La
scurt timp după 23 august 1944, Gheorghiu Dej îi zugrăvea principesei Ileana,
tabloul României comuniste de viitor: o lume modernă, industrializată, cu
ştiinţă de carte, având parte de toate binefacerile lumii moderne, dar fără
nedreptăţile acesteia. O parte din cele relatate s-au adeverit cu prisosință și au schimbat fața
țării cu eforturi grele impuse populației de conducerea comunistă.
Lucrurile
aveau să stea cu totul altfel decât le-a zugrăvit liderul comunist. Măsurile
luate pentru modernizarea ţării (industrializarea, colectivizarea etc.) s-au
făcut prin sacrificarea intereselor cetăţenilor şi în dauna bunăstării
acestora. Deşi pe hârtie progresul economic pare evident faţă de perioada
interbelică, în realitate venitul unui muncitor în anul 1963 era de 1,9 ori mai
mic decât în anul 1938. In schimb s-au asigurat multe înlesniri sociale și
multe gratuități, de care sărăcimea nu ar fi visat în fostul regim de dinainte
de război. Cu toate eforturile de preluare abuzivă a produselor agricole de la
țărănimea încă liberă, prin regimul „cotelor” împovărătoare, o lungă perioadă
de timp, în anii 50, la orașe produsele alimentare s-au obţinut de bază de
cartelă, în cantităţi minime. Situaţia, din acest punct de vedere, s-a
ameliorat în anii 60 şi în prima parte a anilor 70. Țărănimea s-a aflat
totdeauna pe poziția unei populații secundare, menită să fie exploatată la
sânge, ca în evul mediu, sub lozinca neoficială a activiștilor de partid,
„trage pe țăran”. Oficial se folosea loznica “alianței dintre clasa
muncitoare și țărănime”. Țăranii obțineau produse industriale de strictă
necessitate numai prin plata cu produse din gospodăria proprie, prin troc cu
statul comunist. Spre exemplu, petrolul (gazul lampant) se obținea prin schimbul cu ouă,
sau cu păsări vii. La orașe mari, sau mici, se procurau produse de îmbrăcăminte
tot pe cartelă. Drepturtile de cumpărare prin cartele era diferit, în funcție
de categoria socio-profesională din care făcea parte posesorul (pensionari,
copii, funcționari, muncitori cu muncă ușoară, muncitori cu muncă grea, etc).
Cartelele erau împărțite în dreptunghiuri mici și erau colorate diferit. La
pâine, care era numai neagră, cartelele aveau atâtea dreptunghiuri câte zile
avea luna, iar vânzătoarea tăia dreptunghiul aferent (mai târziu cumpărătorul
se putea duce la magazin cu dreptunghiurile deja tăiate). Spre exemplu, un
pensionar și un copil aveau dreptul la 250 grame de pâine pe zi, iar un
muncitor cu muncă grea avea dreptul la 450 grame de pâine pe zi. La cartelele
pentru îmbrăcăminte dreptunghiurile corespundeau unei anumite valori. Pentru a
cumpăra pânzeturi, sau confecții, se tăiau dreptunghiuri de valoarea produsului
cumpărat. Plata se făcea separat, la sacerie, după tăierea dreptunghiurilor. Existau cartele
pentru foarte multe produse alimentare sau industriale, printre care și pentru
lemne. Unele produse dintre cele cartelate se vindeau și „la liber”. La acestea
din urmă aveau acces și țăranii, pentru că ei nu primeau cartele pentru nici un
produs.
La
fel de adevărat este însă că au existat şi unele „binefaceri”: numărul
ştiutorilor de carte a crescut permanent; au fost construite creşe, grădiniţe,
şcoli, spitale. Dar la fel de adevărat este şi că drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor au fost încălcate, sau lichidate, dacă ar fi să
amintim doar: libertatea de exprimare (regimul comunist aplicând o cenzură
extrem de dură asupra tuturor mediilor de exprimare), libertatea confesională
(simplul mers la biserică devenise un gest de mare curaj pentru membrii de
partid sau persoanele cu unele funcții), libertatea de circulaţie (ieşirile în
afara ţării erau cvasi-imposibile pentru cetăţenii de rând) etc.
Unii
susțin că economia socialistă a avut grave consecinţe asupra nivelului de trai
al populaţiei în ultima parte a regimului Ceauşescu. Nu este adevărat. Economia,
pe ansamblu, mergea bine și era aptă pentru exporturi masive. Exporturile exagerate au dus către o exploatare dură a forței de muncă (In schimburi prelungite și prin muncă în zilele de sâmbătă și duminică) și la
lipsuri umilitoare în aprovizionarea populației,. La sfârşitul anilor '70 şi
începutul anilor '80 preţurile la alimente, servicii şi la bunuri de uz casnic
şi cotidian, au început să crească. Lipsurile alimentare au devenit cronice la orașe
datorită exporturilor, şi s-au reintrodus cartele
la câteva produse alimentare, precum pâine, ulei și lactate. Țăranii nu primeau cartele, ei trebuind să-și
asigure alimentația din gospodăria proprie, sau pe plan local. Pe
19 decembrie 1980 s-a dat legea „pentru constituirea, repartizarea şi folosirea
pe judeţe a resurselor pentru aprovizionarea populaţiei cu carne, lapte, legume
şi fructe”. Consumul de alimente era raţionalizat în fiecare judeţ, circulaţia
liberă a produselor fiind practic împiedicată. Mai mult, fiecare judeţ trebuia
să livreze fondului centralizat al statului, la preţuri fixe, tot surplusul de
alimente. Cartelele la zahăr şi ulei au fost diferenţiate pe categorii de
populaţie: raţii mai mari pentru orăşeni şi mult mai mici pentru locuitorii din
mediul rural. Pâinea se vindea în cantităţi limitate, ajungându-se la situaţii
aberante ca o persoană să nu poată cumpăra acest produs decât din localitatea
în care domicilia, cartela fiind valabilă numai în localitatea de domiciliu. În octombrie 1981, un alt decret „privind măsurile pentru
prevenirea şi combaterea unor fapte care afectează buna aprovizionare a
populaţiei”, stabilea pedepse cu închisoarea de la şase luni la cinci ani
pentru „cumpărarea de la unităţile comerciale de stat şi cooperatiste, în scop
de stocare, în cantităţi care depăşesc nevoile consumului familial pe o
perioadă de o lună” a unor produse de bază: făină, zahăr, ulei, mălai, orez.
Excepţie făceau legumele şi fructele pentru iarnă.
Totul a culminat, în 1982, când s-a aprobat Programul de alimentaţie ştiinţifică a
populaţiei. „Specialiştii” au stabilit consumul mediu zilnic de calorii necesar
unei persoane este de 2700 – 2800 de calorii Aceiaşi „specialişti” au
stabilit că românii sunt nişte „îmbuibaţi” care consumă 3300 de calorii zilnic.
Aşadar trebuie să mănânce mai puţin. În sprijinul hotărârii se venea cu
recomandări medicale privind raportul dintre înălţime şi greutate. Astfel,
pentru un bărbat de 1,65 m înălţime, cu vârsta între 30 – 39 de ani, greutatea
optimă era de 67,5 kg; pentru unul de 1,80 m, cu vârsta între 40 – 49 de ani,
greutatea trebuia să fie de 80,5 kg. La femei, „standardele” erau cam de tipul:
înălţime 1,57 m / vârsta 30 – 39 ani / greutate 56,6 kg; înălţime 1,68 m /
vârsta 40 – 49 ani / greutate 66,9 kg. Consumul anual era şi el reglementat
(pentru o persoană): carne şi produse din carne: 60 – 70 kg; peşte şi produse
din peşte: 8 – 10 kg; lapte şi produse din lapte (exclusiv unt): 210 -230
litri; ouă: 260 – 280 bucăţi; grăsimi (unt, margarină, ulei, untură): 16 – 18
kg; legume şi produse din legume: 170 – 180 kg; leguminoase boabe: 3 – 4 kg;
fructe şi produse din fructe: 65 – 95 kg; zahăr şi produse din zahăr: 22 – 26
kg; cartofi: 70 – 90 kg; produse din cereale (făină, mălai, orez): 120 – 140
kg. S-a considerat însă că „oferta” era prea generoasă şi, în 1984, s-a adoptat un
nou plan alimentar în care raţiile erau mult reduse faţă de cele anterioare:
carne – 39,12 kg; lapte şi produse din lapte – 78,73 kg; legume – 66,08 kg etc.
Partidul s-a dovedit a fi însă foarte preocupat de curăţenia poporului român,
având în vedere că fiecărui cetăţean îi era repartizată o cantitate de 1,9 kg
săpun/an, cu 0,9 kg mai mult ca în 1980!
Locuitorii satelor erau obligaţi,
pentru a primi raţiile, să vândă la cooperativele locale de consum, ouă – de o anumită
mărime –, lapte, la preţuri fixate de autorităţi. Ţăranii erau „binecuvântaţi”
şi cu alte solicitări aberante. Spre exemplu, dacă doreau să sacrifice un porc,
ţăranii trebuiau să crească încă unul pe care să-l dea „la stat”. „Tacâmul de
pui”, „salamul cu soia”, „adidaşii de porc”, „nechezolul”, „cicoarea”, „laptele
condensat”, „compotul de prune” sau „peştele oceanic” (se amintește celebra
reclamă „Nici o masă fără peşte!”) au intrat astfel în limbajul cotidian al
românilor. Chiar şi pentru aceste produse se stătea la „coadă” ore în şir.
Cafeaua originală, săpunul, ciocolata sau ţigările fine – în special Kent, erau
produse de mare lux, având rol de monedă forte în orice împrejurare.
Criza
alimentară era doar un aspect al celei generale în care se găseau românii. Deşi
regimul se lăuda cu marile sale rafinării, benzina a fost raţionalizată (30 de
litri /lună); circulaţia automobilelor a fost restricţionată – cele care aveau
număr cu soţ circulând într-o duminică, cele fără soţ în duminica următoare.
Fabricile de maşini se numărau şi ele printre „minunile” regimului, românii aşteptau ani de zile până le venea rândul să poată achiziţiona un
automobil. În România socialistă, care se dorea „multilateral dezvoltată” până
în anul 2000, copiii erau obligaţi să înveţe la lumina lămpilor cu gaz pentru
că lumina era întreruptă zilnic. Becurile trebuiau să fie doar de 40 waţi, în timp ce
propaganda ceauşistă vorbea de „anii-lumină” ai epocii. „Conducătorul iubit” a
recomandat cetăţenilor să pună pe ei „o haină în plus”, în momentul în care s-a
luat decizia raţionalizării agentului termic şi a apei calde menajere. În 1988,
un decret aberant, ca atâtea altele, stabilea că în spaţiile publice – cu
excepţia şcolilor şi grădiniţelor – temperatura să nu fie mai mare de 16°
Celsius pe timp de iarnă!
Agricultura socialistă, unde anual se raportau mari
depăşiri de plan, ducea de fapt o mare lipsă de mână de lucru, regimul
rezolvând şi acest aspect în stilu-i caracteristic, prin scoaterea la muncile
agricole a militarilor, elevilor/ studenţilor și a salariaților din posturile TESA, considerați neproductivi. Spre exemplu, în anul 1981,
2,5 milioane de elevi şi studenţi au fost scoşi de la cursuri şi trimişi să
lucreze în agricultură. Numărul salariaților obligați la muncile de recoltare nu s-a putut calcula.
România
stătea prost, în unele domenii, la capitolul tehnologie. Lucrurile nu stăteau bine nici la infrastructură, deși regimul comunist a extras țara din evul mediu prin asfaltarea a zeci de mii de kilometri de drumuri naționale, județene și comunale. Reţeaua
telefonică era una din cele mai slab dezvoltate din Europa, cu 700.000 de
posturi telefonice la o populaţie de peste 23 milioane locuitori. Sistemul de
drumuri şi autostrăzi era şi el într-o stare jalnică, existând o singură
autostradă – Bucureşti – Piteşti, cu circa 100 kilometri. Nu este, deci, greşit să se afirme că situaţia deplorabilă din punct de vedere alimentar și a bunurilor de larg consum, dar și mizeria
în care era ţinut poporul român, a contribuit decisiv la căderea regimului
comunist în decembrie 1989. In momentul respectiv s-a uitat că prin sacrificarea unor dorințe de libertate, statul comunist reușise să nu mai aibă datorii externe, mutase în locuințe noi milioane de locuitori, că ridicase nivelul cultural a majorității populației, că transformase România într-o țară industrială, producătoare în aproape toate domeniile industriale, că asigurase gratuitate în domeniul sănătății, învățământului, culturii și în multe alte domenii, că ridicase numeroase stațiuni de odihnă și balnerare, în care asigura concedii ieftine, accesibile tuturor locuitorilor și realizase multe, multe altele.
