunoscute preocupările Ilenei pentru călărie, automobilism şi yachting.

Căsătoria Ilenei a fost rodul unei iubiri împărtăşite de ambii soţi şi o decizie acceptată fără rezerve de Casa Regală Română, fiind pentru prima oară cînd un membru al familiei regale române s-a căsătorit fără a încheia o căsătorie morganatică sau fără a trebui să respecte o alianţă matrimonială. A fost ultima căsătorie oficială încheiată în ţară pentru un membru al familiei regale române. Ceremonia căsătoriei a avut loc la Castelul Pelişor, pe data de 26-27 iulie, la vîrsta de 22 de ani. Pentru că tatăl ei murise în 1927, a fost condusă la altar de fratele ei mai mare, regele Carol al II-lea.

Conjucturile politice ale timpurilor, revoluţia din Spania şi decizia lui Carol al II-lea ca descendenţii din familia Habsburg sa nu fie născuţi pe pămînt românesc a pus pe tinerii căsătoriţi în mare dificultate. Ei au fost nevoiţi să plece în Austria, în 1931. S-au stabilit la Castelul de la Sonnberg, în apropierea Vienei. Aici s-au nascut cei şase copii.

In timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Ileana a organizat un spital pentru soldaţii români la castel. In martie 1944, ca să scape de persecuţiile naziştilor s-a mutat de la Viena, cu întreaga familie, înapoi în România, unde a locuit la Castelul Bran, primit de mama sa cadou din partea oraşului Braşov. A înfiinţat lîngă Castel, „Spitalul Inima Reginei ”, în onoarea reginei Maria.

Din nefericire, România a fost invadată la scurt timp de armata roşie, iar regele Mihai a fost forţat să abdice de generalul KGB Vîşinski. La 8 ianuarie 1948 a părăsit ţara împreună cu nepotul său Mihai I. Principesa s-a mutat cu întreaga sa familie întîi în Elveţia, apoi în Argentina. La Buenos Aires a înfiinţat un cămin destinat refugiaţilor politici români, cămin ce a purtat numele mamei sale, “Regina Maria”.

In 1950 Ileana, împreună cu copiii au ajuns la Boston, Statele Unite. In 1959, principesa a fost foarte afectată de moartea fiicei sale, Maria Ileana (Minola) şi a soţului ei, contele polonez Jaroslav Kottulink, într-un accident aviatic în Brazilia (15 ianuarie 1959).

După divorţul său, s-a căsătorit, în 1961, la New York, cu Ştefan Isărescu, de care ulterior s-a despărțit şi s-a călugărit, făcînd timp de şase ani stadiul de novice într-o mănăstire din Franţa. In 1967 s-a reîntors în S.U.A. şi, sub numele de maica Alexandra, a devenit stareţa mănăstirii ortodoxe cu hramul Schimbarea la Faţă, din oraşul Ellead, Pennsylvania.

După căderea regimului Ceauşescu, Maica Alexandra a vizitat România în septembrie 1990, la vârsta de 81 de ani. Cîteva luni mai tîrziu, la 21 ianuarie 1991, s-a stins din viaţă ca urmare a unor complicaţii survenite în urma fracturii bazinului, la Ohioville, statul Ohio, S.U.A..

Memoriile sale au apărut în Anglia în anul 1951, iar în România în 2005 sub titlul Trăiesc din nou.

MARIA DE EDINBURGH-SAXA-COBURG-GOTHA ---REGINA MARIA A ROMÂNIEI BBB X

     

Maria de Edinburgh – Saxa – Coburg – Gotha, s-a nascut la 29 octombrie 1875, la Eastwel Park, din comitatul Kent – Marea Britanie, ca fiica a ducelui Alfred de Edinburgh, al doilea fiu al reginei Victoria a Marii Britanii si a Marii Ducese Maria, unica fiică a țarului Alexandru II al Rusiei și a printesei Maria de Hessen.

In consecinţă, Prinţesa Maria a fost nepoata Regelui Edward al VII-lea și verişoara primară a Țarului Nicolae al II-lea şi a Regelui George al V-lea. Regina Maria a fost supranumită de popor “Mama răniţilor”, “Regina-soldat”, pentru atitudinea ei bravă din timpul Primului Război Mondial, când, alături de doamnele de la curte a lucrat direct pe front în spitale de campanie şi a coordonat activitatea unei fundaţii de caritate.

Educația primită de prințesa Maria a fost una cu adevarat regală. Iata cum o caracteriza un martor al adolescenței sale, citat de Nicolae Iorga: ,,credea în regi și în misiunile lor, dar și în drepturile lor. Nu era trufașă, dar nici umilă, ci regală din rădăcina părului până la tălpile picioarelor, imperioasă, aprinsă, activă, fetiță plină de bucuria vieții și de credința în rasa ei”.

 Fire romantică și sensibila, Maria vibra în fata frumosului și a fost profund marcată de anii petrecuți în insula Malta, unde se afla reședința tatălui ei, amiral al flotei Marii Britanii, când ,,toate par o revelație și toate visurile, un adevăr”. Adora Malta, căci era plină de toată căldura strălucitoare a Sudului și totodată de tainele răsăritului. Mereu deschisa tuturor impresiilor artistice, acea lume pietroasă va rămâne în amintirea Reginei ca o ,,minunata viziune păstrată cu evlavie în suflet”  până la sfârșitul zilelor sale.

Maria Alexandra Victoria s-a logodit la 16 ani cu Prințul Ferdinand de Hohenzollern, moștenitor al tronului României. Căsătoria a avut loc la 29 decembrie 1892. Unul dintre exponatele Muzeului Național al României, o cupă de argint oferită de municipalitatea Capitalei, amintește de acest eveniment. Piesa are gravată inscripția: „Bine ai venit mireasă de Dumnezeu aleasă spre a patriei cinstire. Ianuarie 1893“. In ianuarie 1893, principesa Maria a sosit la București, în calitate de soție a principelui Ferdinand, moștenitorul coroanei României. In acelaș an, Maria a dat naștere la castelul Peleș, primului copil, care a fost botezat Carol, în onoarea regelui Carol I. Celebra sa bunică, Regina Victoria a Marii Britanii, a caracterizat România ca fiind o țară „foarte instabilă și având populația destul de coruptă“.

In 1894, s-a născut, tot la Peleș, cel de-al doilea copil, o fetiță botezata cu numele reginei Elisabeta. Frumoasă și inteligentă, mica prințesă a devenit preferata reginei. In 1921, s-a casatorit cu George II, fiul regelui Constantin al Greciei, devenit la rândul lui suveran al Greciei, la 27 septembrie 1922. După numai 15 luni, în Grecia a izbucnit o revoluție, iar George și Elisabeta s-au refugiat la București, unde au divorțat. George s-a reîntors în Grecia, iar Elisabeta  a rămas la București, pe care l-a părăsit împreună cu nepotul sau, Mihai, după abdocare, în ianuarie 1948. A murit la Cannes, în 1956.

In 1900, la Gotha, în Germania, principesa moștenitoare a adus pe lume cel de-al treilea copil, prințesa Marioara, alintată Mignon. Ea s-a căsătorit, în 1922, cu regele Alexandru I al Serbiei, cu care a avut trei copii. Soțul ei a fost asasinat, în 1934, la Marsilia, de teroriști croați. Intrucat fiul ei, Petru, moștenitorul tronului era minor, Marioara a devenit regentă până în 1941, când Iugoslavia a fost ocupată de armata germană. A murit în 1961 și este înmormântată în mausoleul Frogmore din Windsor Park.

La trei ani după nașterea lui Mignon, în chiar anul inaugurării Castelului Pelișor, s-a născut prinţul Nicolae. A fost singurul dintre copiii Mariei educat in Anglia, la Eton, în profesia bunicului sau, ducele de Edinburgh. Principele Nicolae a fost membru al Consiliului de Regență, între 1927–1930. A avut o contribuție importantă la întoarcerea fratelui său, Carol de la Paris și la ocuparea tronului de către acesta, sub titulatura de Regele Carol II. Căsătoria morganatică a principelui Nicolae, cu Ioana Doleti, a condus la tensionarea relațiilor cu fratele său și în cele din urma la exilarea sa. A murit la Madrid, în 1977.

In 1909, la Cotroceni, s-a nascut Principesa Ileana, cea care va deveni arhiducesa de Austria, prin căsătoria ei cu Anton de Habsburg, cu care a avut șase copii. Ileana s-a înapoiat în Romania, după fuga lui Carol II și a înființat și condus în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe domeniul Bran, pe care il moștenise de la mama sa, un spital cu numele „Inima Reginei Maria”. Cel de-al doilea soț al principesei Ileana a fost doctorul Ștefan Isărescu. A plecat din țară în 1948, cu restul familiei. După mai multe peregrinări prin Europa, Ileana împreună cu copiii s-au stabilit în Statele Unite. Ulterior, Prințesa Ileana s-a călugărit, luând numele de Maica Alexandra și a înființat o mănăstire ortodoxă în Pennsylvania. A murit în 1991, după ce a avut bucuria de a-și revedea patria, în 1990.

Ultimul copil al Mariei, principele Mircea, născut în 1913, s-a stins în mod tragic, la numai 3 ani, de febră tifoidă, în timpul Primului Razboi Mondial. Mormântul său se află la Castelul Bran.

Dacă imediat după venirea sa în România, prințesei moștenitoare i se spunea ,,La Princesse Lointaine”, căci părea o plantă încă neaclimatizată în pământul țării, odată cu scurgerea timpului, ea a ajuns sa cunoască mai bine decât cei din jurul ei Țara Romanească. Și nu numai în aparențele ei fermecătoare, dar, ceea ce puțini ajung să știe, în esența însăși a lucrurilor și a oamenilor. De aceea in momentele de restriște din timpul refugiului la Iași, când demnitatea de Regină și chiar viața ii erau amenințate a declarat: ,,altă patrie decât Romania nu am. De țara asta nu mă despart!”.

Intregul mod de viață al Reginei Maria poartă amprenta concepției sale despre regalitate. In acest concept se pot recunoaște tradiția anglo–saxonă, în care fusese educată, combinată cu elemente celto–balto–scandinave, apropiate sufletului ei de ,,ultima romantica”, dar și ortodoxismul autohton al guvernării de tip monarhic. Punctul nodal in definirea regalitații a fost, pentru Maria, caracterul sacru al acestei instituții. Vechiul concept anglo–saxon se identifica cu cel ortodox al Domnului, ca ,,uns” al lui Dumnezeu. Suveranul trebuia să fie, conform acestei teorii, un model de înțelepciune, răbdare și bunăvoință. El întruchipa măreția, puterea și solemnitatea instituției regale. Iată de ce crucea patriarhală, simbolul domniei sacre, apare in mod repetat printre elementele decorative ale Castelului Pelișor.

Conștientă de valoarea ei politică, nepoata falnicei regine Victoria a Angliei și a țarilor autocrați ai Rusiei (țari unde monarhia năștea respect spontan), a fost șocată să constate lipsa ei de autoritate ca prințesă moștenitoare și cât de cenzurată îi era puterea.

Dacă se amintește, însă, de îndelungata perioadă din istoria Principatelor în care scaunul domnesc se vindea, de către Poarta Otomană, celui ce oferea mai mult, se întelege de ce sacrul nu mai făcea parte din concepția despre autoritate a poporului roman și de ce, așa cum spunea Maria, ,,bunavoința și încrederea trebuiau câștigate cu străduință și multe renunțări”. In plus, ața cum fusese consfințită prin Constituția din 1866, monarhia constituțională însemna o monarhie sub controlul țării și implicit al opiniei publice.

Aceasta opinie publică trebuia câștigată, și, pentru a realiza acest lucru, principesa Maria s-a călăuzit după principiul întâlnit la Curtea bunicii sale engleze: acela de a întreprinde lucruri interesante în general, și nu neapărat acte politice. Numai că ,,lucrurile interesante” nu erau îngăduite prințesei moștenitoare, obligată să se conformeze unui protocol strict. Pentru a ieși din acest impas, imaginația Mariei a reînviat și actualizat tradiții medievale de Curte, pline de farmec și spectaculozitate, ce corespundeau ideilor nord–germanice despre regalitate, dar și concepțiilor autohtone, din veacul al XVII-lea. Fastul și ceremonialul de Curte dobândiseră, încă din epoca lui Constantin Brâncoveanu un rol important, pentru influențarea conștiințelor și sublinierea autorității domnești.

Iubitoare de frumos, Maria avea si o alta modalitate de afirmare a personalității–cea artistică. Creația ei literară cuprinde povestiri, evocări, romane, volume memorialistice. Se vor cita doar cateva titluri: “Tara mea”, “Visătorul de vise”, “O legendă de la muntele Athos”, “Povestea unei domnite neascultătoare”, “Gânduri și icoane din vremea războiului”, “Dor nestins”, “Povestea unei inimi”, “Regine încoronate”, “Păsări fantastice pe albastrul cerului”, “Glasul de pe munte”, “Măști”, “Povestea vieții mele”. Lucrarile literare au fost scrise in limba engleza și traduse în româna, câteva dintre traduceri aparținându-i lui Nicolae Iorga.

Scriptura, in traducerea din veacul al XVI-lea, care pare a fi o interpretare in stilul lui Spencer și Shakespeare, ii ajunsese atât de familiară, încât, în zilele tragice de înfrangere, la Iași, când nu putea vorbi altfel de durerile morale care o sfâșiau, Maria, Regina Romaniei, trimitea pentru a se tipari in românește, versete biblice, care cuprindeau tristețile, maniile și speranțele ei.

Ea însăși pictoriță talentată, Regina Maria a fost creatoarea unei societați artistice ce a avut printre membrii fondatori pe Ștefan Luchian și Ștefan Popescu, întitulată ,,Tinerimea artistică”. Aceasta societate a inclus, printre membrii săi, artiști plastici de valoare ai perioadei interbelice: Kimon Loghi, Samuel Mutzner, Elena Popea, Marius Bunescu, Costin Petrescu, A. Verona, N. Vermont, A. A. Ionescu, Ipolit Strâmbu și alții.

Inzestrată cu haruri artistice, dar și cu o remarcabila inteligență, principesa Maria ajunge treptat la inima austerului rege Carol I. Iata cum descrie in ,,Memoriile” sale evoluția relației cu bătrânul rege:

 ,,Ca una care niciodată nu am avut plăcere pentru restricții, erau zile când o viață mai simplă s-ar fi potrivit mai bine cu gusturile mele. Cu cât înaintam însă în vârstă creștea răbdarea mea, ca și înțelegerea, și astfel m-am deprins să prețuiesc valoarea acelor lucruri care adesea ma obosiseră la început. Am pătruns mai deplin în ceea ce interesa pe bătrânul cuminte; atâtea cunoștințe puteai să câștigi de la experiența lui, și, dacă judecata lui era uneori străină de felul meu mai aprins de a înțelege lucrurile, multe le-am învățat din vorbele lui, și încă mai multe din pilda ce mi-a dat-o. N-a fost niciodată un om mai auster, mai simplu, mai fără gând de sine, trăind pentru opera lui. Un sfânt n-ar fi trăit o viață de mai mare abnegație. Nu eram intotdeauna de aceeași părere, dar în fiecare an ne împrieteneam mai mult”.

Devenită suveran, în septembrie 1914, Regina Maria s-a implicat în viața politică a țării, cu tact și îndrăzneală. A avut un rol decisiv in făurirea României Mari, aflându-se în fruntea curentului filo-antantist, ca un norocos sfătuitor al regelui Ferdinand. In timpul refugiului la Iași, a trăit cu curaj calvarul războiului, fără a-și pierde nici o clipă credința în izbândă. ,,Mama raniților” impresiona prin energia inepuizabilă și cutezanța dovedită mai ales în spitalele moldovene, înțesate de bolnavi de tifos exantematic. Mai tarziu, va scrie in ,,Memoriile” sale:

,,multe zile am rămas in mijlocul soldaților mei și Dumnezeu mi-a îngăduit să pot fi de vreun ajutor; zile de strașnică trudă, zile de întuneric, când ce vedeam erau lucruri pe care niciodată nu voi mai putea să le uit”.

       In 1918, întoarsă din refugiu într-un București bântuit de molime, Regina s-a contaminat și, pentru câteva zile, viața i-a fost în primejdie. Abia restabilită, ea a pornit spre Parisul unde se hotăra soarta lumii, unde hotarele erau în discuție, într-o călătorie de apărare a dreptului românesc.
        Regina Maria a călătorit la Paris în timpul Conferinţei de Pace și s-a instalat cu fiicele sale, extrem de frumoase, la Hotelul Crillon, în Place de la Concorde. Primul ministru francez Clemenceau, un fost ofiţer de armată cu maniere impecabile şi cu o înclinaţie spre femei frumoase, a prezentat Reginei omagiile sale, care l-a primit în toată splendoarea sa. Frumuseţea ei era dublată de o inteligenţă ieşită din comun. Ea a pledat pentru cauza românilor, reamintindu-le aliaţilor occidentali enormul sacrificiu al Armatei Române. Serviciul adus României de Regina Maria a fost crucial, deşi puţin înţeles de contemporani și de posteritate.

        Când negociatorul şef al delegaţiei româneşti, primul ministru I.I.C.Brătianu, a început să piardă teren, regele a rugat-o pe regină să intervină, iar aceasta a plecat într-o misiune neoficială la Paris şi la Londra. A rezultat astfel România Mare, care reunea provinciile istorice ale Transilvaniei, Bucovinei, Moldovei, Basarabiei şi Munteniei. Deşi rolul femeilor în politică era redus, Regina Maria a fost sfetnicul regelui Ferdinand până la moartea acestuia în 1927.

In momentul în care fiul său, Carol II a moştenit tronul, el a îndepărtat-o complet pe regină, care s-a retras din viaţa publică până la moartea ei, în 1938.

Coroana Reginei Maria

         Aleasă membră a Academiei de Arte Frumoase, aclamată de la cele dintâi cuvinte ca una din marile personalități ale epocii sale, Regina a câștigat o lume a cărei rezervă capitula foarte greu și înaintea situațiilor și înaintea talentului. Cu orice prilej ea a ținut să afirme că România, nu pretinde și nu cerșește. Ea reclamă numai ce i se cuvine. ,,Nu suntem”, spunea ea, ,,ruda săracă”.

          Ca o recunoaștere a meritelor sale deosebite în făurirea României Mari, la 1 decembrie 1920, Consiliul Orășenesc al Branului a decis:

,,sa dăruim Maiestății Sale Regina Maria a României Mari străvechiul castel al Branului. Donațiunea să fie înainte de toate o expresie a venerației sincere ce o simte și populația orașului nostru față de marea Regină care usucă lacrămile văduvelor și orfanilor, îmbărbătează pe cei deznădăjduiți, întinde ajutor și mângâiere celor ce zac în suferință și împrăștie binecuvântare pretutindenea unde își îndreaptă pașii, și prin toate acestea cucerește cu un avânt irezistibil inimile populației țării întregi”.

      La 15 octombrie 1922, a avut marea bucurie de a participa, alături de soțul ei, la Incoronarea de la Alba–Iulia. Cu coroana pe cap și mantie lungă, regina Maria a apărut aidoma imparateselor bizantine, dar și asemenea domnițelor românce din secolul al XVI-lea. Spre deosebire de coroana reginei Elisabeta – replica în aur a coroanei de oțel a Regelui Carol I – coroana Reginei Maria are fleuroane, pietre prețioase, pandantive dreapta, stânga. Asemănarea cu coroana Despinei Doamna este frapantă.
      In 1924 a construit Palatul de la Balcic, într-un peisaj superb, şi a făcut din acesta un loc de întâlnire pentru artiştii epocii. Palatul a fost cedat Bulgariei, odată cu Cadrilaterul și se găsește acum pe teritoriul ţării vecine.

        In 1926, Regina Maria a fascinat Occidentul și a realizat un turneu triumfal în S.U.A., pe care a trebuit să-l intrerupă, întrucat sănătatea regelui Ferdinand se înrăutățea.
       La moartea Regelui Ferdinand, în 1927, nepotul său, Mihai, în vârstă de 6 ani, a devenit suveran. Din Consiliul de Regență constituit făceau parte: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gh. Buzdugan, președintele Curții de Casație. In 1930, fiul cel mare al Reginei Maria, Carol s-a întors de la Paris și s-a instalat cu forța pe tron, împotriva voinței sale. Regele Carol II și-a izolat mama în reședința testamentară, Palatul Cotroceni. Indepartată din viața politică a țării, regina Maria trăia într-un exil auto-impus, la vila ei de la Balcic, unde putea fi văzută purtând pe cap voal alb legat în manieră monastică, culoare a reginelor văduve.
      Sănătatea Mariei a inceput să se deterioreze și, în 1938, a pleacat la o clinică din Drezda, pentru tratament. Aflând de la doctori ca sfârșitul era aproape, a decis să se intoarcă in țară și, la 18 iulie 1938, a trecut în eternitate, în Camera de aur a Castelului Pelișor, decorată de ea însăși cu simbolurile pe care le-a iubit: ale credinței, luminii și vieții veșnice. In testamentul său moral – ,,Scrisoare adresată Tarii si Poporului meu” – Regina Maria a transmis un mișcător ramas bun poporului cu care se identificase:

,,De acum inainte nu vă voi mai putea trimite nici un semn; dar mai presus de toate, aminteste-ti Poporul meu că te-am iubit și că te binecuvântez cu ultima mea suflare”.

Dar opera sa i-a supreviețuit și îmbogățește patrimoniul național. O parte a acestei opere se află în Castelul Pelișor, lăcaș care așteaptă să fie descoperită și să fie înțeleasă.
        Regina Maria a fost supranumită “Regina-soldat”pentru atitudinea sa curajoasă din timpul Primului Razboi Mondial. În acea perioadă, zilnic, la Iași, în haine de soră medicală, întâlnea eșaloanele cu soldaţi răniţi, sau bolnavi de tifos. Zi și noapte, regina pe care ostaşii au numit-o și “mama-răniţilor” avea grijă de răniţi şi bolnavi

     Inmormântarea reginei a fost emoționantă. Bucureştiul s-a îmbrăcat în culoare violetă, culoarea sa preferată. După sicriu mergea calul său iubit, cu cizmele regale atașate la scărițe. „A fost înmormântat un soldat, scria un ziar al timpului. Regina Maria a fost doar un ostaș care a luptat pentru libertatea românilor”.
        Conform prevederilor testamentare, trupul i-a fost înhumat la Curtea de Arges, iar inima i-a rămas în ctitoria sa “Stella Maris”, castelul său iubit de la Balcic aflat pe malul Marii Negre, în Cadrilater.

      După predarea Cadrilaterului către Bulgaria, inima Reginei Maria a fost depusã în firida unei stânci de lângă Castelul Bran, a doua reședință a sa. In anul 1968, comuniștii au spart cu răngile sarcofagul de marmură și au luat caseta cu inima.
Caseta a fost trecută în Tezaurul Istoric al României, iar inima reginei zace pe undeva în Muzeul National de Istorie a României.

Cetățenii din Bran au făcut numeroase apeluri ca inima reginei să fie readusă la locul ei.