ROMA SUBTERANĂ - SUBTERANELE VATICANULUI XXXX

               

 Mons Vaticanus, situat pe partea etruscă a Tibrului (Transtiberim), a fost, în vremurile imperiale, o zonă îndepărtată de nucleul Romei. Aici se aflau vaste grădini ale lui Caligula, suprafață pe care împăratul a amenajat un circ pentru curse de cai.

Trecerea Tibrului pe Podul Aelius ducea în afară de pomerium – suprafața reală a  orașului și zonă în care legea a interzis înmormântările de toate tipurile.  De-a lungul drumurilor principale care părăseau orașul, precum Via Cornelia-Aurelia care ducea spre vest și Via Triumphalis, îndreptată spre nord, erau aranjate șiruri neîntrerupte de morminte. Acestea erau drumuri ce părăseau orașul prin Transtiberium, dar și pe alte drumuri ce părăseau prin alte zone se înșiruiau morminte mai bogate, mai sărace și mausolee familiale. Pe Via Appia sau extins cele mai lungi șiruri de monumente funerare.

Circul Vaticanului (al lui Caligula) a fost folosit și ca un loc de execuție al primilor creștini, în timpul persecuției declanșate de Nero. Tradiția spune că în acest loc a fost răstignit apostolul Petru, în urma incendiului devastator din anul 64 e.N. Atunci au fost făcuți vinovați de incendiu evreii stabiliți la Roma, dar și extrem de puținii creștini, asimilați evreilor.

Ca urmare, s-a crezut plauzibil că trupul lui Petru fost îngropat în zonă, pe Via Cornelia, unde exista o capelă mică și simplă, învecinată cu alte morminte la fel de umile dar și cu alte morminte importante ce aveau încăperi decorate cu mozaicuri, fresce și stucaturi. In jurul acestui nucleu funerar au fost masate sute de alte morminte, până când, în 319, Constantin, primul imparat favorabil creștinilor, a început construcția unei bazilici creștine. La acea dată cimitirul era încă în uz, dar mormintele nu au  fost distruse intenționat, ci doar au dispărut sub o terasare cu înălțimea de până la 7 metri. Terasarea a deteriorat și a distrus o mulțime de morminte antice. 

De-a lungul timpului, amintirea acestui vast oraș de morminte a dispărut.
Lucrările de excavație arheologică pentru cercetarea acestui vast complex a fost prelungită timp de 70 de ani, începând cu prima campanie deliberată a Papei Pius al XII-lea, care a avut loc între anii 1940 și 1949. Excavarea sub Basilica Vatican începută în 1940 a avut loc pentru căutarea de dovezi care ar pututut confirma prezența rămășițelor Sfântului Petru.

Lucrarea nu a fost prea complexă și totuși a permis evidențierea unui număr de morminte conservate aproape perfect. Pe timpul lui Constantin nu s-au demolat brutal vestigiile  necropolei în care se bănuia că a fost îngropat Sf. Petru. Nu s-au demolat structurile ce au putut fi folosite ca bază pentru biserică. S-a construit o bază susținută de stâlpi puternici, conectați prin arce care au trecut peste morminte fără a le deteriora, chiar dacă, în unele cazuri, plafoanele și bolțile acelora au fost demolate, apoi umple tot cu pământ. Prin terasare, însă, foarte multe vestigii funerare s-au distrus, prin împingere spre vale și îngropate.

Este important de menționat că necropola a fost utilizată în mod continuu mai mult de 350 de ani, de la Augustus la Constantin I-ul. Perioada de tranziție de la păgânism la creștinism este bine remarcată în multe reprezentări iconografice, din multe mausolee. Foarte multe morminte au fost inițial construite și utilizate de către romanii păgâni, pentru ca apoi să devină locurile de înmormântare creștinilor.

Secțiunea subterană  S. Petru

Sub basilică se ajunge la primul nivel subteran, la așa-numitele Grote ale Vaticanului, în care există multe capele și morminte de regi, regine și de papi, începând cu secolul al zecelea. Cel mai sacru loc este evident mormântul lui Petru, cu inscripții din timpul lui Constantin.

Mai jos se accede la nivelul Necropolei anterioare lui Constantin, situată între 4 și 11 de metri de la nivelul al bazilicii. Mormintele sunt situate de-a lungul vechii artere Via Cornelia. Aici, arheologii au descoperit un rând dublu de clădiri funerare, aranjate cu grijă pe marginea unui drum îngust de pământ care ducea în sus pe dealul Vatican, pe direcția est-vest, paralel cu Circul lui Caligula și aproape paralel cu bazilica de deasupra.

Cele douăzeci și două mausolee, care se întind pe o suprafață de aproximativ 70 x 18 metri, sunt mormintele de plebei înstăriți: au elevații elegante din cărămidă, iar la interior sunt decorate minunat. Fiecare dintre ele a aparținut unei familii, al cărei nume este amintit, în multe cazuri, pe placa dedicativă,  plasată deasupra ușii de la intrare. Numeroase sarcofage au fost datate pentru perioada dintre al doilea și al patrulea secol, e.N, cu diverse scene sculptate, în care predomină figura lui Dionysos-Bacchus. Bine conservate, ele au fost identificate de studiul arheologic cu litere.

La capătul estic al șirului de mausolee, cel la care a fost decopertată doar fațada, a aparținut lui  G. Heracla Pompilius, care, printr-o inscripție a lăsat moștenitorilor săi șase mii de piese de aur pentru a construi mormântul său, “în Vatican lângă Circ." Acest mormânt, împreună cu cele adiacente de pe același rând, face parte din prima fază a necropolei și datează din timpul împăratului Hadrianus (117-138 e.N.).

Mausoleul B, are două camere și este frumos pictat. O inscripție amintește că aici este îngropată Fabia Redempta.

Mausoleul C, decorat cu stucaturi pe fațadă, conține o inscripție cu numele proprietarului, L. Zethus Tullius. Podeaua este realizată cu mozaic alb-negru. In interior au fost găsite multe sarcofage, aruncate aici în timpul construcției bazilicii Sfântului Petru ridicată pe timpul împăratului Constantin.

Și în mausoleul, construit de libertul Tyrannus Urban, libert al lui Hadrianus, există o frescă cu doi păuni, așezați pe laturile unui coș cu flori și fructe.

Mausoleul F a aparținut familiilor  Caetemnii și Tullii, de asemenea familii de oameni liberi, și este decorat cu stucaturi si picturi murale, inclusiv descrierea nașterii zeiței Venus, în curs de ieșire din mare.

In mausoleul G există o reprezentare a unui sclav care a livrat banii stăpânului său, stând lângă o masă.

Mausoleul H este unul dintre cele mai mari din întregul complex. A aparținut familiei Valerii. Prezintă măști funerare și decorațiuni bogate de stuc și reliefuri care reprezintă pe proprietari în scenele de familie din viața de zi cu zi. Fondator a fost Gayus Valerius Herma cu soția lui Flavia Olympia. Aici sunt reprezentate zeități legate de tradiția clasică. In acest mormânt a fost descoperită o inscripție "Petrus Roga Isus Christus pro Sanctis hominibus chrestianis ad corpus suum sepultis" ("Petru, roagă-te lui Isus Hristos, pentru oamenii sfinți îngropați în preajma lui") .
Absida centrală a mausoleului este încadrată de coloane de teracotă. Pe pereti, două tablouri reprezintă mitul privind pe Alcesta. Mai sus, un mozaic de gresie alb-negru reprezintă pe Mercur participând la răpirea Proserpinei.

Mausoleul L, al familiei Caetenni are un decor interior bogat.

Mausoleul M a aparținut familiei Iulii și a fost construit în jurul secolului al 3-lea e.N și are multe decorațiuni legate de teme creștine: un pescar cu un pește în cârlig, în timp ce un altul scapă, Iona în gura balenei și descrierea Bunului Păstor, în timp ce este reprezentat și un Hristos Apollo descris ca Sol Invictus, cu un glob în mâna stângă, conducând un car tras de cai albi pe un fundal de aur cu viță de vie. Referire la festivalul (Saturnaliile) păgân ce cădea pe 25 decembrie.

Mausoleul N este încă în mare măsură îngropat.

Mausoleul T, constituie partea finală a necropolei și a aparținut lui Trebellena Flaccilla. Urna conținând cenușa persoanei decedate a fost datată între anii 317 și 318 e.N, datorită unei monede din timpul lui Constantin plasată în interior Chiar și acest mausoleu este bogat decorat cu stucaturi și vopsea.

La capătul estic se află un așa-numit câmp "P", de 4x8 metri, situat direct sub altarul papal al bazilicii din timpul renașterii. Acestă suprafață, pavată cu mozaicuri, este delimitată spre spate (partea de vest), de un perete, cunoscut sub numele de "peretele roșu" pentru culoarea tencuielii sale. In centrul peretelui roșu există o structură ca un chioșc de ziare, format din două nișe suprapuse, împărțit de o placă de travertin susținută de două coloane: așa-numitul "Trofeul lui Gaius," care marchează ceea ce studii recente au indicat că ar fi mormântul original al lui Petru . Mai jos de chioșc s-a găsit o nișă goală, care, probabil, a găzduit într-o prima perioadă, oasele apostolului. Pentru a delimita parcela din dreapta există un zid, în care a fost sculptată o nișă. In ea au fost găsite oase umane și o pânză țesută violet cu fire de aur. Interpretând un graffiti (inscripție) în limba greacă găsit pe peretele roșu adiacent, care spunea: "PETROS ENI", adică "Peter este aici.", se consideră că rămășițele sfântului au fost depuse aici, în timpul lui Constantin. Graffitiul s-a găsit pe peretele roșu, ca adiacent la un graffiti datând din anul 160 e.N.

Necropola Vaticanului este extinsă și complexă. De fapt, au fost excavate cel puțin șapte nuclee diferite de morminte și nenumărate descoperiri minore. Cel puțin cinci domenii pot fi vizitate: unul sub Bazilica Sfântul Petru, cel descris, cel numit dell'Autoparco (săpături între 1956 și 1958), Annona, adică cel de sub supermarketul Vatican (săpături din anii '40), Fântâna lui Galera ( săpături din anii 40 și 1994), iar ultimele săpături (din 2003) de la parcarea S. Rosa.

Siturile arheologice excavate în Annona, all'Autoparco, Fântâna Galera și parcarea Sf. Rosa fac parte toate dintr-o necropolă mare care s-a prelungit din partea jos a Viei Trimphalis (astăzi Via Leone IV) și au fost folosite până în secolul al cincilea e.N. Mormintele, atât de incinerație, cât și de înmormântare, sunt în mare parte umile, și au înlocuit un imens cimitir păgân.

Necropola de la Sf. Rosa este cu siguranță una dintre ele mai fascinante. Deschisă pentru public din 2006, ea se întinde pe o suprafață de aproximativ 500 de metri pătrați In ea există, aproape să se suprapună, patruzeci de structuri de înmormântare mai mult sau mai puțin bogate, unele cu sarcofage. Sunt și mai mult de două sute de morminte simple, decorate cu pietre, dale și tije. Un aspect de mare impact este cel legat de lămpi cu ulei, mozaicuri, vaze, urne și lucrări mărunte care au rămas aproape toate pe loc. Restaurarea cimitirului s-a făcut ca să arăte ca în urmă cu 1700 de ani, înaite de a fi afectat de o alunecare de teren.

ROMA - META SUDANS XXXX

                  Meta Sudans (în traducere Borna care picură) a fost o fântână monumentală a Romei, situată odinioară între Colosseum și Arcul lui Constantin, în imediata apropiere a celor două monumente. Numele de Meta (adică bornă) i-a venit de la forma sa conică, care amintea de bornele ce trebuiau ocolite de carele de curse la capetele pistelor de circ. Sudans semnifica picurătoare sau transpirantă. Se afla în punctul în care se întâlneau regiunile Romei numerotate II, III, IV, X și probabil I, regiuni trasate de împăratul Augustus. Fântâna data tot din timpul domniei lui Augustus și a fost distrusă pe timpul marelui incendiu al Romei din anul 64 e.N, pe timpul domniei lui Nero (54-68 e.N.). Cu toate acestea numeroase monede romane din timpul împăratului Titus atestă existența fântânii în anii ulteriori, 80-81 e.N. Este posibil ca să fi fost reconstruită, sau contemporană cu edificarea Colosseum-ului.

Fântâna Meta Sudans poate fi interpretată drept fântână specială a Colosseum-ului, implantată în imediata apropiere a marelui edificiu public, în partea cea mai joasă a întregii zone. Arcul de triumf al lui Constantin nu a apărut în peisaj, la câțiva metri de fântână, decât după două secole și jumătate mai târziu

Vestigiile mijlocului de cărămidă al bornei fântânei a rezistat până în sec.al 20-lea, când a fost distrus, între anii 1933-1936, în același timp cu vestigiile bazei statuii colosale a lui Nero, pentru a facilita defilările fasciștilor italieni. Un pasaj circular la sol a rămas să marcheze amplasamentul fântânii antice. Fundațiile rămase au fost săpate recent și puse în valoare atât cât a fost posibil, în acel peisaj.

Meta Sudans era o fântână în formă de con, înalt de 9 metri și cu un diametru de 5 metri. Apa curgea din vârf în lungul bornei (coloanei), după care era recuperată într-uin bazin circular de 16 metri în diametru, ornat cu statui de bronz. Conul (borna) era placat cu marmură, așa că ansamblul era strălucitor. Există numeroase vederi vechi ale fântânii. Centrul său din cărămidă a fost, din timpul Renașterii, un subiect obișnuit al pictorilor și gravorilor. Aceasta nu pentru că vestigiile rămase ar fi fost frumoase, ci pentru că acel con de cărămidă, cu o siluetă incertă, puncta spațiul gol dintre Arcul lui Constantin și Colosseum. Vechii fotografi ai epocii moderne l-au imortalizat și ei din toate unghiurile.

Nu se cunoaște prea bine, aspectul fântânii din timpurile splendorii sale. Monedele lui Titus, în care era reprezentată fântâna, nu sunt prea explicite. Ca atare au fost create numeroase schițe sau machete și reconstituiri informatice destul de diverse, toate având un conținut de subiectivism și inspirație divergentă.

Se cunoaște o fântână de același tip, dar mult mai modestă, într-o stare excelentă de conservare, în antica așezare romană Cuicul, din actuala Algerie (localitatea Djemila). Era o fântâna publică din piatră, cu un bazin de recepție circular și o coloană centrală conică. Coloana are o scobitură centrală verticală în care putea pătrunde o țeavă de apă din plumb.

ROMÂNIA - RESTRICȚII COMUNISTE

             La scurt timp după 23 august 1944, Gheorghiu Dej îi zugrăvea principesei Ileana, tabloul viitoarei României comuniste: o lume modernă, industrializată, cu ştiinţă de carte, având parte de toate binefacerile lumii moderne dar fără nedreptățile acesteia.

Lucrurile aveau să stea cu totul altfel decât le-a zugrăvit liderul comunist. Măsurile luate pentru modernizarea ţării (industrializarea, colectivizarea etc.) s-au făcut cu mari sacrificii datorate despăgubirilor de război, a lipsei de experiență, a preocupărilor politice revanșarde și în dauna bunăstării populației. Cu toate progresul economic parea evident față de perioada interbelică, în realitate venitul unui muncitor, în anul 1963, era de 1,9 ori mai mic decât în anul 1938. O lungă perioadă de timp, în anii 50, produsele alimentare s-au distribuit de bază de cartelă în cantități minime. Cartelele de alimete dădeau dreptul anumite cantități de produs în funcție categoria muncii depuse (muncă grea, medie sau ușoară, la funcționari) și în funcție de vârstă (pensionari, copii, etc.)  Spre exemplu, un muncitor din industria grea putea primi zilnic, pe cartelă, 450 grame de pâine neagră, un pensionar care lucrase înainte de război primea 250 de grame, iar un copil tot 250 de grame. A mai existat o piață particulară, țărănească, care putea suplini nevoile alimentare și a salvat populația de incompetența și incapacitatea comerțului sectorului de stat. Tot pe cartele se distribuiau și textilele, lemnele de foc, etc. Situația, din acest punct de vedere, s-a ameliorat în anii 60 şi în prima parte a anilor 70.

La fel de adevărat este însă că au existat şi multe progrese: numărul știutorilor de carte a crescut permanent; au fost construite, creșe, grădinițe, școli, spitale, șosele asfaltate (înainte de război existând numai 1.800 de Km de șosele asfaltate), o agricultură modernă, o industrie multilateral dezvoltată, capabilă de exporturi largi și un sector de cercetare ce cuprindea toate sectoarele economiei. Dar la fel de adevărat este că drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor au fost încălcate după nefastul model sovietic. Sumar trebuie amintite doar: libertatea de exprimare (regimul comunist aplicând o cenzură extrem de dură asupra tuturor mediilor de exprimare), libertatea confesională (simplul mers la biserică devenise un gest de mare curaj), libertatea de circulație (ieșirile în afara țării erau cvasi-imposibile pentru cetățenii de rând) etc.

Dorința și ambiția lui Nicolae Ceaușescu de a crea o Românie independentă financiar a condus la o politică financiară dură, sprijinită pe exporturi masive din toată economia și, mai ales, din agricultură. Această politică a avut grave consecințe asupra nivelului de trai al populației în ultima parte a regimului Ceaușescu. La sfârșitul anilor '70 și începutul anilor '80, prețurile la alimente, servicii și la bunuri de uz casnic și cotidian, au început să crească. Lipsurile alimentare au devenit cronice, și s-au reintrodus cartelele ce „funcționaseră” cu aproape treizeci de ani în urmă. Pe 19 decembrie 1980 s-a emanat legea „pentru constituirea, repartizarea și folosirea pe județe a resurselor pentru aprovizionarea populației cu carne, lapte, legume și fructe”. Consumul de alimente era raționalizat în fiecare județ, circulația liberă a produselor fiind practic împiedicată. Mai mult, fiecare județ trebuia să livreze fondului centralizat al statului, la prețuri fixe, tot surplusul de alimente. Cartelele la pâine, la zahăr și ulei au fost diferențiate pe categorii de populație: rații mai mari pentru orășeni și mult mai mici pentru locuitorii din mediul rural. Pâinea se vindea în cantități limitate, ajungându-se la situații aberante ca o persoană să nu poată cumpăra acest produs decât din localitatea în care domicilia. Cei din mediul rural nu aveau dreptul la cartele d pâine, trebuind să-și asigure necesarul din grânele obținute, pe zile muncă, de la CAP. In octombrie 1981, un alt decret „privind măsurile pentru prevenirea și combaterea unor fapte care afectează buna aprovizionare a populației”, stabilea pedepse cu închisoarea de la șase luni la cinci ani pentru „cumpărarea de la unitățile comerciale de stat și cooperatiste, în scop de stocare, în cantități care depășesc nevoile consumului familial pe o perioadă de o lună” a unor produse de bază: făină, zahăr, ulei, mălai, orez. Excepție făceau legumele şi fructele pentru iarnă.

Totul  a culminat în 1982, când s-a aprobat Programul de alimentație științifică a populației. „Specialiștii” au stabilit consumul mediu zilnic de calorii necesar unei persoane este de 2700 – 2800 de calorii, ori aceiași „specialiști” au stabilit că românii sunt niște „îmbuibați” care consumă 3300 de calorii zilnic. Așadar trebuie să mănânce mai puțin. In sprijinul hotărârii se venea cu recomandări medicale privind raportul dintre înălțime şi greutate. Astfel, pentru un bărbat de 1,65 m înălțime, cu vârsta între 30 – 39 de ani, greutatea optimă era de 67,5 kg; pentru unul de 1,80 m, cu vârsta între 40 – 49 de ani, greutatea trebuia să fie de 80,5 kg. La femei, „standardele” erau cam de tipul: înălțime 1,57 m / vârsta 30 – 39 ani / greutate 56,6 kg; înălțime 1,68 m / vârsta 40 – 49 ani / greutate 66,9 kg. Consumul anual era şi el reglementat (pentru o persoană): carne şi produse din carne: 60 – 70 kg; pește și produse din pește: 8 – 10 kg; lapte şi produse din lapte (exclusiv unt): 210 -230 litri; ouă: 260 – 280 bucăți; grăsimi (unt, margarină, ulei, untură): 16 – 18 kg; legume şi produse din legume: 170 – 180 kg; leguminoase boabe: 3 – 4 kg; fructe şi produse din fructe: 65 – 95 kg; zahăr şi produse din zahăr: 22 – 26 kg; cartofi: 70 – 90 kg; produse din cereale (făină, mălai, orez): 120 – 140 kg. Se consideră însă că „oferta” este prea generoasă şi, în 1984 se adoptă un nou plan alimentar în care rațiile erau mult reduse față de cele anterioare: carne – 39,12 kg; lapte şi produse din lapte – 78,73 kg; legume – 66,08 kg etc. Partidul s-a dovedit a fi însă foarte preocupat de curățenia poporului român, având în vedere că fiecărui cetățean îi era repartizată o cantitate de 1,9 kg săpun/an, cu 0,9 kg mai mult ca în 1980! Locuitorii satelor erau obligați, pentru a primi rațiile, să vândă la cooperativele locale ouă – de o anumită mărime –, lapte, la prețuri fixate de autorități. Țăranii erau „binecuvântați” și cu alte solicitări aberante. Spre exemplu, dacă doreau să sacrifice un porc, țăranii trebuiau să crească încă unul pe care să-l dea „la stat”. „Tacâmul de pui”, „salamul cu soia”, „adidașii de porc”, „nechezolul”, „cicoarea”, „laptele condensat”, „compotul de prune” sau „peștele oceanic” (ne amintim de celebra reclamă „Nici o masă fără pește!”) au intrat astfel în limbajul cotidian al românilor. Chiar și pentru aceste produse se stătea la „coadă” ore în șir, dar este adevărat că toată lumea "se descurca". Cafeaua originală, săpunul, ciocolata sau țigările fine – în special Kent, erau produse de mare lux, având rol de monedă forte în orice împrejurare.

Criza alimentară era doar un aspect al restricțiilor impuse populației. Deși țara era producătoare de țiței și dispunea de mari rafinării în care procesa și țiței din import, benzina a fost raționalizată (30 de litri /lună); circulația automobilelor a fost restricționată – cele care aveau număr cu soț circulând într-o duminică, cele fără soț în duminica următoare. Fabricile de mașini se numărau şi ele printre marile realizări ale regimului, dar datorită exporturilor românii așteptau uneori ani de zile până le venea rândul să poată achiziționa un autoturism. In România socialistă, care se dorea „multilateral dezvoltată” până în anul 2000, lumina era întreruptă în deceniile 70-80 în orele de seară. Becurile trebuiau să fie doar de 40 wați, dar în comerț se găseau oricând becuri de 60, 75, sau 100w. Consumul industriei era atât de mare încât a fost sacrificat consumul populației la orele de vârf.  Concomitent, Conducătorul statului a recomandat cetățenilor să pună pe ei „o haină în plus”, în momentul în care s-a luat decizia raționalizării agentului termic și a apei calde menajere. In 1988, un decret de economie a energiei stabilea ca în spațiile publice – cu excepția școlilor şi grădinițelor – temperatura să nu fie mai mare de 16° Celsius pe timp de iarnă! Agricultura socialistă, unde anual se realizau producții mari și chiar depășiri de plan, ducea de fapt o mare lipsă de mână de lucru, regimul rezolvând și acest aspect într-un stil caracteristic: scoaterea la muncile agricole a militarilor, elevilor și studenților. Spre exemplu, în anul 1981, 2,5 milioane de elevi și studenți au fost scoși de la cursuri și trimiși să lucreze în agricultură.  Armata lucra și la toate marile șantiere ale țării și chiar în mine de cărbuni.

România stătea prost la infrastructură. Rețeaua telefonică era una din cele mai slab dezvoltate din Europa, cu 700.000 de posturi telefonice la o populație de peste 23 milioane locuitori. Sistemul de șosele și autostrăzi era și el într-o stare jalnică, existând o singură autostradă, București – Pitești, cu puțin peste 100 de kilometri.