COLECTIVIZAREA AGRICULTURII

           

          In România, Partidul Comunist Român a desfășurat, în perioada 1949–1962, procesul de colectivizare, ce a constat în confiscarea aproape în totalitate a proprietăților agricole private din țară și comasarea lor în ferme agricole administrate de stat. In România, colectivizarea a fost similară cu cea efectuată în URSS, prin aceea că a înglobat terenurile agricole ce puteau fi adunate într-o fermă colectivă. Inceput întâi greoi și haotic, procesul de colectivizare a stagnat între 1953 și 1956, fiind apoi reluat cu agresivitate și dus la final în 1962. Numeroși țărani, atât săraci, cât și mai înstăriți, s-au opus acestei acțiuni, iar guvernul comunist a recurs uneori și la represiuni violente, deportări, încarcerări și confiscări ale întregii averi a celor implicați. Sistemul de agricultură socialist astfel constituit a intrat treptat într-o criză ale cărei efecte s-au simțit și după ce regimul a fost înlăturat.

 

           Deși încă înapoiată tehnologic, agricultura reprezenta principala ocupație economică în România în perioada imediat următoare celui de al Doilea Război Mondial. Reforma agrară din 1921 fusese cea mai radicală din Europa și condusese, prin distribuirea în medie a 4 hectare de pământ pe familie, la formarea unei pături sociale semnificative de țărani mici proprietari de pământ. După venirea la putere, la presiunile Moscovei, a guvernului Petru Groza, s-a trecut, în 23 martie 1945, la o nouă reformă agrară, menită mai ales să dezintegreze marile proprietăți funciare și să adune voturi pentru comuniști la alegerile ce urmau să fie organizate. Prin această reformă, 1.057.674 ha de pământ au fost date în proprietatea a 796.129 de familii. In 1948, țărănimea reprezenta aproximativ 75% din populația țării.

 

           Pe baza fenomenului de permanentă fărâmițare a micilor proprietăți de teren agricol și a crizei agriculturii din perioada războiului, liderii comuniști erau convinși că micile proprietăți agricole sunt inerent nerentabile, că sunt condamnate la înapoiere tehnologică și că nu se pot moderniza, gândiri ce erau cu totul adevărate. De asemenea, ei considerau că soluția acestei probleme o va putea constitui numai exploatarea agricolă pe suprafețe mari și că singura entitate capabilă să adune aceste proprietăți mari și să le administreze eficient este statul, rezolvare aproape în totalitate greșită și abuzivă.

 

            In perioada 1945-1949, Partidul Comunist, la nivel declarativ, susținea mica proprietate agricolă, fapt demonstrat de  broșurile electorale din anul 1945, deși rezoluția PMR din februarie 1948 recomandase deja cooperația ca mijloc de ameliorare a situației economice. In realitate, comuniștii erau adepții dogmei marxist-leniniste conform căreia „mica proprietate generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan și în proporții de masă”, lucru foarte adevărat  In 1951, Ana Pauker concluziona că „e și azi un mic capitalist, în felul lui, țăranul individual mic burghez”. Strategia inițială a comuniștilor a fost cea de a cuceri adeziunea politică și susținerea țăranilor săraci pentru a sparge solidaritatea socială din mediul rural, îndreptându-i împotriva celor mai înstăriți.

           In acest sens, pentru a compensa lipsa de alimente din orașe și necesitatea plății de despăgubiri de război Uniunii Sovietice, dar și pentru a ruina gospodăriile țărănești înstărite, a fost introdus sistemul cotelor. Prin acest sistem, țăranii erau obligați să predea statului o parte semnificativă din producția gospodăriilor lor. Dimensiunile acestui impozit în natură au variat. De multe ori, țăranii erau lăsați doar cu grâul de sămânță pentru anul următor, iar uneori nici cu acesta. Prin sistemul cotelor, mulțimea gospodăriilor agricole mari din zona rurală au fost duse la ruină, ceea ce a condus la sărăcirea satelor românești în ansamblul lor (inclusiv a țăranilor săraci, pe care comuniștii îi sprijineau declarativ).

 

           Procesul de colectivizare a început violent în martie 1949, cu decretul 84/2 martie 1949, prin care se expropriau proprietățile mai mari de 50 ha. Decretul a intrat efectiv în vigoare chiar din noaptea următoare, fiind aplicat pe loc. Proprietarii au fost luați noaptea din casele lor și li s-a fixat, ilegal, domiciliu forțat în diverse localități. Proprietățile au fost confiscate în întregime, cu tot cu animale, mașini agricole și clădiri. Multe dintre cele câteva mii de foste locuințe ale proprietarilor au fost transformate în sedii de GAS-uri, GAC-uri, posturi de poliție, etc. Propaganda vremii a prezentat pe cei expropriați ca fiind „moșieri”, dar în realitate în multe cazuri era vorba de ferme mecanizate și modernizate.

           In zilele imediat următoare, plenara CC al PMR a hotărât „transformarea socialistă a agriculturii”. Agricultorii a fost împărțiți în cinci categorii: țăranii fără pământ, țăranii săraci, țăranii mijlocași, țăranii înstăriți (etichetați drept chiaburi) și moșieri. Cum prima interacțiune a funcționarilor partidului cu țărănimea, cu ocazia colectării cotelor, nu i-a pus pe primii într-o lumină favorabilă în ochii celor din urmă, în multe locuri inclusiv țăranii săraci s-au solidarizat cu așa-numiții „chiaburi”, sprijinindu-i pe aceștia. Astfel, începutul colectivizării s-a caracterizat prin numeroase ezitări, uneori țăranii înstăriți fiind lăsați cu o mică proprietate, dar în unele cazuri chiar și țăranii mijlocași fiind deposedați de întregul avut.

           In unele momente, represiunea a fost deosebit de dură, dar alteori autoritățile au dat înapoi.Disensiuni au apărut în această perioadă chiar în sânul PMR. Grupul Anei Pauker a fost îndepărtat de la conducerea partidului și a secției agrare a CC, aceștia fiind etichetați ca „deviaționiști de dreapta” și fiind făcuți responsabili de întârzierile și de abuzurile din procesul de colectivizare.

           Satele alese pentru prima parte a colectivizării au fost întâi satele cele mai afectate de război și de seceta ce a urmat, unde țărănimea săracă era ușor de convins de autorități să accepte soluțiile guvernului. Alte sate colectivizate în prima fază au fost cele din zone în care apăruseră mișcări de rezistență anticomunistă, cum ar fi Maramureș și Dobrogea, puterea comunistă folosind aici colectivizarea ca mijloc de represiune.

 

           A existat o etapă de stagnare între anii 1953-1956, In 1953, Stalin a murit și presiunile Uniunii Sovietice asupra statelor europene ocupate privind colectivizarea au scăzut. Astfel, colectivizarea în România a stagnat între 1953 și 1955, regimul comunist lucrând doar la consolidarea Gospodăriilor Agricole Colective deja existente. In 1956 guvernul comunist a reluat discursul politic și planurile pentru continuarea colectivizării. Anul 1956 a fost marcat de evenimentele din Ungaria și aceste planuri au rămas în acel an neconcretizate de teama unor noi proteste.

           A urmat imediat etapa de finalizare în forță (1957-1962). In 1957, odată cu stabilizarea contextului european, colectivizarea a fost reluată printr-un program-pilot în regiunea Galați. După ce acest program a fost evaluat și considerat un succes, colectivizarea a reînceput cu violență în regiunea Constanța, unde au fost mobilizați 30.000 de activiști de partid sub conducerea secretarului regional Vasile Vâlcu, cu scopul de a termina colectivizarea în același an. Astfel, în noiembrie 1957, regiunea Constanța a fost declarată prima regiune românească colectivizată în întregime. Mașina propagandistică a partidului a exploatat această reușită, promovând-o ca o transformare a unei provincii foarte înapoiate în una cu un standard de viață foarte ridicat în mediul rural pentru a alimenta ambițiile locale ale conducerii comuniste din celelalte regiuni. Următoarele regiuni spre care și-a îndreptat atenția regimul comunist au fost Banatul, care, ca și Dobrogea, era o provincie de graniță foarte diversă din punct de vedere etnic.

 

            In această etapă finală, represiunea a atins maximul de violență. Numeroși țărani care se opuneau au fost arestați, condamnați sau deportați, mai ales în Bărăgan. De aceste deportări nu au fost scutiți nici moții din Apuseni. Un astfel de exemplu este cel din comuna Horea, actualmente în județul Alba, de unde au fost alese cinci familii (etichetate drept chiaburi; în realitate, acestea erau familii modeste, însă scopul urmărit de partid era acela de a intimida sătenii, mai ales pe cei hotărâți să nu renunțe la propriile parcele de pădure în favoarea statului) și deportate in Câmpia Bărăgan, într-un loc denumit Stăncuța Mare, practic un loc viran unde oameni aduși din toate colțurile țării au fost nevoiți să-și sape bordeie pentru a nu îngheța sub cerul liber.

            In sedința Camerei Deputaților din 7 martie 2000, deputatul PNȚCD de Sălaj, Vasile Vetișanu rememora povestea unui țăran din județul său, etichetat drept chiabur și persecutat de autorități:

            De fapt, se încerca intimidarea celorlalți, prin frică. In satul sălăjean, Mălădia, gospodarul fruntaș Ioan F. Mocanu, numit "chiabur" și "chiabr", a fost arestat în trei rânduri de securiștii Făgărășanu și I. Pădureanu, pentru vina de a fi muncit o viață pământul și de a fi fost gospodar fruntaș, ales, pentru aceasta, primar al satului timp de 26 de ani, după 1918. Spaima a cuprins tot satul și redus la supunere. După schingiuiri, a fost adus acasă din arest cu căruța, cu coastele zdrobite și obligat să tacă asupra torturilor la care a fost supus, după care a fost aruncat în închisoarea din Șimleu, în urma a 50 de tururi cu mașina în jurul orașului de mai sus, spunându-i-se că este în Cluj, nu în Șimleu. Dar n-a tăcut. Mi-a mărturisit cum a fost legat sus de mâini, dezbrăcat în pielea goală, ars cu țigara și bătut cu ciomagul de cauciuc, pentru a spune ce a pus la cale în sat și unde ar avea arma ascunsă. După chinuri groaznice, călăii aruncau pe el găleți de apă, apoi o luau de la început. In același sat în care s-a putut suferi atâta pentru pământ, când a venit colectivizarea,un țăran, Ioan Mudure a Șfaițărului, a fost bătut de moarte, mutilat, ducându-se repede în mormânt, ca mulți alții.

 

           In zilele de 23-25 aprilie 1962, Gheorghe Gheorghiu-Dej a organizat o plenară specială a CC al PMR, la care au fost aduși 11.000 de țărani (aluzie la numărul, exagerat de istoriografia comunistă, al victimelor^. Răscoalei din 1907 pentru a sărbători reușita colectivizării. Dej a raportat că formele socialiste de proprietate dețineau 96% din terenul arabil și 93,4% din suprafața agricolă.

          Țăranii au depus rezistență în toată țara la represiunile comuniste, dar mai puțin în mod organizat, exiatând scindări chiar între ei. Procesul de colectivizare a fost întâmpinat cu rezistență de majoritatea țăranilor, care s-au răsculat în numeroase rânduri, încă din 1949, în nordul Moldovei și în Transilvania. Trupele de Securitate, Miliție și Grăniceri au răspuns trăgând în țăranii răsculați. Pe lângă cei care au murit atunci, alții au fost arestați și unii chiar executați sumar. Sute de persoane au fost anchetate penal și condamnate la pedepse grele, iar familiile lor deportate în Dobrogea. Anul următor a adus asemenea răscoale și în sudul țării, mai ales în județul Vlașca, unde în unele cazuri chiar liderii comunităților locale, membri ai PMR s-au alăturat protestelor. Represiunea a continuat și spre sfârșitul anilor 1950, cele mai mari răscoale având loc în actualul județ Vrancea. Mii de țărani au fost condamnați la închisoare și averile lor au fost confiscate.

 

          Peste 40.000 de persoane, mai ales țărani înstăriți, au fost deportate din Banat și din Dobrogea în Bărăgan, în două rânduri: o dată în 1949 și apoi din nou în 1951. Deportații au fost așezați într-o zonă geografică dificilă, fiind în continuare persecutați politic. Localitățile în care au fost aceștia mutați au fost denumite de Securitate „comune speciale”, și erau în număr de 18. Cei deportați au fost lăsați să se întoarcă în localitățile lor în 1955 și 1956, găsindu-și casele confiscate.

          Colectivizarea în context est-european a avut de urmat diverse alte căi. Partidul Comunist Român a implementat în România o colectivizare cvasitotală, după model stalinist, ea putând fi evitată doar în zonele de munte unde colectivizarea nu era posibilă. Țăranii care nu puteau păstra decât casa în care locuiau au fost astfel forțați fie să plece la orașe pentru a lucra în fabricile deschise prin procesul de industrializare forțată, fie să rămână în sate muncind la CAP pentru venituri mult mai mici. O asemenea colectivizare nu a mai fost făcută în țările comuniste est-europene decât în Albania. Modelul urmat a fost cel al URSS, unde a avut loc, după 1929, și unde represiunea a fost extrem de dură, culminând cu înfometarea deliberată a țăranilor ucraineni, din 1932-1933. Primul stat care a renunțat la ideea colectivizării a fost Iugoslavia lui Tito, în 1953. De asemenea, Polonia a încetat procesul în 1956, în cele două țări proprietatea de stat și cea privată în domeniul agricol coexistând pe durata întregului regim comunist. Ungaria, după un experiment cu colectivizarea stalinistă, a permis proprietatea privată asupra unor terenuri mici, lăsând creșterea animalelor în seama sectorului agricol privat și concentrând atenția sectorului de stat asupra cultivării cerealelor pe arii extinse. Alte țări, cum ar fi RDG, Bulgaria și Cehoslovacia, au implementat și ele colectivizarea masivă, dar țăranii muncitori la fermele agricole au fost retribuiți similar celor din industrie, și li s-a permis și să cultive loturi individuale, ceea ce a ajutat la evitarea dezastrului total al economiei socialiste.

            Ca urmare a colectivizării, relațiile economice existente anterior în agricultura românească au fost distruse. Mult lăudata agricultură socialistă a arătat semne evidente de slăbiciune, intrând adesea în criză. In anii 1980, efectivele de animale crescute în micile gospodării țărănești, pe 15% din suprafața agricolă totală rămasă în afara CAP-urilor, reprezenta aproximativ 50% din efectivele totale. Criza economică din acea perioadă a dus sistemul la colaps, țăranii colectivizați ajungând să sufere de foame.

           După căderea regimului comunist în 1989, toate forțele politice au fost de acord că acest sistem trebuie să fie schimbat și CAP-urile au fost desființate. Reconstituirea dreptului la proprietate pe terenurile agricole a fost un proces îndelungat și greoi, dar a cărui derulare a reprezentat singura soluție de revenire la relațiile economice capitaliste în agricultură. Retrocedarea pământului și a altor terenuri agricole și silvice s-a făcut, însă, cu totul păgubitor pentru economia agrară și națională, fără gândirea unui plan de perspectivă pentru o agricultură modernă. Astfel, în 1991, guvernul condus de Petre Roman și dominat de FSN a promovat o primă lege de retrocedare parțială a unor mici proprietăți funciare. Legea a fost insuficientă și a fost criticată atât de țărani cât și de reprezentanții PNȚCD, care, prin deputatul Vasile Lupu, au depus un nou proiect axat pe principiul restitutio in integrum, principiu pe care candidatul prezidențial al partidului, Emil Constantinescu l-a enunțat în campania electorală ce a urmat. Proiectul a fost adoptat după ce în 1996 Constantinescu a devenit președinte și în Parlament s-a format o majoritate compusă din CDR, UDMR și PD, în pofida opoziției PDSR (partid înțesat de comuniștii din eșalonul al doilea al fostului PCR și de foști securiști) și a senatorului PD, Triță Făniță, fost mare colaborator al regimului ceaușist. Promulgarea legii a fost făcută de președintele Emil Constantinescu într-o ceremonie publică, la care (ca replică la plenara specială a CC al PMR din aprilie 1962) au fost prezenți un grup de țărani, în frunte cu deputatul Lupu, îmbrăcat în costum popular. Aplicarea și acestei legi a stagnat, fiind restrânsă și limitată în timpul guvernării PSD din 2000–2004. Ea a fost reimpulsionată prin așa-numitele „legi ale proprietății” din 2005, care au eliminat limitările de suprafață retrocedată și au consacrat principiul retrocedării terenurilor pe vechiul amplasament.

           Datorita rezistentei darze a taranimii la colectivizarea agriculturii, pe de o parte, precum si a ezitarilor politice de la centru, pe de alta parte, procesul de colectivizare a avut o istorie lunga si foarte sinuoasa, marcata de ofensive violente dar si de retrageri tactice sau fortate ale autoritatilor.

Revenind la subiectul tragediei produse de colectivizarea forțată și abuzivă, de tip stalinist, se pot face și alte abordări, folosind unele informații suăplimentare.

           Procesul de colectivizare s-a desfasurat in doua valuri principale, 1949-1953 si 1953-1962, impartite la randul lor in numeroase etape sau stadii.
Primul val al "transformarii socialiste a agriculturii" (1949-1953), coincide in buna masura cu perioada in care, in intregul lagar comunist, exceptand Iugoslavia lui Tito, Moscova a incercat sa impuna colectivizarea rapida, in vreme ce liderii locali cautau sa implementeze acest proces in mod gradual.

          Robert Levy identifica cinci stadii distincte ale colectivizarii din Romania: martie 1949 - februarie 1950; februarie -15 iunie 1950; 15 iunie - septembrie 1950; octombrie 1950 - ianuarie1952; ianuarie 1952 - aprilie 1953; marcate de directive politice contradictorii venite de la Bucuresti, de lupte intestine pentru putere intre factiuni politice rivale in sânul partidului si de ezitarile de a urma in totalitate modelul sovietic de colectivizare. De-a lungul acestui prim val, ezitarile autoritatilor au cauzat progrese fortate, dar si retrageri dramatice. Manevrele menite sa tempereze colectivizarea reprezentau o incercare zadarnica in fata presiunii sovietice. Ele explicau însa, alaturi de rezistenta notabila a taranimii romane, curentele schimbatoare si masurile contradictorii din primul val al colectivizarii in Romania. Cel mai semnificativ eveniment politic al primului val a fost eliminarea grupului condus de Ana Pauker din conducerea partidului si a sectiei agrare a Comitetului Central, considerat responsabil pentru abuzurile dar si pentru intarzierea in campania de colectivizare.

           In 3 iulie 1952, odata cu eliminarea "deviationistilor de dreapta", Gheorghe Gheorghiu-Dej anunta reinceperea luptei deschise impotriva chiaburilor dezlanțuind in toata tara o noua campanie de arestari si procese. Satele colectivizate in primul val erau situate, in general, in regiuni in care agricultura suferise profund de pe urma razboiului si a secetei din anii 1945-1946, si in care taranii saraci constituiau o masa de manevra foarte vulnerabila la presiunile administrative ale partidului-stat, mai ales in conditiile dereglarii mecanismelor sociale locale prin eliminarea si deportarea mosierimii. Este insa interesant de semnalat faptul ca multe localitati in care se infiintasera gospodarii agricole de productie inca din 1949 au incheiat procesul de colectivizare numai in anii 1961-1962. Desi in aceste localitati campania de colectivizare inregistrase progrese insemnate, odata cu inregimentarea taranilor saraci potentialul de colectivizare isi atinsese in fapt limitele, colectivizarea totala fiind posibila numai prin folosirea fortei.

           O categorie aparte de sate colectivizate in primul val erau cele situate in zone considerate nesigure de catre partid, sau in care miscarile de rezistenta anticomunista erau mai puternice, precum in Dobrogea sau Maramures. In aceste zone, colectivizarea timpurie era o forma de represiune sau chiar de "pedepsire" si disciplinare a populatiei locale, existand o corelatie directa intre intensitatea rezistentei anticomuniste si violenta procesului de colectivizare.
Cel de-al doilea val al asaltului final in campania de colectivizare a agriculturii demonstreaza supunerea politica totala a elitelor politice din Romania fata de Uniunea Sovietica. Primul stadiu s-a situat intre vara anului 1953 - decembrie 1955, perioada denumita. "anii stagnarii", deoarece dupa moartea lui Stalin colectivizarea a fost temperata, punandu-se accentul pe consolidarea gospodariilor deja existente. A doua faza corespunde anului 1956 si se regaseste doar la nivelul discursului si proiectului politic de reluare a colectivizarii. Din considerente legate de situatia externa -evenimentele din Ungaria in 1956, dar si posibilitatea declansarii unor miscari contestatare de amploare in tara - punerea in practica a proiectului s-a amanat. Cel de-al treilea stadiu este cuprins intre anii 1957-1962.In 1957 s-a pregatit reluarea colectivizarii cu un experiment local in regiunea Galati, ale carui rezultate au fost considerate incurajatoare de catre conducerea partidului. Procesul a reinceput in forta in regiunea Constanta, unde au fost mobilizati peste 30 000 agitatori de partid (pentru un total de circa 661 000 de locuitori; excluzandu - se populatia urbana, taranii deja colectivizati, batranii si copiii, rezulta o proportie de un activist pentru circa trei tarani necolectivizati!), sub conducerea secretarului regional de partid, Vasile Valcu.

            La capatul unei campanii de o violenta fara precedent, Constanta avea sa fie declarata prima regiune colectivizata din Romania pe data 7 noiembrie 1957, pentru a coincide cu cea de-a 40-a aniversare a Marii Revolutii Socialiste din 1917, careia ii era dedicata.

           Realizata la instigarea consilierilor sovietici, colectivizarea in timp record a Dobrogei facea parte dintr-un plan general de socializare completa a regiunii Constanta, provincia fiind privita drept un experiment-pilot in modernizarea socialista. "Succesul" sau, intens cosmetizat de propaganda oficiala, a fost popularizat in numeroase brosuri propagandistice ce exagerau metamorfoza sa miraculoasa din "cea mai inapoiată provincie din tara" in regiunea cu cel mai ridicat standard de viata al populatiei rurale din Romania. Exemplul Dobrogei a declansat o acerba competitie mimetica intre organizatiile regionale de partid pentru infaptuirea colectivizarii. Succesiunea colectivizarii regiunilor tarii a urmat insa o logica politica, prioritate avand zonele multietnice de granita, precum Dobrogea si Banatul, cele considerate nesigure din punct de vedere politic, precum Maramuresul, dar si campia Baraganului, considerata vitala pentru aprovizionarea capitalei. Alte regiuni mai omogene din punct de vedere etnic si de o importanta economica sau geopolitica mai redusa, precum Suceava, au fost printre ultimele colectivizate.

            Procesul s-a incheiat oficial in Romania in martie 1962 - cu trei ani inainte de termenul oficial stabilit de partid, dupa 13 ani de actiuni sistematice împotriva ţărănimii.

           Pe 27-28 aprilie 1962 avea loc la Bucuresti o sesiune extraordinara a Marii Adunari Nationale, unde Gheorghiu-Dej proclama incheierea "transformarii socialiste a agriculturii". Formele socialiste de proprietate detineau 96% din suprafata arabila a tarii.

           Chiar daca procesul de colectivizare s-a încheiat oficial in aprilie 1962, anii urmatori nu au fost lipsiti de tensiuni in mediul taranesc. Bunaoara, intr-un Buletin Informativ Special cu privire la unele manifestari si actiuni negative in cadrul gospodariilor agricole colective, intocmit de Ministerul Afacerilor Interne la 4 noiembrie 1964, erau trecute in revista numeroase nemultumiri ale taranilor din agricultura socialista. Circulase intens zvonul privind producerea unor "schimbari" in sectorul socialist, multi tarani colectivisti exprimandu-si speranta ca GAC-urile se vor destrama, iar ei isi vor redobandi pamantul, animalele si atelajele cu care intrasera in colhoz, in vreme ce altii au crezut ca vor primi loturi mai mari de pamant in folosinta. Toate acestea au dus la aparitia intr-o serie de localitati a unor actiuni deschise pentru destramarea GAC-urilor si a intovarasirilor. Taranii erau nemultumiti nu doar pentru ca le fusesera confiscate bunurile prin colectivizare, ci si pentru ca ei practic munceau aproape pe gratis in formele socialiste de agricultura.

          O forma deosebit de raspandita de protest a taranilor fata de mizeria spre care erau impinsi a fost refuzul de a iesi la lucru, de-a lungul si de-a latul tarii inregistrandu-se veritabile greve agricole, intr-o epoca in care notiunea era utilizata in Romania doar pentru a desemna realitatile trecutului sau existente in "tarile capitaliste". In acelasi timp a aparut si s-a generalizat un fenomen care avea sa devina obisnuinta in deceniile urmatoare: "furtul" din Gospodariile Agricole Colective, considerat de tarani ca o forma legitima de remunerare si redistribuire a veniturilor acestora, dar considerat, pe drept, de regim, drept o forma de sabotare a agriculturii socialiste.

     Documentele care se publică în continuare provin din arhiva CC al PCR, fond Cancelarie, fiind emise în anul 1952, si reprezinta plângeri ale taranilor din regiunea Craiova, comunele Podari, Floresti si Catane Nou, adresate lui Gheorghiu-Dej, secretarul general al PMR, în care reclamau abuzurile activistilor de partid în crearea întovarasirilor de tip TOZ si a Gospodariilor Agricole Colective. De mentionat ca astfel de nemulțumiri s-au exprimat în toate satele României si pe toata durata colectivizarii agriculturii. Ele demonstreaza ca "trans­for­ma­rea socialista a agriculturii", colectivizarea, cum i se spunea în epoca, s-a realizat prin forta, prin numeroase abuzuri si fara res­pectarea "liberului consimtamânt" prevazut în documentele de partid. Linia partidului în politica agricola, care era inspirata dupa "ma­rea experienta a partidului bolsevic si învatatura lui Lenin si Stalin", arata ca atragerea taranilor în GAC-uri trebuia sa se faca dupa o intensa munca de lamurire asupra avantajelor si superioritatii agriculturii socialiste fata de micile gospodarii individuale, deci o intrare benevola, liber consimtita. In realitate, colectivizarea a fost pusa în practica prin constrângere, metode de teroare, prin "lupta" cu taranii, prin șicanarea lor de catre organele locale de partid si de stat, pentru a ceda pamântul statului.

            In Raportul tinut în fata Plenarei CC al PMR din 3-5 martie 1949 care a hotarât începerea colectivizarii agriculturii în România, Gheor­ghiu-Dej, secretarul general al partidului, a afirmat ca: "Partidul va duce o munca sistematica în sânul taranilor saraci si mijlocasi spre a-i convinge de necesitatea de a se uni treptat în gospodarii colec­tive, deoarece colectivizarea agriculturii e posibila numai în baza liberei consimtiri a taranilor."
           Astazi, având posibilitatea sa comparam documentele de partid cu cele inedite din arhive si cu marturiile celor care au fost colectivizati, constatam ca exista o mare discrepanta între textele de lege, do­cu­mentele de partid, discursul public al liderilor comunisti si ceea ce s-a realizat în practica. Dupa cum o dovedesc si documentele publ­icate mai jos, colectivizarea, care a însemnat confiscarea proprietatii indi­vi­duale a taranilor la scara întregii natiuni, a produs numeroase certuri în familie, despartiri si tragedii. S-a ajuns pâna acolo încât oamenii au fost trimisi în judecata si condamnati pentru a li se lua pamântul si a forma GAC. Astfel, la cererea Comitetului de initia­tiva pentru orga­ni­zarea GAC din comuna Șerbanesti, judetul Suceava, s-a procedat la arestarea taranului mijlocas Maciuc Leon, care, desi da­duse adeziune de înscriere în GAC, era socotit "element recal­ci­trant". Pentru a se motiva arestarea, s-au introdus în casa aces­tuia o arma retezata si trei cartuse. Ţaranul a fost închis la Peni­ten­ciarul Suceava.
            Desi, potrivit documentelor de partid, "chiaburii" (de fapt, cei mai buni gospodari ai satelor) nu trebuiau sa patrunda în GAC-uri, în practica s-a procedat la confiscarea averii acestora pentru a mari hotarele GAC-urilor existente, pe motiv ca nu însamântau, nu-si pre­dau cotele sau nu-si plateau impozitele la timp. La Curcani, judetul Ilfov, un "chiabur" de 80 de ani a fost condamnat la o luna de zile în­chi­soare si confiscarea averii pe motiv ca nu a dezmiristit la timp. In multe parti s-a procedat abuziv, prin colaborarea pre­se­dintelui Tribunalului, care a procedat nelegal pentru ca "asa-i cerea or­ga­nizatia judeteana de partid". In majoritatea cazurilor, aceste masuri au fost initiate de organizatiile judetene de partid, iar Comi­tetele Provizorii (din 1950, Sfaturile Populare), organele MAI si ale Ministerului de Justitie au procedat la traducerea în fapt a acestora. O metoda des utilizata de "convingere" a taranilor de a-si ceda pa­mân­tul era chemarea la Securitate si ținerea lor acolo câteva zile, dupa care erau eliberati daca îsi luau angajamentul ca se vor înscrie în GAC. Multi au semnat pentru ca "nu vroiau sa putrezeasca în în­chisoare". S-a folosit mult si bataia. Ţaranii erau chemati la Sfatul Popular comunal si batuti pentru a se înscrie în GAC.
           Organele de partid locale si comitetele executive ale Sfaturilor Popu­lare au organizat "echipe" care exercitau presiuni asupra tara­nilor pentru a se înscrie în GAC-uri. In afara de activistii de partid, "echipele" cuprindeau si salariati de la diferite institutii si în­tre­prin­deri. Acestea mergeau ziua, dar si noaptea târziu, la tarani acasa, pen­tru a duce "munca de lamurire". In mod mârșav, unii stropeau cu gaz alimentele din ca­ma­rile taranilor, luau tot ce le pica în mâna de prin curtile lor sau de pe câmp (animale, atelaje, pasari etc.), le duceau la GAC sau la Sfatul Popular si-i chemau apoi pe tarani sa le recupe­re­ze, dar cu conditia "sa aducă zapisca de la colhoz ca este înscris".
           Cotele si impozitele foarte mari impuse taranilor au fost o alta metoda folosita de autoritati de a-i determina sa intre în GAC-uri. Celor care nu predau cotele li se întocmea proces-verbal de sabotaj economic, urmând inevitabil arestarea. Chiar si atunci când taranii erau la zi cu darile catre stat, li se spunea ca mai au un rest de plata la impozit sau de dat produse la colectari. În 1952, în regiunea Bu­cu­resti, raioanele Calarasi si Branesti, au fost sate întregi unde gos­podariilor taranesti li s-a luat ultimul bob de grâu din batoza. Pentru a intimida taranimea si a o determina sa mearga pe calea so­cia­lizarii agriculturii, s-a practicat si exmatricularea din scoli a copiilor ta­ranilor care refuzau sa se înscrie în GAC-uri. Salariatii care pose­dau pamânt erau scosi din serviciu pentru faptul ca ei sau parintii lor nu se înscriau în GAC, dar au fost si multi care l-au cedat de frica sa nu-si piarda salariile.
           La Cancelaria CC al PMR se primeau zilnic zeci si zeci de scri­sori de plângere din partea taranilor saraci si mijlocasi care reclamau abu­zuri în formarea Gospodariilor Agricole Colective si a înto­va­ra­si­rilor TOZ. De asemenea, multi se prezentau la Biroul de Infor­matii al CC al PMR solicitând audiente la conducerea partidului, încre­zatori, probabil, în propaganda oficiala a partidului privind libe­rul consimtamânt în crearea GAC-urilor.
          Documentele din arhiva CC al PMR infirma propaganda oficiala a partidului în politica agricola. Colectivizarea agriculturii în Româ­nia s-a realizat prin metode administrative, prin constrângere si este sigur ca nu se putea înfaptui altfel. Chiar membri din conducerea partidului recunosteau ca fara presiuni "vom avea GAC-urile la pastele cailor". Ţaranii români erau straini de ideologia comunista si individualisti. Pentru ei, adevarata valoare o reprezenta pamântul pe care cei mai multi îl dobândisera prin munca si economisire. Fara des­fiintarea proprietatii particulare asupra pamântului, regimul "de­mo­crat-popular" nu ar fi reusit sa-si impuna controlul asupra tara­nilor, care reprezentau marea majoritate a populatiei tarii, facându-i dependenti de partid si de stat.
          Rapoartele Directiilor Regionale ale Securitatii Poporului, ale Inspectoratelor si legiunilor de jandarmi si ale Inspectoratelor Ge­ne­rale Administrative Regionale, care erau organele de inspectie si infor­matii ale MAI asupra activitatilor din tara, cu toata expri­marea voit retinuta, dovedesc ca taranimea româna era anti­co­mu­nista si antisovietica.
          Ţaranii cu proprietati mari si mici au opus rezistenta fata de co­lectivizare, nefiind convinsi de beneficiile ei, iar autoritatile au tre­cut la represiune atunci când se rasculau. O nota-raport a Ser­vi­ciu­lui "C" din MAI (nr. 00104106/28.11.1959) arata ca în anii 1951-1952 au fost arestati 34 738 tarani si au fost organizate 438 de procese publice (judecate la Sfaturile Populare din comune si nu la sediile tribunalelor), cu scopul de a-i intimida pe tarani si de a-i forta sa intre în GAC-uri.
           Documentele publicate mai jos demonstreaza si ca întovarasirile agricole care trebuiau sa-i învete pe tarani a munci în comun pa­mân­tul s-au facut tot sub presiune. Copiate dupa model sovietic, acestea reprezentau pentru partid centre de atractie a taranimii pe "calea transformarii socialiste a agriculturii".
          Nu se știe care au fost rezolutiile pe aceste cereri, daca s-au luat masuri de sanctionare a celor vinovati de cele reclamate de tarani. Se consideră, însa, cunoscând ce s-a întâmplat în agricultura Româ­niei, ca ele au fost negative. "De moarte si de colhoz nu puteti sca­pa", spu­nea Gaston Marin în memoriile sale, ca ar fi raspuns Gheor­ghiu-Dej unui grup de tarani moldoveni veniti sa se plânga la partid de abu­zurile colectivizarii din satele lor. In opinia conducerii parti­du­lui, fara colectivizarea agriculturii nu se putea consolida regimul si nu se putea asigura trecerea de la capitalism la socialism. Dovada ca dupa moartea lui Stalin nu s-a renuntat la ea, ci a continuat în forme stali­niste. Aceasta, spre deosebire de alte tari intrate în sfera de in­flue­nta sovietica (Polonia, Iugoslavia), care au renuntat la coope­ra­ti­vi­zare. Documentele de partid stau marturie în acest sens. Plenara CC al PMR din 19-20 august 1953 a hotarât consolidarea si dez­vol­tarea GAC-urilor si întovarasirilor agricole pe calea transformarii socia­liste a agriculturii. Doi ani mai târziu, Congresul al II-lea al PMR, din decembrie 1955, a trasat sarcina ca la sfârsitul anului 1960 sectorul socialist în agricultura sa fie preponderent ca supra­fata si ca productie marfa. Plenara CC al PMR din iulie 1956 a cerut tuturor comitetelor regionale de partid, tinând seama de parti­cu­la­ri­tatile locale si posibilitatile existente în fiecare comuna, raion sau re­giune, sa intensifice "munca politica si organizatorica pentru trans­for­marea socialista a agriculturii". De fapt, acestora li s-au fixat planuri cu su­prafetele ce trebuiau cooperativizate. Dupa 1956 se acce­lereaza ritmul colectivizarii, iar sase ani mai târziu (1962), cu ex­ceptia unor supra­fete din zonele de deal si de munte, ea era în­che­iata (cu trei ani mai devreme decât prevedeau directivele Con­gre­sului al III-lea al PMR din iunie 1960). Se finaliza astfel, dupa 13 ani, "razboiul" eco­nomic si social cu taranimea româna care a dus la disparitia taranului ca enti­tate economica, întrucât a fost transformat din proprietar, pro­ducator si beneficiar al muncii sale, în simplu proletar agricol.

 

      Anexe 1/4

1

      TOVARĂȘE PREȘEDINTE,

Va aduc la cunostinta urmatoarele:

În comuna Podari, satul Balta Verde, s'a facut o întovarasire fortata.

       Tovarasul secretar al organizatiei împreuna cu tovarasul prese­dinte al Sfatului Popular si un militian au umblat din casa în casa, atât ziua, cât si noaptea, si au fortat si amenintat ca îi ia cu masina ca îi duce la Canal daca nu semneaza si i-au închis în camera si îi tineau arestati.

            Cred ca partidul nu stie despre aceste fapte pe care le fac tova­rasii nostri pe la sate, care au cautat spre a se îmbogati de când au intrat în câte un servici.

Secretarul de baza este si colector la CSC si toti au câte un serviciu.

           De aceia va rog, tovarase presedinte, de a lua masuri de ce fac a­cestia pe la sate ca au pus oamenii în zapaciala de nu stie ce sa mai faca.

          Atât va aduc la cunostinta si daca trimiteti spre cercetare are sa iasa mai multe pe care tovarasii le fac pe aci, ceea ce partidul nu are cunostinta de asa ceva.

                                                                 Nastasie Ciuica

                             

   2

           TOVARĂȘE GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ,

      Subsemnatii locuitori din comuna Floresti, raionul Baia de Arama, regiunea Craiova, Of. P. Brosteni, cu respect va rugam sa ne primiti si noua plângerea care am facut-o noi la dumneavoastra si va rugam ca sa luati în considerare aceasta plângere a noastra.

           In comuna Floresti a luat nastere GAC pe ziua de 26 Octombrie 1952, fiind fortati de catre tovarasul Balanescu dela raionul de Partid Baia de Arama.

          Venind în sat, sau mai bine zis în comuna Floresti, amenintând pe locuitori cu fel de fel de vorbe murdare, pâna la urma ame­nin­tându-o si cu Baraganul, acela care nu se înscrie în GAC îl ia mama dracului sau Baraganul.

          Tov. Popescu, secretarul doi al PMR dela raionul Baia de Arama, dând ocazie ca el este acela Mare (adica el taie si spânzura) ori face ce zice el ori daca nu sa dispara din Floresti. Tov. Domnica Dragola, colectoare la raionul Baia de Arama, ameninta pe mun­ci­tori cu diferite vorbe, spunând ca i s-a îndeplinit scopul si ca trebue sa faca cum zice ea.

          Furajele care le au oamenii, ea spune ca trebue ca sa le dea toate, totul ce sa gaseste la om acasa. Care în cartea cu "10 întrebari si 10 raspunsuri" despre GAC nu prevede asa.

          Ei au facut invers, din contra când cetateanul este pe deplin con­vins, plus de aceasta trebuia ca sa mai lase la om furaje si cereale.

         Tovarasul Mogoi, presedintele Fr. Plugarilor, si cu tov. Jianu, tot dela raionul Baia de Arama, la ridicarea atelajelor dela oameni, sau ma­ni­festat cu fel de fel de cuvinte nejuste pâna la urma ame­nin­tându-i si cu Militia caci acela om, care nu vrea sa dea nimica la GAC merge la Baragan. Oamenii nu au bine voit ca sa faca GAC pe motivul ca ei nu au fost lamuriti ce este cu GAC si ce rost are acest GAC.

          Oamenii plâng pe toate drumurile si spun si comunelor vecine care merg, spun ca le-au luat totul si acuma au ramas cu ochi în Maracini.

          Daca Dvs. nu rezolvati nimic cu aceasta GAC, noi mai mult distrugem decât construim pentru ca la ridicarea atelajelor au facut alarma în sat parca era la razboiul din 1916, asa plângeau oamenii.

Va rugam sa luati masuri cu acest GAC care a facut în halul acesta.

          Gânditi-va Dv. acesti treizeci de colectivisti care mai au si câte trei sau 5-7 copii, gânditi-va si dv. aceste plângeri unde ar ajunge.

          Va rugam ca sa ne scuzati scrisul pentru ca noi nu avem liceul, am facut si noi cum am stiut.

Am scris aceasta cu lacrimi în ochi.

Iorgu Dagota                                Maria Studor

Gorica Draghici                Tudor Toma

                                         Bozaru

3

      TOVARĂȘE SECRETAR GENERAL,

      Subsemnatul Marin Leoveanu din comuna Catane Nou, raionul Bailesti, regiunea Craiova, va aduc la cunostinta urmatoarele:

             In luna septembrie a.c. a venit în curtea mea tovarasul Buzatu dela comisia CSC Bailesti, unde m'a înjurat, mi-a spus ca ma leaga si ma trimite la Canal, daca nu ma trec la colectiv cu tot pamântul.

            Ducându-ma la Sfat sa spun cele întâmplate m'am întâlnit în strada cu tovarasul Burnea Marin si cu tovarasul vicepresedinte stefan I. Catiga unde le-a spus si Domnilor, tot ca tov. Buzatu. Daca nu ma trec la colectiv ma încadreaza în rândul chiaburilor si voi fi ridicat ca si ceilalti chiaburi si dus pe Baragan sau la Canal. Eu atunci i-am spus ca nu e pacat de mine, om batrân, sa-mi faca el acest lucru. El mi-a raspuns ca sa fie al dracului în sufletul lui care s'a gândit la mine. Ca cum a venit tatal meu cu tot ce a avut în casa, asa sa vii si tu. Atunci de frica m'am dus si am luat una cerere, am com­plectat-o cu terenul de pamânt de 4,50 ha, unde am bagat si pa­mân­tul sotiei de 3 ha, fara ca ea sa fi fost întrebata de cineva. Când ea a auzit ca i-am trecut si pamântul ei a început scandalul.

            Când gospodaria a luat fiinta, sotia mea a fugit de acasa spunând ca ea nu merge si nu-si da pamântul la gospodarie. Vazând tovarasii ca ea nu vrea sa vie si sa-si dea pamântul au venit s'o lamureasca, zi­cându-i ca daca nu vrea sa mearga în gospodarie tov. Burnea Marin i-a zis ca-i da otrava, iar tov. presedinte al Sfatului mi-a zis s'o las ca sunt femei destule si pe ea o trimite la Tito.

            Cred ca aceste vorbe nu trebuiau spuse de un presedinte al Sfa­tu­lui, pe care partidul l-a trimis sa lamureasca lumea si nu a ameninta cu fel de fel de vorbe înspaimântatoare.

            Tovarase secretar general, întrucât sotia mea nu a consimtit si s'a dus si si-a însamântat locurile, adica dreptul ei de pamânt 3 ha, iar eu am fost chemat noaptea la gospodarie unde am fost înjurat de pre­sedinte Nicolaie Baltaretu, Nicolaie Gorgan, Constantin Durla, deasemeni si tov. Ion Rasteanu m-au înjurat pe strada, auzind tov. Ion Garlosu si alte persoane, spunând ca sunt reactionar.

             In ziua de 29 Octombrie a.c. au venit în curtea casei mele tov. vice presedinte al Sfatului, stefan I. Cotiga, Nicolaie Baltaretu, Florea Paduraru, Anghel Mirea, Gheorghe M. Gheorghe, Savu Petrisor, Dinu Ilie Pintilie, Gh. Ciobanu, care cu abuz de putere punând mâna cu forta mi-au rapit un car, una caruta, una vaca, una grapa, si rotile plugului, dându-le la gospodarie. Spunându-le sa-mi lase carul sa duc sfecla si caruta sa-mi duc bumbacul, dece îmi rapesc inventarul, tov. stefan I. Cotiga s'a pronuntat ca aceasta nu este nimic o sa vezi si mai multe, care nu le stiu ce ma asteapta, fiindca acum e timpul lui, ca are sa ma faca el pe mine sa-l pomenesc.

             Pe ziua de 1 Decembrie m'am dus la gospodarie ca sa-mi iau carul sa-mi duc sfecla la gara. Aici am fost înjurat si îmbrâncit si dat afara tot de tov. vice presedinte al Sfatului, stefan I. Cotiga, spu­nân­du-mi sa ies afara banditule.

             Pe ziua de 9 Decembrie m'am dus sa-mi iau caruta unde mi-a fagaduit-o ca mi-o dau sa-mi duc bumbacul la statie, dar am fost îmbrâncit de tov. Burnea Constantin si dat afara, spunându-mi ca asta merit.

             Tovarase secretar general, va aduc la cunostinta ca de când gos­podaria s'a inaugurat si pâna astazi eu trai bun cu sotia nu mai am. Nu mai sunt spalat, mâncat si îngrijit, la vârsta de 58 de ani sa fii despartit de sotie.

Traiasca lupta pentru pace!

Marin Loveanu

Traiasca Republica Populara Româna!

 

Cum au actionat "echipele de lamurire", adică secăturile aservite comunismului  !

Rezolutia Plenarei CC al PCR din 3-5 martie 1949 a fost doar actul public care consacra oficial inceputul "operei" de colectivizare a agriculturii - altfel spus, de distrugere a taranimii, atat de legata de traditii si de dragostea de pamant. Intentia de a distruge satul romanesc au avut-o agentii Moscovei inca de la venirea in tara pe tancurile sovietice, dupa evenimentele de la 23 august 1944. De trecut imediat la organizarea de "gospodarii colective" dupa modelul stalinist va putea fi, insa, vorba intrucat soldatii romani, in majoritate tarani, vazusera, in campania din Est ce insemna colhozul! A fost dusa intai o "politica duplicitara" de inselare a taranimii, apoi au fost aplicate instructiunile ultrasecrete ale Moscovei urmarindu-se intai distrugerea micilor gospodarii taranesti, devenite complet nerentabile (cf. Aristide Ionescu - "Colectivizarea - tragedia taranimii romane", in Aldine, 1 oct. 2004). S-au aplicat masuri de tip stalinist, precum stramutarile fortate: "Prin Decretul 83, in noaptea de 2/3 martie 1949, la orele 3 (in ajunul plenarei de partid care a decis colectivizarea agriculturii) 2972 de familii de mari proprietari (7804 persoane) au fost evacuate, cu brutalitate, in cateva minute, din locuintele de la tara si deportate in alte localitati (...) O alta deportare, mult mai ampla, a avut loc la 18 iunie 1951, in noaptea de Rusalii, cand 44 de mii de locuitori ai zonei de frontiera cu Iugoslavia, pe o latime de 25 de km, au fost dusi in Baragan" (cf. Romulus Rusan - "Cronologia si geografia represiunii comuniste in Romania. Recensamantul populatiei concentrationare", Ed. Fundatiei Academia Civica, Buc., 2007, pag. 29-30).

Liber consimtamant cu bata !

Comunistii au stiut, din capul locului, ca "liberul consimtamant" este doar o minciuna. Nici un taran nu si-ar fi dat de buna voie pamantul si vitele renuntand la proprietatea asupra bunurilor. Deposedarea s-a facut prin constrangere, fizica sau psihica, nu de putine ori sub amenintarea armelor. Au fost ucisi oameni iar membrii familiilor celor asasinati au fost stramutati, asa cum s-a intamplat la Calafindesti-Suceava, deportarile facandu-se la Mircea Voda-Constanta. Istoria recenta retine drama taranilor din comunele vrancene Suraia si Rastoaca, unde s-a declansat o revolta spontana, inabusita dupa ce trupe de securitate si ofiteri de la raionul Focsani au dat navala ca si cand ar fi fost in razboi; de fapt, razboi se declansase impotriva taranimii. (Este foarte important de aratat ca securistii s-au inversunat in aceeasi masura contra celor considerati a fi declansat razmerita si contra veteranilor de razboi care povestisera ce vazusera in Rusia, descriind colhozurile si "viata fericita" a taranimii sovietice). In stadiul actual al cercetarilor nu se poate sti cati tarani au fost inchisi (cu sau fara proces). Un punct de reper il aflam in lucrarea domnului Rusan, deja citata. Din totalul celor 93 mii de fise existente la CISAC Sighet, 28,78 la suta reprezinta, la rubrica "ocupatie", "agricultor". Nu este cam mult pentru o tara democratica, "stat al muncitorilor si taranilor"? O amintire personala a unuia dintre semnatari: la inceputul primaverii lui 1960, cei cca 1200 de detinuti de la Salcia au fost organizati in brigazi de "muncitori si tarani" si brigazi de "intelectuali", compuse din tot ce nu insemna ocupatie fizica directa. Populatia lagarului a fost, astfel, divizata in doua parti aproximativ egale. Cum numarul muncitorilor industriali era redus, concluzia este ca in cel mai mare lagar din Insula Brailei, taranii erau majoritari. (Cf. Al. Mihalcea - "Uranus-Gherla, via Salcia", Ed. Ex Ponto, Constanta, 2005).

Raportarea mârșăviilor
In razboiul avand drept tel colectivizarea, PCR a mobilizat toate armele de care dispunea, de la "echipele de lamurire" pana la justitie. In linia intai a fost "trimisa" Procuratura, institutie furnizoare, la scara nationala, a zeci de mii de victime completelor de judecata dintre care foarte multe - volante. Este vorba de Raportul Curtii Constanta (f.n.) din 11.01.1952, ambele expediate Parchetului General al R.P.R. Citam din primul: "Pe teren au fost judecati de completul special-volant/chiaburii la care s-au constatat cantitati mari de cereale dosite sau pe acei chiaburi care isi manifestase dusmania fata de regimul de democratie populara (...) Intrucat in fiecare comuna s-a format o comisie pentru colectarea produselor agricole vegetale, ce ajutau organele militiei la aplicarea sechestrului cu ridicata, s-a constatat ca membrii acestei comisiuni au ridicat vin, lana, branza etc. Pentru a evita astfel de excese am luat legatura cu Militia Raionala (...) Parchetul avand sarcina de a supraveghea aplicarea legilor in RPR este interesat ca toti acei cari se sustrag in orice mod de la predarea cotelor catre Stat sa fie nu numai sanctionati, dar si ca cerealele sustrase sa intre in posesia statului. Calea prin care se readuc in posesia statului cerealele ce i se cuvin nu poate fi alta decat cea fixata de lege. Ori legea in RPR reprezinta vointa clasei muncitoare si este aplicabila tuturor cetatenilor, indiferent de starea lor materilaa sau sociala, dozarea pedepselor urmand a se face in raport cu pericolul pe care-l reprezinta fapta sau inculpatul fata de societate in spiritul luptei de clasa" (semnatura procurorului-sef este indescifrabila). Din celalalt document (semnat de procurorul-sef, D. Popovici) aflam ca, din cauza lipsurilor din instruirea "tov. procurori, judecatori si asesori din cele 5 complete volante", "au ramas o serie de probleme nediscutate, ca de exemplu: quantumul pedepselor si intinderea confiscarilor. Consecintele directe ale acestei lipse au fost pronuntarea in prima zi de activitate in raioanele Medgidia si Constanta a unor pedepse minore, intre 3 si 7 luni, precum si confiscarea altor bunuri decat cereale - vin, nuci, sapun, bulion etc." In urma deplasarii primului-procuror "pe teren" a fost lamurita problema numarului de chiaburi ce trebuiau judecati "pe loc", hotararea judecarii la fata locului fiind "bine primita de masse", astfel incat la Cobadin, Negru Voda, Valu lui Traian, Negresti, Baneasa si multe altele "salile de judecata au devenit neincapatoare" iar "din massa s-au ridicat taranii saraci si mijlocasi care au demascat pe chiaburi, aratand cine sunt cei judecati". Acest "punct pozitiv" - arata procurorul-sef - dovedeste ca "actiunea intreprinsa de partid si guvern a mobilizat, daca nu in total, dar in mare parte, taranimea saraca impotriva chiaburimii". Dupa cum, cu mandrie mentioneaza procurorul, "in aceasta perioada au crescut cererile de inscriere in gospodariile colective". Din statistica trimisa la Parchetul General rezulta ca, intre 3.12.1951-1.01.1952, completele volante au condamnat 132 chiaburi in cele 5 raioane ale Dobrogei, astfel: Constanta - 32 (intre 3 luni si 6 ani), Baneasa - 22 (intre 3 si 11 ani), Harsova - 14 (intre 2 si 10 ani), Istria - 41 (intre 6 luni - o singura condamnare - si 12 ani), Medgidia - 23 (intre 5 luni si 7 ani, tuturor condamnatilor aplicandu-li-se si amenzi cumplite). Nu credem ca mai este nevoie de comentarii. In aceste conditii, cum sa nu fie Dobrogea prima regiune colectivizata din Romania?!

Lupta lui Stan I. Gheorghe, zis Particularu, cu colhozul

In ciuda cruntelor presiuni psihologice si fizice, in pofida fiscalitatii excesive si a cotelor folosite ca instrument de convingere, au exisatat totusi cativa gospodari dobrogeni care au refuzat cu orice risc sa se inscrie in colectiva. Greu de crezut, dar au fost. Printre acestia, Stan I. Gheorghe din satul Osmancea, comuna Mereni ( in fostul raion Negru Voda la vremea colectivizarii). Darzenia acelui om ne-a fost evocata de unul dintre fiii lui, Vasile Jipa, acum in varsta de 62 de ani.

Om cu 11 copii, Gheorghe Stan care fusese pe front si in Rusia si in Apus, avea 10 hectare de pamant si 60 de oi. Foarte putin pentru Dobrogea! La inceput, a fost insccris in asa numita "intovarasire de tip TOZ", in cadrul careia proprietatea asupra pamantului si a inventarului agricol sa pastra inca. De fapt, era vorba de o etapa premergatoare colhozului, o forma perversa de obisnuire a taranului cu "colectiva". Cand i s-a cerut insa sa se inscrie in geace ( de la GAC, initialele de la Gospodaria Agricola Colecitva, CAP de mai tarziu ), Gheorghe Stan a refuzat net. Activistul de la raion trimitea sa-l aduca noaptea la Sfatul popular, Il luau la smotocit. De buna voie si nesilit de nimeni te inscrii? Pai daca e de buna voie... de buna voie nu ma inscriu... Era unul Meca de la raionul de partid Negru Voda, ala l-a tot chemat vreo trei ani de zile. Mama avusese o colega la primara, una Manurie, turcoiaca, ajunsa secretara pe la partid. Cand a venit Valcu la Constanta, tata s-a dus la el. Tot asa, cu liberul consimtamant... S-a plans ca i-au luat vaca, avea copii mici, n-aveau ce le da de mancare. Tata nu s-a lasat, a ajuns pana la Maurer care l-a trimis acasa insotit de un securist. Asta i-a spus primarului, unul de loc din Constanta, sa-l lase in pace. "Cat nu face instigatia contra colectivei, lasati-l in pace!" Peste vara intr-adevar nu s-a intamplat nimic. Dar in toamna lui 1962 l-au condamnat la un an de puscarie pentru"furt de produse agricole" Tata "furase" din avutul lui! L-au dus la penitenciarul Constanta. Dupa trei luni i-au dat drumul, dupa ce l-au rupt in bataie! Nu numai ca i-au perchezitionat repetat gospodaria, dar i-au confiscat 10 oi si doua vaci, duse in custodie la colectiva, pentru recuperarea prejudiciului. Gheorghe Stan s-a luptat ca un leu ca sa si le recapete. Nu i s-au restituit. Hartuirea familiei Stan a durat si pe timpul lui Ceausescu. Prin 1975 sau 1976 s-a petrecut un episod de un haz amar. Stan avea patru hectare de porumb in hotarul Cobadinului si recolta se anunta extraordinara. A venit Ceausesxcu cu elicopterul si a zis, ce porumb frumos! Era porumb american, cu patru stiuleti. Securistii l-au amenintat pe tata: sa nu cumva sa spui ca e porumbul tau ca te omoram! Il informasera pe Ceausescu ca e porumbul colectivei. Bineinteles ca tata n-a scos o vorba, de felicitat l-au felicitat pe unul Sabri Emurla, presedintele CAP, facut erou al muncii socialiste. Istoria se scrie si asa...

 

 

 

 

 

DISPARIȚIA A PATRU IMPERII - BBB - X - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

           

           Până în 1939, Primul Război Mondial a fost numit Marele Război. El a reprezentat o confruntare globală a marilor puteri coloniale, care au atras în iureș și jertfă un număr mare de state mai mici cu interese naționale și pentru câștigarea independenței. Marile imperii s-au confruntat în tentativa de stabilire a unui nou echilibru european și a unor noi zone de influență economică mondială. 
                Războiul s-a declanșat în vara anului 1914, prin implicarea activă a cinci imperii: Marea Britanie, Rusia, Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman. După uriașa conflagrație, și-a păstrat statutul și puterea numai Imperiul Britanic, condus pe atunci de regele George al V-lea. In nici unul dintre celelalte patru imperii disparute nu s-a mai instaurat vreodată monarhia. Războiul a evoluat prin constituirea progresivă a unui labirint al alianțelor, labirint care a atras statele mici și coloniile.

                  Se poate spune că dispariția lui Napoleon de pe scena politică a Europei, în 1815, cel care zguduit din temelii vechea ordine a continentului, a fost începutul dezechilibrelor de putere din următorul secol, până la izbucnirea Marelui Război. In 1815 s-a constituit Sfânta Alianță a statelor care învinseseră pe Napoleon și vroiau să stăpânească Europa după vechile principii ale feudalității, împotriva oricăror tendințe de eliberare socială și națională: Prusia, Rusia, Marea Britanie si Austria. Momentul decisiv a fost însă anul 1879, când Bismarck a făcut o încercare excepțională, și anume formarea Ligii celor Trei Imperii: Germania, Austro-Ungaria și Rusia. 

Kaiser Franz IIosef 

            Franța era considerată un focar de incertitudini revoluționar-democratice și un dușman natural al celor trei imperii autocratice. Dacă faimosul cancelar ar fi reușit, poate că Marele Razboi nu ar mai fi existat, dar și starea de nedreptate socială europeană s-ar fi menținut. 

Kaiser Wilhelm II

           Insă Rusia nu a acceptat mult timp acea alianță, din cauza intereselor sale balcanice, în contradicție cu cele ale Austro-Ungariei. Drept consecință, Rusia și Germania au rămas permanent rivale, stare care s-a perpetuat și după Primul Război Mondial și a condus la cel de al doilea.

Țarul Nicolae II

               Interesele imperialiste dar și eșecul planului lui Bismarck au condus, în mod logic, la alianțele imperiale din timpul Marelui Razboi: pe de o parte Antanta (aliații), formată din Marea Britanie (rege George al V-lea), Franța (republică, cu președinte Raymond Poincaré), Rusia (țar Nicolae al II-lea), și pe de altă parte, Puterile Centrale, care reuneau Imperiul German (kaiser Wilhelm al II-lea) și Imperiul Austro-Ungar (împarat Franz-Joseph I, iar din 1916, Karl I de Austria) și Italia. 

Țarul Ferdinand I - Bulgaria

              In mod surprinzător, vechiul dușman al Austro-Ungariei, Imperiul Otoman, a intrat în razboi de partea Germaniei (pact secret in 1914), fiind condus de sultanul Mehmed al V-lea și, din 1916, de Mehmed al VI-lea. Se poate aprecia, pe baza rezultatelor bătăliilor din afara Europei, că Imperiul Otoman a fost veriga slabă a Puterilor Centrale, fiind învins și fragmentat de britanici și francezi în nordul Africii și Orientul Apropiat, adică pe toată întinderea sa din afara Europei, cu excepția Asiei Mici.

Albert I - Belgia

                 In Europa au intrat în luptă și țări mai mici dar cu decizii naționale îndreptățite: Romania (din 1916, rege Ferdinand I), Serbia (rege Peter I), Belgia cotropită (rege Albert I), Italia (rege Victor Emmanuel III), toate alaturi de aliați (Antantă) - și Bulgaria (țar Ferdinand I), alături de Germania. Italia și schimbat alianța cu Puterile Centrale în 1915.

Peter I - Serbia

              Echilibrul de putere a fost determinat mult de sacrificiile popoarelor mici, dar și de intrarea SUA în razboi (1917). Practic, ieșirea Rusiei din razboi (1917, Revolutia bolsevica și asasinarea țarului Nicolae al II-lea) nu a mai contat pentru forțele aliate, care au zdrobit Puterile Centrale și au impus Germaniei o pace umilitoare, prin Tratatul de la Versailles, semnat exact la cinci ani după asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand, la 28 iunie 1914 - pretextul Marelui Război.

Victor Emmanuel III

              Kaiserul Imperiului German, Wilhelm al II-lea, a abdicat la 9 noiembrie 1918. Imparatul Karl I (succesorul lui Franz-Joseph) a fost deposedat de putere la 16 noiembrie 1918. Țarul Nicolae al II-lea a abdicat in 1917 și apoi a fost asasinat de bolșevici. In 1922, instituția Sultanatului în Turcia a fost abolită și Mehmed al VI-lea a pleacat în exil.

Mehmet VI

               De pe harta Europei au dispărut patru imperii și au apărut noi state naționale, dintre care numai în România s-a păstrat regalitatea, restul devenind republici. Marele imperiu supraviețuitor, cel britanic, în care "soarele nu apunea niciodată", a încetat practic să existe odată cu cedarea Hong-Kong-ului catre China populară, la 1 iulie 1997. După Marele Război, în 1922, "The British Empire" detinea 458 milioane de persoane, o cincime din populatia lumii.

Ferdinand I

           Despre România se poate spune că a mâncat din coliva a patru imperii dușmane, care îi răscoliseră istoria și prosperitatea timp de secole.

EPOPEEA OSTAȘILOR TRANSILVĂNENI ȘI BUCOVINENI ÎN SIBERIA BOLȘEVICĂ - BBB - X

            

In urma preluării puterii de către bolşevici în Rusia şi ocuparea Ucrainei de către trupele austro-germane a fost desființată tabăra de concentrarea a voluntarilor români de la Darnița, voluntari ce doreau să lupte pentru cauza națională și împotriva imperiului dualist. Unii apucaseră să se ducă în slujba României, dar alții au rămas prinși în capcana unei Rusii cuprinsă de nebunie.

Dar între timp recrutările au continuat, mai ales în lagărele din Siberia, în teritoriile scăpate de sub controlul guvernului bolşevic. Şi militarii altor naţionalităţi dornice de libertate din cadrul imperiului dualist s-au organizat în corpuri de voluntari, cum ar fi cehoslovacii, polonezii, iugoslavii, italienii, chiar letonii şi lituanienii. Cei mai numeroşi erau cehii, care se predaseră în masă rușilor pe front. Este celebru cazul unui regiment de cehi, care, trimis spre front, a trecut direct în rândurile ruşilor în pas de marş, cu muzica în frunte. Pentru organizarea lor depunea eforturi supraomeneşti profesorul Masaryk, viitorul preşedinte al Cehoslovaciei.

In această perioadă Rusia bolşevică încheiase pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, la 3 martie 1918, lăsând România singură pe frontul de est, înconjurată de duşmanii austro-germanici. In aceste condiţii, România a fost şi ea nevoită să încheie pacea umilitoare de la Buftea-Bucureşti,  la 7 mai 1918, pace neratificată niciodată de către regele Ferdinand.

Voluntarii rămaşi în Siberia au refuzat să depună armele şi au jurat să continue lupta. Iniţial, ideea aliaţilor din Antantă a fost trecerea tuturor voluntarilor, din toate naţionalităţile, pe frontul francez, la fel cum s-a reuşit în 1917 trecerea a 1 800 de voluntari cehoslovaci prin portul Arhangelsk. La cererea germanilor, Lenin s-a opus categoric. Aşa că s-a înfiripat o nouă idee, aceea de reconstituire a frontului oriental din armatele ruşilor albi, la care să se adauge şi contingentele naţionale ale voluntarilor, după ce ruşii albi îi vor fi învins pe bolşevicii, care nu numai că trădaseră cauza aliată, dar, mai mult, pactizaseră cu austro-germanii, oferindu-le accesul la grânarul ucrainean şi la rezervele de minereuri ruseşti.

Voluntarii români s-au organizat cum au putut, beneficiind de suport din punct de vedere al subzistenţei şi aprovizionării de la corpul cehoslovac, mult mai bine dotat şi aprovizionat. Românii şi-au organizat primele două regimente, „Horia" şi „Alba-Iulia", bine înzestrate, inclusiv cu câte un tren blindat fiecare, şi au început organizarea celui de-al treilea regiment, „Mărăşeşti". Comandant militar al corpului românesc a fost numit colonelul ceh, Kadletz, dar românii se aflau în subordinea Consiliului Naţional Român (constituit la 3 august 1918) condus de Voicu Niţescu. Motivul pentru care un colonel ceh a fost numit la comanda corpului românesc nu trebuie să mire. In primul rând, corpul român depindea din punct de vedere al aprovizionării de cel cehoslovac, mult mai bine organizat şi mai numeros, datorită demersurilor lui Masaryk şi a trecerii de care se bucura acesta pe lângă autorităţile ruseşti antibolşevice din regiune şi a sprijinului direct al misiunilor aliate din Siberia, dar şi a sprijinului de care s-a bucurat în trecut în rândul autorităţilor ţariste şi mai apoi a celor ale lui Kerenski. In plus, românii, care fuseseră luaţi prizonieri erau, în mare parte, grade inferioare şi simpli soldaţi, spre deosebire de cehoslovaci care se predaseră în corpore, cu toți ofiţerii lor superiori. Faptul se mai datora şi politicii austro-ungare, de a nu promova prea mulţi români în grade militare superioare, de teamă ca influenţa acestora să nu ducă la dezertări în masă spre România. Aceasta mai ales că nu se ştia pe ce cale o va apuca România până în 1916. După 1916, cu atât mai puţin. In schimb, cehoslovacii nu aveau spre cine să-şi îndrepte privirile, întregul lor teritoriu fiind înglobat în imperiul austro-ungar.

O mare parte dintre prizonierii austrieci, unguri şi germani din lagărele de prizonieri s-au încadrat voluntari în armata bolşevică, o motivaţie în plus pentru români şi celelalte naţiuni oprimate să li se opună în cadrul corpurilor naționale de voluntari, româneşti, corpuri cehoslovace, iugoslave, sau poloneze. Desigur, a existat și cazul unor prizonieri care s-au înrolat în armata bolşevică, dar numărul lor, mai ales al românilor, a fost foarte redus. Cât despre gradul de încadrare în corpurile naţionale, după statistici, românii erau preponderenţi, cu 16% voluntari din totalul prizonierilor români din Rusia. Cifrele comparative arată că, de exemplu, pentru cehoslovaci, cei mai numeroşi prizonieri din Rusia, încsadrarea era de numai 12% voluntari. Scopul comisiilor de recrutare, respectiv al Consiliului Naţional Român, era să-i încadreze pe prizonieri în aceste corpuri sau să-i convingă să nu se întoarcă încă acasă, unde ar fi fost recrutaţi de autorităţile austro-ungare şi trimişi urgent pe front împotriva aliaţilor. Demn de menţionat faptul că unii români s-au integrat destul de bine în Rusia, unii chiar stabilindu-se şi întemeindu-şi familii acolo. Ce s-a întâmplat cu ei mai târziu, greu de menţionat.

O companie din batalionul românesc Horia în Siberia

Ideea principală a aliaților era de a trimite corpurile de voluntari pe frontul de vest, în Franţa. Pentru a evita trecerea lor prin zona controlată de bolşevici, percepuţi ca şi aliaţi ai austro-germanilor, s-a decis expedierea lor pe calea cea mai lungă, prin Siberia cu trenul transsiberian până la Vladivostok. Acolo urma îmbarcarea lor cu destinaţia finală frontul francez. Dar la începutul lunii mai a anului 1918, sub presiunile crescânde ale germanilor, guvernul de la Kremlin a cerut expedierea voluntarilor prin porturile nordice Murmansk şi Arhanghelsk, porturi ce aveau dezavantajul că traseul spre ele trecea prin zona controlată de bolşevici. Germanii doreau să scape de acei ostași cu idei ostile lor de frontul de est.

Temându-se de o trădare, și mai ales de faptul că trupele germane nu erau departe de aceste căi de acces, marea masă a voluntarilor cehoslovaci a refuzat trecerea spre acele porturi nordice, într-un congres ţinut la Celiabinsk. La 25 mai 1918, Corpul Voluntarilor Cehoslovaci a decis să continue drumul spre est, iar dacă va întâmpina rezistenţă (o parte din staţiile de pe parcursul transsiberianului erau deja în mâna bolşevicilor) să treacă prin forţă. Românii erau atunci parte a eşalonului cehoslovac, urmând ca puţin mai târziu să îşi constituie regimentele proprii.

Conflictul s-a declanşat aproape imediat. Au început atacurile Armatei Roşii şi a bandelor de bolşevici asupra voluntarilor, la care se adăugau detaşamentele organizate de generalul german von Taube, responsabil în zonă. La toate atacurile voluntarii au ripostat.

După trei luni de zile, voluntarii erau stăpâni pe întregul traseu feroviar cuprins între Volga şi Vladivostok. Astfel, în acele regiuni ale Rusiei, apăruseră deja două fronturi de luptă. Unul principal, pe Volga, între Armata Roşie şi unităţile ruşilor albi conduşi de amiralul Kolceak şi atamanul Dutov şi altul, de-a lungul căii ferate transsiberiene, între bandele de partizani bolşevici şi voluntarii străini ajutaţi de ruşii albi. Aici a apărut şi intervenţia aliaţilor, care au debarcat trupe în extremul orient, la Vladivostok, şi în porturile din nord, pentru a lichida regimul bolşevic şi a salva armatele voluntarilor. Din păcate, şi se va vedea mai târziu, unităţile debarcate erau total insuficiente, iar voinţa politică inexistentă. Un mic efort suplimentar ar fi distrus atunci regimul bolşevic, scutind omenirea de hecatombele produse în numele comunismului, în secolul al 20-lea.

Intre timp, românii s-au adunat tot mai mulţi în punctele de concentrare de la Samara, Celeabinsk, Irkutsk şi Vladivostok. Ș-au format regimentele independente, sub steag naţional, şi au intrat în misiune. Incă de când erau parte a corpului ceh, românii voluntari au luat parte la primele lupte împotriva bolşevicilor. Acum, în calitate de corp naţional şi independent, li s-au dat misiuni specifice, iar cea mai mare răspundere era paza căii ferate a transsiberianului, artera de care depindea existenţa armatelor naţionale şi a celei populare a ruşilor albi din Siberia. Cu timpul s-a instituit o stăpânire românescă în Siberia.

Voluntarii români cu sediul la Kinel erau poziţionaţi aproape de orașul Ufa şi au respins prin luptă atacurile bolşevice. In apropiere de Ufa, un atac puternic bolşevic a reuşit să rupă legătura pe calea ferată dintre frontul de pe Volga şi cel interior, dar după o zi de luptă, beneficiind şi de ajutorul unui corp cehoslovac, legătura a fost refăcută. Unităţi româneşti au fost trimise în urmărirea bandelor bolşevice în pădurile din împrejurimi, bande pe care le-au risipit, punându-le în imposibilitatea de a mai ataca calea ferată.

La Celiabinsk, trupa cea mai puternică şi mai bine organizată era cea românească. Treptat, întregul orașul a intrat în paza şi stăpânirea românilor. Fabrica de oţel, depozitele militare, administraţia financiară, gara, podurile de cale ferată, clădirile publice, lagărul de prizonieri, toate erau păzite şi apărate de români. Chiar şi clădirea în care se afla statul major rus era păzită de voluntari români. Instrucţia recruţilor ruşi se facea de către români. Străzile oraşului erau patrulate zi şi noapte de voluntarii români. Doar garnizoana Celiabinskului era rusească, pe motiv de orgoliu, deoarece aici era instalat comandamentul suprem al armatelor naţionale. Dar practic întreaga forţă militară era în mâna voluntarilor români.

Necesitatea apărării transsiberianului a făcut ca românii să-şi extindă mai mult raza de acţiune, cuprinzând în stăpânirea lor şi oraşele Kurgan şi Petropavlosk, în răspunderea lor revenind 700 de verste (aproape 1 200 de kilometri) din calea ferată transsiberiană. Comandanţi (primari) ai celor două oraşe au fost numiţi locotenent doctor I. Sabo (pentru Kurgan), iar pentru Petropavlosk locotenent Cornel Vaida, cu puteri discreţionare.

Impresionat de disciplina şi combativitatea voluntarilor români, comandantul brigăzii ruse spunea:

 „dacă Rusia ar dispune numai de două divizii româneşti, acestea ar valora mai mult decât douăzeci de divizii ruse şi regimul bolşevic ar aparţine deja istoriei".

         Nu greşea prea mult, pe frontul de pe Volga se înfruntau armata roşie şi cea albă condusă de atamanul Dutov şi amiralul Kolceak, câte 120 000 de luptători de fiecare parte. Dar erau atât de dezorganizaţi şi indisciplinaţi, încât, conform relatărilor observatorilor şi trimişilor militari aliaţi, două divizii europene bine organizate le-ar fi spart frontul şi ar fi avansat până la Moscova fără probleme. Din nou, un mic efort aliat ar fi rezolvat problema comunismului care a răvăşit istoria secolului al 20-lea. Dar războiul în Europa se termina prin capitularea Germaniei, puţin mai târziu, şi după mai bine de patru ani de lupte aliaţii erau sătui de război. Ei au decis mai târziu să lase Rusia de capul ei, pe principiul neamestecului în treburile interne. Şi au lăsat-o, deschizând cale liberă lui Lenin, şi apoi lui Stalin, spre dominarea unei bune părţi a lumii, cu preţul a milioane de vieţi omeneşti.

Românii nu ştiau şi nu aveau cum să ştie ce va fi în viitor. Ei stăpâneau o bună parte din linia transsiberiană şi îşi făceau datoria.

Bandele bolşevice, alungate de către voluntari, au rămas în satele şi pădurile din apropiere şi au început atacurile pe frontul intern. În grupuri de la câteva zeci la câteva sute atacau paza transsiberianului, încercând să întrerupă această arteră vitală. Printre cele mai greu încercate era zona din responsabilitatea voluntarilor români.

Dar aceştia nu s-au mulţumit doar să se apere, ci au pornit în urmărirea bandiţilor, din care o mare parte, pe lângă bolşevicii ruşi, se aflau şi foşti prizonieri unguri şi germani, convertiţi la noua ideologie, sau care luptau împotriva ideii voluntarilor de a-şi constitui propriile state naţionale pe ruinele Austro-Ungariei. Voluntarii români îi urmăreau zile în şir, pe distanţe şi de trei sute de kilometri de o parte şi de alta a magistralei feroviare, prin nămeţi şi geruri de minus 45 grade, sau pe arşiţă toridă, pentru a se asigura că îi distrug şi că nu vor ataca din nou. Era o apărare activă, agresivă, care dădea rezultate. In sectorul românesc toate atacurile au fost respinse cu pierderi grele pentru atacatori.

După asasinarea ţarului Nicolae al II-lea şi a familiei sale la Ecaterinburg, a apărut concurenţa pentru succesiune în rândul conducătorilor ruşilor albi. Visurile lor de a ocupa tronul ţarilor rămas vacant prin stingerea dinastiei Romanovilor (la tron din 1613) au făcut un rău extrem eforturilor de război antibolşevice. În locul unei ofensive hotărâte, concentrice, spre Moscova, generalii albi au început să-şi saboteze unul altuia acţiunile. De exemplu, atunci când armata albă din Siberia se afla în ofensivă, generalul Denikin, cu armata sa din sudul Ucrainei, a stat pe loc, dându-le răgaz bolşevicilor să concentreze suficiente forţe pentru a opri atacul. Mai mult, în teritoriile ocupate de albi, pământul era dat înapoi nobililor, îndepărtând astfel sprijinul ţăranilor pentru mişcarea antibolşevică. Mai târziu, acelaşi pământ va fi luat de bolşevici pentru crearea colhozurilor, ţăranul rus rămânând şi pe mai departe total lipsit de pământ, iar dacă nu-şi îndeplinea norma sau crâcnea, îl aştepta.Gulagul.

Ideile generoase ale revoluţiei din martie 1917 au fost uitate pe drum. Bolşevicii care au preluat puterea au venit cu propriul program, iar generalii albi şi-au impus un regim forte în zonele controlate de ei. Astfel, Kolceak, în Siberia, a impus o dictatură personală cu nimic mai prejos decât vechea autocraţie a ţarului, autonumindu-se Regent. Dar nici în Siberia lucrurile nu erau prea clare, de exemplu regiunea Transbaikalia era stăpânită de atamanul Semionov, care refuza orice ajutor lui Kolceak împotriva trupelor roşii, doar din cauza rivalităţii ce domnea între cei doi.

Intre timp, Armata Roşie, reorganizată de Lev Trotski (pe numele real Leon Davidovici Bronstein), inclusiv prin aşezarea mitralierelor în spatele trupelor care atacau şi secerarea celor care dădeau înapoi, a început să aibă succes după succes în faţa ruşilor albi, din ce în ce mai demoralizaţi.

Traseul căii ferate Transsiberiene

Aliaţii au renunţat la ideea creării unui nou front oriental, mai ales după capitularea Germaniei în noiembrie 1918. Decizia lor ulterioară a fost cea a neimplicării în problemele interne ale Rusiei, deşi puterea bolşevică îşi anunţa sus şi tare viitoarea implicare în problemele interne ale tuturor statelor de pe mapamond, pentru a declanşa revoluţia bolşevică mondială. Imperialismul regional al Rusiei ţariste devenea mondial sub noua putere bolşevică, în numele ideologiei comuniste. Atuinci, un mic efort militar ar fi scutit lumea de un coşmar totalitar de mai bine de şaptezeci de ani, cu peste o sută de milioane de morţi. Dar şi aliaţii apuseni erau epuizaţi după patru ani de război, iar popoarele lor nu ar fi înţeles motivaţia de a trimite soldaţi în Rusia, atât de departe, pentru nişte motive nu prea clare. Probabil că copiii şi nepoţii lor le-ar fi fost recunoscători.

Totuşi, în Siberia Orientală, la Vladivostok, erau debarcate divizii japoneze şi unităţi americane, precum şi câteva batalioane coloniale engleze şi franceze, în ideea menţinerii unui cap de pod pentru asigurarea cu cele necesare a armatelor de voluntari şi a evacuării lor când va fi necesar. Aceste debarcări au fost făcute şi cu scopul de a asigura transportul voluntarilor pe frontul francez. Dar aliaţii aveau şi alte interese, în ideea că se va decide intervenţia contra sovietelor. Mai ales japonezii nu-şi ascundeau interesul pentru Siberia bogată în resurse. Ei îl susţineau material pe atamanul Semionov în disputa cu Kolceak. Când, în sfârşit, armata lui Semionov, o bandă de tâlhari, a recunoscut autoritatea lui Kolceak împotriva inamicului comun, era deja prea târziu. Invidia şi ura reciprocă a făcut ca şi şansa ruşilor albi să se destrame. Când Denikin l-a recunoscut comandant pe Kolceak, la 30 septembrie 1919, bolşevicii se aflau deja prea aproape de victorie. „Kolceak era convins că salvarea va veni de la sud cu Denikin sau de la nord-vest cu Judenici, iar aceştia au crezut întotdeauna contrariul".

In aceste condiţii, nu este de mirare că frontul contra bolşevicilor începea să cedeze. Nici voluntarii nu mai aveau prea mare entuziasm, din moment ce idealul lor naţional se împlinise în 1918. Cehoslovacia, Polonia, România Mare, Iugoslavia și Ţările Baltice apăruseră pe hartă, iar voluntarii doreau să plece acasă, nu înţelegeau pentru ce să mai rămână să lupte în Rusia. Românii rămăseseră cei mai disciplinaţi, în primul rând datorită ofiţerilor care au ştiut să-i motiveze şi să le explice scopul luptei lor contra bolşevicilor, din moment ce armata română se afla în război deschis cu sovietele pe Nistru. Dar nici Kolceak nu recunoscuse unirea Basarabiei cu România, el visând la refacerea sub mâna sa a imperiului ţarilor. Pe de altă parte, ofiţerii francezi îi asigurau pe români că Basarabia va fi recunoscută ulterior ca parte a României.

Pe front, evenimentele s-au succedat cu repeziciune. Cehoslovacii au declarat că nu vor mai lupta şi au predat sectoarele de front trupelor siberiene. Rând pe rând, au căzut în mâinile bolşevicilor Tobolskul şi Petropavloskul, vechea garnizoană românească, părăsită de aceştia, ei fiind retraşi pentru paza transsiberianului. Partizanii din interior au devenit din ce în ce mai agresivi, şi trupele voluntarilor români din regiunea Nijneudinsk-Kansk au fost nevoite să facă o serie de incursiuni reuşite, nimicind puterile bolșevicilor din această regiune. In spatele frontului, partidele socialiste se agitau, sperând într-o înţelegere cu bolşevicii, pe când aceştia, prin propagandişti, îndeamnau populaţia la răscoală. Chiar şi unii dintre fidelii lui Kolceak s-au revoltat, cum ar fi generalul Gaida, fost în armata cehoslovacă şi trecut în rândul ruşilor albi. Mişcarea lui Gaida a fost înăbuşită la Vladivostok cu concursul japonezilor. Cehoslovacii au cerut imperios întoarcerea lor acasă.

Ofițeri români din corpul Voluntarilor Români din Siberia (rândul de sus: lt. Laza, slt. med. Iana, lt. Bufnea, lt. Ghişa, slt. Cojocariu, slt. Roşca junior (Alexandru), în rândul de jos: slt. Roşca senior, lt. Moga, slt. Moldoveanu, cpt. Băleanu, lt. Gâşteanu, slt. Furtună)

Kalinsk a căzut în decembrie 1919 și înaintarea bolșevicilor nu mai putea fi oprită. Armata lui Kolceak se dezmembra în masă. Un detaşament românesc a fost atacat lângă Şipkina de trupe roşii bine înarmate. Românii s-au bătut eroic, respingându-i cu pierderi simţitoare. Au căzut totuși oraşele Semipalatinsk şi Barnaul la 16 decembrie. Două zile mai târziu a fost rândul Novonikolaevskului, iar Marinsk a căzut în primele zile ale lui ianuarie 1920.

Trupele armatei siberiene a lui Kolceak s-au retras în dezordine spre est. Voluntarii au fost nevoiţi să formeze ariergărzi pentru apărarea proprie. Cehoslovacii s-au retras repede, de multe ori abandonându-şi trenurile şi materialele, fără să încerce vreo rezistenţă mai serioasă. Spre a exemplifica, comandantul Legiunii Române, colonelul Kadletz (ceh!), a trimis o telegramă generalului francez Janin, la 12 ianuarie 1920, comandantul tuturor trupelor aliate din Siberia, în care a spus că Marele Cartier General Cehoslovac îi lăsau pe români într-o poziţie fără scăpare. Şi asta o spunea un colonel ceh, chiar dacă era comandant al trupelor române.

Rând pe rând, au cedat corpurile voluntarilor iugoslavi, polonezi, letoni, lituanieni, prinşi şi ambuscaţi de-a lungul retragerii. Un număr de 3 000 de iugoslavi au fost înfrânţi lângă Nijne-Udinsk, dar o parte au reuşit să scape în retragere. Pe de altă parte, 10 000 de polonezi s-au retras şi ei, precedaţi de letoni şi lituanieni. Cincizeci de trenuri au fost prinse în ambuscade din trei părţi, lipsite de cărbuni, apă şi lemne. Hărţuiţi de partizani, voluntarii au suferit pierderi îngrozitoare. O parte din prizonieri au fost împuşcaţi, alţii spânzuraţi de-a lungul căii ferate şi şoselei.

O revolta a izbucnit la Irkutsk, iar generalul Kolceak a fost arestat de către cehoslovaci la Nijne-Udinsk unde social-revoluţionarii au pus mâna pe putere. A fost predat la Irkutzk Consiliului Politic şi mai târziu a fost executat de bolşevici. Poziția aliaţilor a fost inexplicabilă.

Ultimile operațiuni s-au desfășurat pe o iarnă cumplită, cu geruri de minus 45 de grade, printre troiene ce mărgineau drumurile. In aceste condiții s-a retras ce mai rămăsese din armata siberiană a lui Kolceak, condusă de viteazul general Kapel. Familiile militarilor degerau în sănii, femei şi copii,.Convoaiele erau urmărite de armata bolşevică şi hărţuite de partizani, neputând să iasă de pe drum din cauza troienelor. Totul era o adunătură de oameni disperaţi, flămânzi şi degeraţi. Nu existau decât două căi de retragere, şoseaua şi calea ferată. Şoseaua este plină de ei, pe calea ferată nu mai este loc de trenurile voluntarilor cehoslovaci, polonezi, români şi lituanieni. Numai trenul lui Kolceak a putut pleca până la Nijne-Udinsk unde a fost arestat.

In final au mai rămas între 35 000 şi 40 000 de oameni din armata de sute de mii de oameni, din care mare parte a trecut de partea bolşevicilor odată ce sorţii s-au schimbat. Alţii, zeci de mii, au căzut în luptă, sau au fost luaţi prizonieri pentru a-şi sfârşi zilele în minele şi lagărele din Siberia. Mii, multe mii, au rămas înţepeniţi de frig pe marginea şoselei transsiberiene. Supravieţuitorii s-au târăt spre est, rebegiţi de ger, flămânzi, hărţuiţi de bandele bolșevici, de partizani şi urmăriţi îndeaproape de Armata Roşie regulată.

Generalul Kapel alearga călare de-a lungul coloanei, îmbărbătându-şi oamenii, asigurând femeile şi copii din sănii că sunt în siguranţă, sănii trase de câte un căluţ scheletic, restul fiind deja sacrificaţi şi mâncaţi pe drum, organizând detaşamente de apărare pe flancuri.

In final, generalul Kapel, eroul din luptele de pe Volga şi din Urali, a sosit lângă trenul blindat „Mărăşeşti", în mijlocul batalionului românesc cu acelaşi nume. A încearcat să descalece, dar nu a mai putut. Medicinistul Cornel Daneţiu i-a dat ajutor şi a constatat că generalul avea toată partea de jos îngheţată, până la nivelul inferior al stomacului. Transportat la infirmerie, a murit după câteva minute în mijlocul românilor.

Ofensiva bolşevică se apropia de români, ultima trupă disciplinată care putea opune vreo rezistenţă. Bătăliile ultimei șanse s-au dat la Șeragul și Kaitun.

Corpul român deţinea spre pază sectorul Reşoti - Taişet - Zamzor - Suetiha - Razgon, având în linie două batalioane, Horia şi Mărăşeşti, o companie de pionieri, un escadron de lăncieri (cavalerişti), o companie de stat major şi două trenuri blindate, cam 3 000 de baionete. La Irkutzk staţiona un batalion de rezervă şi centrul de triere pentru voluntari. Persistă întrebarea de ce românilor li s-a dat doar un sector intern, dar răspunsul apare chiar în documentele comandamentului cehoslovac, care menţionează că românii au fost, până în acel moment, trupa pe care s-a putut conta cu încredere în cazul menţinerii sau restabilirii ordinii interne împotriva partizanilor sau potenţialelor revolte din oraşele de garnizoană. Disciplina lor era admirată de localnici, care ezitau să se alăture unei revolte provocate de agitatori bolşevici în oraşele de garnizoană româneşti. Voicu Niţescu, comandantul român al corpului, a menţionat astfel de cazuri, când zvonurile unei revolte iminente ajungeau la ei, românii instalau mitralierele în punctele cruciale şi ieşeau în patrule numeroase prin oraş, în pas cadenţat, zi şi noapte, şi lucrurile se linişteau de la sine.

Iar în acel timp, Armata Roşie se apropia de corpul românesc rămas în ariergardă. Era sfârşitul lui ianuarie 1920, trenul blindat „Mărăşeşti" românesc şi trenul „Kurganetz" cedat românilor de cehoslovaci, se aflau în gara Şeragul, împreună cu batalionul românesc „Mărăşeşti", escadronul de lăncieri și un detaşament din compania de pionieri. Restul se afla mai la răsărit, la Kuitun. La sudul căii ferate erau mici avanposturi, două companii mai la vest, pe calea ferată şi o alta pe direcţia nord-estică a gării, pe o cărare ce leagă Şeragul cu şoseaua. La nord de gară, în satul Traktovaia, se afla un batalion cehoslovac. Poziţiile erau întărite de imensele troiene de zăpadă greu de trecut.

Spre Şeragul avansau diviziile 27 şi 30 din armata a 5-a bolşevică, fiecare cu câte 9 batalioane de infanterie, trei escadroane de cavalerie şi ceva artilerie. Mai aveau un batalion de cale ferată şi două trenuri blindate. Avangarda era formată din două regimente cu câte trei batalioane fiecare, trei escadroane de cavalerie şi cele două trenuri blindate, aproximativ 3 000 de combatanţi.

La 3 februarie 1920, avangarda bolşevică ajunge cu capul coloanei la halta Azei, câţiva kilometri de Şeragul. Plutonierul Rus Crăciun este trimis în recunoaştere în pădure în fruntea unei patrule de călăreţi din escadronul de lăncieri, pentru a supraveghea halta. Instalează un post de observaţie, dar decide să continue recunoaşterea în fruntea a 11 lăncieri. Se împotmolesc în troiene şi sunt surprinşi de bolşevici. Patru dintre ei cad în luptă, restul sunt luaţi prizonieri şi torturaţi pentru a da informaţii despre efectivele şi dispunerea românilor. Plutonierul Rus Crăciun şi camarazii săi au refuzat să vorbească şi au fost spintecaţi de baionete. Primele jertfe ale românilor în lupta cu armata roşie regulată vor fi în curând răzbunate.

S-a lăsat noaptea de 3 spre 4 februarie 1920 peste gara Şeragul. Majoritatea soldaţilor se adăposteau în vagoanele trenurilor blindate pentru a se încălzi şi proteja de muşcătura gerului, pe lângă sobele de tinichea. Intr-unul dintre vagoane, sergentul Hodiş tărăgăna din fluier un cântec din Bihor, când primele gloanţe încep să şuiere. Santinela de lângă vagon, Alexandru Hopşitar, a căzut fulgerat.

Bolşevicii s-au strecurat în cursul nopţii pe şosea până la satul Traktovaia, de unde cehoslovacii s-au retras fără să-i anunţe pe români, descoperindu-le flancul drept. Boșevicii au atacat pe români prin surprindere, siguri de victorie. Dar românii au reacţionat rapid. Au coborât de-a valma din vagoane, de la căldura relativă a sobelor de tinichea, împrăştiindu-se în lanţuri de trăgători, sub comanda autoritară a ofiţerilor. Grindini de gloanţe s-au întretăiat deasupra troienelor îngheţate. Trăgătorii români au format un semicerc de fier şi foc în faţa inamicului.

Statul major al Legiunii voluntarilor

români din Siberia.

Primul din dreapta, colonelul ceh Kadletz

„Când de pe linia avanposturilor se auzi repetat: Pe ei, feciori!..., linia voluntarilor se ridică în strigăte nebune şi năvăli înainte. Mâinile s-au ferecat pe arme şi omul cu baioneta sunt dintr-o bucată. (...) ... voluntarii trec totuşi nestăviliţi înainte peste linia de unde îi împroşcase focul şi plumbul. Pete mari de sânge murdăresc albul zăpezii alături de cadavre aproape îngheţate, iar drumul de retragere al inamicului e semănat cu arme şi cu luptători bolşevici muribunzi." (Elie Bufnea - Cruciaţi, tirani şi bandiţi).

Ordin de zi pe unitate: „Neluând în seamă situaţia foarte complicată care s-a creat prin faptul că o unitate aliată fără prevenire a părăsit poziţia de pe flancul drept al ordinii de luptă (reg 12 cehoslovac) în acţiuni de noapte, unităţile de mai sus şi-au îndeplinit tema de luptă dată lor, ireproşabil şi cauzând bolşevicilor pierderi foarte serioase, în deplină ordine s-au întors în eşaloane, la gara Kuitun, unde din nou au avut parte de luptă."

Intr-adevăr, lupta a continuat la Kuitun, prin poienile din taigaua de la sud de calea ferată şi de-a lungul acesteia, iar aici au intrat în acţiune tunurile şi mitralierele de pe trenurile blindate „Horia", „Mărăşeşti" şi „Kurganetz". După respingerea cu pierderi grele a bolşevicilor, românii au aruncat în aer uzina de apă, cantoanele, semafoarele, calea ferată pe o distanţă apreciabilă, au incendiat sutele de vagoane părăsite, apoi s-au retras spre est după o victorie deplină.

In ziua următoare, un grup de bolşevici au încearcat să se apropie fluturând steaguri albe. Au fost goniţi cu mitralierele, dar au insistat, trimiţând doi delegaţi pentru armistiţiu. Colonelul Kadletz, ofițerul ceh ajuns prin forţa împrejurărilor să comande câteva mii de soldaţi români, ajunsese mai român decât mulţi alţi români. Delegaţilor bolşevici care cereau armistiţiu, le-a răspuns ferm:

„Legiunea Română de Voluntari Transilvăneni - Bucovineni este parte integrantă a armatei regale române, cu care după câte ştim, sunteţi în stare de război. În această situaţie, noi, aici în Siberia, nu înţelegem să încheiem cu dvs nici un fel de armistiţiu, pentru că nu vrem să jignim trupele româneşti care luptă pe linia Nistrului! Adresaţi-vă pentru armistiţiu cehoslovacilor!

I-a expediat la Statul Major Cehoslovac al diviziei a III-a, singura rămasă mai în urmă, în gara Zima. Armistiţiul s-a încheiat şi prevedea o distanţă minimă de 50 de kilometri între voluntarii care se retrăgeau şi bolşevicii care avansau, iar voluntarii urmau a se abţine de la distrugeri asupra căii ferate. In același timp, generalul Janin, comandantul suprem al trupelor aliate din Siberia, telegrafia să întrebe dacă mai există trupele române!

Cum era firesc, voluntarii români au fost păstraţi în ariergardă până la sosirea în Transbaikalia, de acolo la Vladivostok. Era normal, realizaseră ceea ce nu au reuşit 35 000 de cehoslovaci, 10 000 de polonezi, sau alte trupe. Trei mii de români au respins două divizii bolşevice silindu-le să ceară armistiţiu, câştigând astfel calea liberă pentru întreg corpul de voluntari aliat, precum şi respectul tuturor aliaţilor, chiar şi pe cel al inamicilor.

De la Vladivostok, românii au fost îmbarcaţi în două transatlantice, „Tras-os-Montes" şi „Huntsgreen", la 26 mai 1920, după ce au incendiat trenurile blindate pentru a nu le lăsa în mâinile bolşevicilor. Lăsau în urmă ani de lagăr, de chinuri, de lupte, dar şi de încredere şi speranţă. Iar la sosirea în Constanţa, nu este de mirare că mulţi au sărutat pământul sfânt al patriei pentru care au luptat şi de care au fost despărţiţi, unii mai bine de şase ani. Au plecat din imperiul austro-ungar şi s-au întors în România Mare, cu gândul datoriei împlinite pentru neam şi ţară.