BLENHEIM - Castele britanice

Arhitectura întregii Europe din sec.al 18-lea a reprezentat o perioadă înfloritoare și plină de importanță pentru arhitectura întregii Europe. Capetele încoronate, prinții și marii nobili își demonstrau puterea la o scară impresionantă, vrând să joace un rol important în trecerea arhitecturii spre stilul baroc. Aflat în apropiere de sătucul istoric Woodstock, din Oxfordshire, Marea Britanie, Palatul Blenheim, ridicat în stil baroc, a fost construit ca un dar al națiunii engleze și al reginei Anne pentru marele său general John Churchill, primul duce de Marlborough, în semn de recunoștință pentru succesul obținut în Războiul Spaniol de Succesiune, care a culminat cu înfrângerea Franței și Bavariei în bătălia de la Blenheim, pe Dunăre, în Bavaria.

Bătălia s-a dat între trupele engleze și austriece, conduse de John Churchill primul Duce de Marlborough și Eugeniu de Savoia, împotriva celor bavareze și franceze, în 1704. Cei doi comandanți au luat prin surprindere trupele bavareze și pe cele franceze, capturând 13000 de soldați inamici. Alți 18.000 au fost uciși, răniți sau au murit înecați. Armata franceză a suferit atunci prima înfrângere după aproape 50 de ani, iar Bavaria a ieșit din război.

Palatul, ridicat din inițiativa Parlamentului Britanic și al reginei Anne a primit numele faimoasei bătălii, iar lucrările au fost încredințate arhitectului Sir John Vanbrugh. Acesta se remarcase în egală măsură ca scriitor și soldat, fiind chiar închis de francezi, care îl considerau spion. Arhitectul realizase și Castelul Howard, din Yorkshire. El era nu doar omul momentului ci si un artist deosebit de priceput, așa că alegerea sa a fost cât se poate de firească. Vanbrugh a lucrat în colaborare cu Nicolas Hawksmoot, unul dintre discipolii lui Christopher Wren.

Hawksmoot a devenit celebru și pentru cele șase biserici pe care le-a proiectat în Londra în a doua decadă a sec.al 18-lea. Cei doi arhitecți au vrut ca prin opera lor să rivalizeze cu cele mai mari castele europene, inclusiv Versailles. Construcția a început in 1705 și a fost complet terminată 20 de ani mai târziu, respectiv între 1722-1725. Poate că nu s-a realizat chiar un Versailles englezesc, dar a fost cu siguranță cea mai monumentală construcție privată ridicată până la momentul respectiv în insulă britanică. Este, de asemenea un minunat exemplu al scurtului baroc englez.

Pentru construcție s-a alocat inițial suma de 260.000 de lire ca recompensă pentru victorie. La suma inițială s-au adăugat 60 000 de lire, din partea ducelui. Suma nu pare mare la începutul sec.al 21-lea, dar pe timpul construirii palatului un angajat la palat câștiga între 4 și 10 lire pe an. Bogățiile prezente in interiorul palatului sunt inestimabile și unice în lume, plecând de la ornamente și sculpturi până la tablouri, cufăre, scrieri etc. Interiorul cuprinde o bibliotecă imensă, portrete pictate de Van Dyck, John Singer Sargent, Joshua Reynolds, etc.

Palatul Blenheim este o clădire rectilinie, perfect simetrică, la care copul central este flancat de doua aripi cu colonade, fiecare construită în jurul unei curți. Stilul sobru al intrării principale este subliniat de porticul larg și de uriașele coloane corintiene. Totul sugerează profunzime, lipsind ornamentele greoaie.

Desenul întregului colos de piatră, a pus pe prim-plan grandoarea, în detrimentul confortului casnic. De exemplu bucătăriile au fost găzduite în una din aripile exterioare, la un sfert de milă depărtare de sufrageriile din corpul principal. Sarah, ducesa de Marlborough, n-a făcut niciun secret din faptul ca ea ar fi preferat confortul în locul măreției.

Remarcabile sunt, grădinile palatului. La începutul sec.al 18-lea, Henri Wise, grădinarul reginei Anne, le-a proiectat după stilul formalist al palatului Versailles. Mai târziu, Capability Brown le-a refăcut în stil pastoral, cu păduri, pajiști și canale, totul  parând natural. In afară de construcția clădirilor, peisajul a cerut și el o muncă titanică. Totul s-a vrut să fie ca desprins din natură, Capability Brownau creat grădini splendide, un lac și o cascada, un pod măreț ce duce la columna primului duce, construită în 1727. Toate acestea au fost create la superlativ, dovedind măiestria peisagiștilor vremii, fiind cele mai mari proiecte din Europa în acea vreme. 

Blenheim Palace se află în centrul unei gradini impresionante ce se întinde pe o suprafață de 2000 de acri și care este străbătută de un lac plin de lebede.

Castelul și-a menținut proprietarii de-a lungul vremii, nefiind cedat unei alte familii nou îmbogățite. In secolul trecut (sec, 19) aici s-a născut, în 1874, și a copilărit una dintre cele mai de seamă personalități engleze și europene, celebrul Winston Churchill, nepotul celui de al noulea duce.El avea să devină erou național în urma carierei sale politico-militare. La 1900 a fost primit în Parlament, ajungând prim ministru între anii 1940-1945 și mai apoi, între 1951-1955. E considerat a fi unul din cei mai de seama oameni ai Angliei tuturor timpurilor.

Winston Churchill

CAIUS CASSIUS LONGINUS

Gaius Cassius Longinus  s-a născut înainte de 85 e.A. și a decedat la 3 octombrie 42 e.A. Provenind dintr-o familie nobiliară de proveniență mai nouă a fost senator roman, conducător și instigator al complotului pentru uciderea lui Caius Iulius Cezar, și cumnatul lui Marcus Junius Brutus Caepio.

Sunt cunoscute puține lucruri din viata timpurie a lui Caius Cassius Longinus. A studiat filosofia la Rodos sub îndrumarea lui Archelaus și a învățat să vorbească fluent în limba greacă. El a fost căsătorit cu Junia Tertia (Tertulla), care a fost fiica lui Servilia Caepionis ( care era sora vitregă a celuilalt mare conspirator, Marcus Brutus). Ei au avut un fiu născut în jurul anului 60 e.A și o fiică.

In 53 e.A. el a luat parte la bătălia de la Carrhae, împotriva parților, în subordinea lui Marcus Licinius Crassus, bătplie pierdută dezastros și rușinos pentru Roma.

Cassius

Cassius a revenit la Roma în anul 50 e.A., când războiul civil era pe cale să izbucnească între Iulius Cezar și Cnaeus Pompeius . Cassius a fost ales tribun al plebei pentru anul  49 e.A. și s-a alăturat partidei Optimaților, în timp ce fratele său Lucius Cassius sprijinea pe Cezar.

Cassius a părăsit Italia, la scurt timp după ce Cezar a trecut Rubiconul . El s-a întâlnit cu Pompeius în Grecia și a fost desemnat să comande o parte din flota aceluia.

In anul 48 e.A, Cassius a navigat cu navele de sub comanda sa spre Sicilia, unde a atacat și a incendiat o mare parte din flota lui Caesar. El a început apoi să hărțuiască naval în largul coastlor italiene. Vestea înfrângerii lui Pompei în bătălia de la Pharsalus l-a determinat pe Cassius să navigheze spre Hellespont, cu speranța că se va alia cu regele Pontului , Pharnaces al II-lea . Flota lui Cassius a fost interceptată de Caesar, în drum, și a fost forțat să se predea necondiționat. In continuare, se pare că a participat la războiul lui Caesar împotriva lui Pharnaces al II-lea, anul 47 e.A., război în urma căruia Caesar a anunțat Senatul despre victorie printr-o scrisore scurtă: Veni, vidi, vici ! Caesar nu era un om răzbunător așa că l-a cruțat pe Cassius după trădare.Totuși Cassius a refuzat să se alăture în lupta împotriva Cato și  și Scipio în Africa, alegând să se retragă la Roma.

Cassius a petrecut următorii doi ani într-o oarecare inactivitate oficială, și se pare că a întărit prietenia cu Cicero. S-a afirmat în activitatea de organizare a conspirației de asainare a lui Caesar, atrăgându-l și pe cumnatul său Brutus (Marcus Iunius Brutus Caepio), care a deveit și el unul dintre conducători


Caius Iulius Caesar

Bucuria conspiratorilor a avut o foarte scurtă durată deoarece Marcus Antonius, omul de încredere al lui Caesar a preluat puterea și a influențat populația împotriva lor. In scrisorile scrise în anul 44 e.A, Cicero se plângea frecvent că Roma era încă supusă tiraniei, pentru că "eliberatorii" nu a reușit să ucidă Antonius. Conform unor afirmații, Cassius ar fi vrut să-l omoare Antonius în același timp ca și Caesar, dar Brutus nu a fost de acord.

In cei doi ani ce au urmat asasinatului Brutus și Cassius au adunat separat legiuni fidele în Orient. S-au aliat și s-au regrupat la Sardes, nu înainte ca Brutus să jefuiască sălbatic Lycia cu orașul Xantos, iar Cassius să jefuiască insula Rodos. Au travesat Hellespontul, au traversat sudul Traciei și au așezat tabăra la Phillipi. Deși Brutus a învins pentru un moment partea de armată condusă de Octavianus (Octavius), Cassius a pierdut în fața lui Marcus Antonius și s-a sinucis. In final armatele celor doi asasini au fost spulberate, astfel că și Brutus și-a pus capăt zilelor.

Data morții lui Cassius a fost aceeași cu cea de naștere, 3 octombrie și a fost plâns de Brutus  „drept ultimul dintre romani”. A fost înmormântat la Thasos.

ASASIAREA LUI CAESAR

La idele lui martie (15 martie) conform calendarului roman, în anul 44 e.A, la Roma s-a produs un asasinat care a devenit un eveniment epocal pentru istoria lumii. In plină Senatul roman, reunit în sala construită de Cneius. Pompeius pe Câmpul lui Marte, stăpânul absolut şi aproape de necontestat al Romei, Caius Iulius Caesar, a fost asasinat de un grup de complotişti senatori. O conjuraţie vicleană, din care făceau parte nume celebre ale vieţii publice romane, cu Marcus Iunius Brutus Caepio şi Gaius Cassius Longinus, cumnatul său, în frunte, dar și cu Decimus Iunius Brutus Albinus l-a răpus pe cel care, se spunea în capitala imperiului, că ar voi să reinstaureze forma de guvernământ monarhică.

Senatul se întrunea în ziua fatidică, iar senatorii așteptau sosirea lui Caear. Se spune însă că acesta se hotărâse să nu vină din motive de sănătate, dar motivul real ar fi fost soția sa, Calpurnia, care se panicase din cauza unor semne rele.

„Ce spui, Cezar? Oare cineva de statura ta va lua în seamnă visele unei femei și semnele oamenilor fără minte?” Sunt cuvintele lui Decimus Iunius Brutus Albinus către Caesar. Așa l-a făcut să se răzgândească astfel că Caesar a decis, în cele din urmă, să participe la ședința Senatului, chiar și numai pentru a anunța amânarea acesteia pentru o altă dată. El nu știa că mai bine de 60 de uneltitori îl așteptau acolo, cu pumnalele ascunse sub robe. Decimus știa însă acest lucru prea bine, el fiind, în fond, unul dintre liderii conspirației, iar acțiunile sale din acea dimineață aveau să schimbe cursul istoriei.

Majoritatea istoricilor i-a identificat pe Brutus și Cassius drept cei care au pus la cale întreaga conspirație împotriva lui Cezar, tinzând să-l omită pe Decimus Brutus, chiar dacă el este adevărata cheie a poveștii: motivele sale sunt mai clare decât se crede, iar comportamentul său arată cât de bine se organizaseră conspiratorii.

Spre deosebire de Brutus și Cassius, Decimus era omul lui Cezar. În războiul civil dintre Cezar și generalul Pompei (49-45 e.A), Brutus și Cassius l-au sprijinit pe cel din urmă și au schimbat ulterior tabăra. Decimus, în schimb, l-a susținut pe Cezar de la început până la sfârșit. În timpul conflictului, Cezar l-a însărcinat pe Decimus să guverneze Galia în absența sa, iar la sfârșitul războiului, în anul 45 e.A , acesta s-a întors la Roma pentru a fi alături de Cezar.

Apoi lucrurile au luat o altă turnură. Intre septembrie 45 e.A și martie 44 e.A, Decimus și-a schimbat sentimentele față Caesar. Nu se știe exact de ce, dar probabil că nu a fost o problemă de principii, ci mai degrabă de putere. Scrisorile lui Decimus către Cicero arată un om de acțiune cu un acut simț al onoarei și cu o sete puternică de răzbnunare

Poate elementul care l-a făcut pe Decimus să schimbe tabăra a fost participarea la cele două parade ale victoriei organizate pe străzile Romei în toamna anului 45 e.A. Atunci, Caesar le-a permis, în pofida obiceiurilor, generalilor săi spanioli să sărbătorească, dar nu i-a acordat același privilegiu și lui Decimus pentru victoria sa împotriva unui trib galic.

Sau poate că a fost numirea lui Octavianus (Octavius), nepotul lui Caesar, în funcția de comandant-adjunct în războiul împotriva parților, rivalii Romei din Mediterana de răsărit. Asta în timp ce Decimus era lăsat în urmă, în Galia, pe care trebuia să o guverneze.

Indiferent care i-au fost motivele, odată ce s-a întors împotriva lui Cezar, Decimus a fost indispensabil complotului. Era atât șeful de securitate al conspiratorilor, cât și principalul lor spion. Era singurul complotist din cercul apropiat al victimei, așa că a putut juca rolul de cârtiță, revelându-le asasinilor gândurile lui Caesar. Mai mult, el controla o trupă de gladiatori, care va avea un rol important în ziua asasinatului.

Cezar a rămas la Roma între octombrie 45 e.A și martie 44 e.A. – cea mai îndelungată ședere a sa aici în mulți ani. N-a făcut niciodată public un program clar, dar acțiunile sale dădeau de înțeles că urma să schimbe maniera de guvernare a Romei. Se comporta din ce în ce mai autoritar și și-a luat titlul, nemaiîntâlnit în istoria cetății, de Dictator pe viață. A păstrat magistraturile republicane tradiționale, dar alegerile deveniseră deja simple formalități: puterea de numire în funcții o deținea de fapt Cezar. Consulii, pretorii și senatorii au văzut cum puterea se transfera către secretarii și consilierii lui Cezar, chiar dacă unii abia deveniseră cetățeni romani de drept; unii erau chiar foști sclavi. Cezar nu era rege, dar obținuse o putere echivalentă cu cea a unui monarh.

Pentru criticii săi, favorurile pe care i le făcea lui Octavianus (Octavius) aduceau pericolul fondării unei dinastii.

Unii romani răspundeau la puterea din ce în ce mai mare a lui Cezar cu lingușiri. Ii acordau foarte multe titluri onorifice, numindu-l chiar zeu. Alții, însă, au decis că el trebuia oprit și au hotărât să-l asasineze, spunând că acționează în numele Republicii și al Libertății, și împotriva unei monarhii în devenire. Adevărul era însă că aceștia vedeau în puterea lui Cezar o amenințare directă la propriile lor privilegii.Primele idei cu privire la asasinarea lui Cezar s-au înfiripat din vara anului 45 e.A, dar complotul care va duce la crima din 15 martie s-a încheagat abia în februarie 44 e.A. Cel puțin 60 de oameni s-au alăturat complotului (dintre care se pot identifica, astăzi, doar 20). Potrivit lui Seneca, cei mai mulți dintre complotiști nu erau inamicii lui Caesar (foști aliați ai lui Pompei), ci prieteni și susținători de-ai săi.

Nu se poate spune însă același lucru despre Brutus și Cassius, cei mai cunoscuți dintre complotiști. După Victoria asupra lui Pompeius, Caesar l-a iertat pe Brutus și ulterior chiar l-a răsplătit cu funcții importante. Acesta a fost însă punctul pozitiv culminant al relației dintre cei doi. In vara lui 45 e.A, Brutus a divorțat de soția sa și s-a recăsătorit cu nimeni altcineva decât Porcia, fica marelui dușman al lui Cezar, Cato.

Din iarna anului 44 e.A., opozanții lui Caesar au început să facă apel la Brutus ca să apere tradiția predecesorilor săi, printre care se număra și fondatorul Republicii, Lucius Junius Brutus, cel care veghease asupra expulzării regilor etrusci ai Romei. Astfel, dintr-o combinație de mândrie, principii și, poate, dragoste pentru soția sa, Brutus s-a întors împotriva lui Cezar.

Asasinatul a fost comis în spațiul afectat Senatului din Câmpul lui Marte, aparținând lui Pompeius, marele rival al lui Cezar. Aceasta făcea parte dintr-un complex imens ce includea un teatru, un parc, magazine ș.a. De 15 martie, aici aveau loc jocuri ale gladiatorilor, fapt folosit de Decimus drept scuză pentru a-și trimite trupa de gladiatori în apropiere de Casa Senatului. Însă adevăratul lor scop acolo era de a servi drept forță de securitate în caz că ceva nu mergea conform planlui.

In calitate de general, Caesar beneficia de un apărător apropiat (bodyguard) și chiar de o gardă, dar el a renunțat la acesta când s-a întors la viața de civil în Roma. Dorea să pară mai accesibil și lipsit de frică. În plus, numai senatorii puteau participa la o ședință a Senatului, așa că alaiul de însoțitori ai lui Cezar trebuia să rămână în afara clădirii. Mai mult, Cezar numise personal mai mulți senatori, unii dintre ei militari, iar dacă aceștia ar fi venit în ajutorul său, i-ar fi putut opri pe asasini.

Pentru a preveni acest lucru, asasinii au trebuit să acționeze foarte repede, izolându-și victima înainte de a lovi. Chiar înainte ca Caesar să-și ocupe locul pe scaunul său special și central, câțiva dintre complotiști s-au așezat în spatele lui, în timp ce alții au venit în jurul său pentu a-i distrage atenția. De fapt, ei au format un cordon în jurul lui Caesar. Apoi au pornit la atac. Tillius Cimber, un fost soldat pe care Cezar îl ajutase în trecut, a tras de toga victimei, iar la acest semnal ceilalți au scos cuțitele.

Cezar s-a adresat imediat lui Cimber – „Dar asta e violență!” - și l-a înjurat pe Publius Servilius Casca, care a lovit primul.

Intre timp, Trebonius fusese însărcinat să-l țină de vorbă pe Marcus Antonius la intrarea clădirii. Antonius era un veteran respectat, considerat puternic și periculos, și un om loial lui Caesar. Dacă s-ar fi aflat în sala crimei, ar fi sărit cu siguranță în ajutorul acestuia.

Cu Marcus Antonius ținut departe de locul crimei, Caesar nu a avut cum să se apere. A murit, probabil, în doar câteva minute din cauza rănilor grave suferite. Potrivit surselor, a suferit 23 de lovituri de pumnal.

In pofida asasinatului executat cu precizie, dispariția lui Carsar n-a avut efectul scontat de asasini. Roma a fost cuprinsă din nou de un război civil, iar complotiștii aveau să fie la rândul lor uciși. Mai mult decât atât, Republica în numele căreia au acționat a pierit, fiind înlocuită de o conducere imperială. Asta nu înseamnă însă că complotiștii au fost niște idealiști nesăbuiți, ci doar că abilitățile lor militare, demonstrate în 15 martie, nu erau completate și de o perspicacitate politică, care le-ar fi permis să întrevadă mai bine efectele acțiunii lor.

Evenimentul a căpătat dimensiuni cosmice: scurtă vreme mai târziu a fost zărită timp de şapte zile pe cer o cometă, iar soarele, transmite Plutarh, un an întreg a strălucit mai palid, semn că zeilor nu le-a fost indiferent evenimentul. Căderea dramatică a lui Caesar a devenit un motiv artistic prezent permanent, până şi în epoca internetului, în cultura europeană. 

Imediat după înfăptuirea asasinatului conjuraţii au proclamat restaurarea Constituţiei republicane. Iulius Caesar anulase în fapt instituţiile şi magistraturile tradiţionale, golindu-le de conţinut: consulatul, de pildă, din cea mai importantă magistratură executivă a devenit un simplu titlu onorific: şi, pentru a da satisfacţie la cât mai mulţi din partizanii săi, Caesar a creat consuli suffecţi, adică supleanţi, al căror număr era nelimitat. El însuşi şi-a spus dictator. Trebuie însă amintit că în Roma republicană dictatura era o magistratură extraordinară, dar constituţională. În situaţii de criză gravă Senatul alegea un dictator care era înzestrat cu puteri depline pentru rezolvarea ei; dictatura era limitată în timp: ea înceta odată cu rezolvarea crizei şi în nici un caz nu putea depăşi şase luni; pentru a salva măcar în aparenţă principiul colegialităţii, una din caractersticile fudamentale ale sistemului roman, dictatorului i-a fost asociat un “magister equitum” (comandant al cavaleriei) care, spre deosebire de magistraturile normale, era într-o poziţie inferioară dictatorului. Aşadar, Caesar, preluând dictatura, nu a încălcat Constituţia romană; gestul anticonstituţional săvârşit de el a fost că s-a declarat dictator perpetu. 

Imediat după ce trupul dictatorului a zăcut fără viaţă, senatorii au părăsit în panică sala de şedinţe şi s-au ascuns care pe unde a nimerit; chiar şi Marcus Antonius, credinciosul şi curajosul partizan al lui Caesar, a cedat sentimentului de frică şi a dispărut fără urme pentru o vreme. Străzile Romei s-au golit, căci şi plebea, deşi dornică de spectacole inedite, s-a retras, neştiind ce “spectacole” aveau să urmeze pe scena romană. Strigătul conjuraţilor de revenire la sistemul pe care dictatorul Caesar îl distrusese a fost un strigăt în pustiu. În scurtă vreme ei au trebuit să se refugieze pe Capitoliu. A doua zi pe 16 martie în capitala imperiului a sosit Lepidus, comandantul cavaleriei dictatorului Caesar, cu trupe.

La 17 martie a avut loc prima şedinţă a Senatului după asasinare; Cicero, un fanatic adept al Constituţiei tradiţionale, experimentat om politic, a obţinut amnistierea conjuraţilor şi a făcut un apel insistent la concordie; el n-a putut împiedica Senatul să voteze onoruri divine pentru Caesar şi interdicţia de a aduce vreo atingere actelor dictatorului. În Roma şi-a făcut reapariţia Marcus Antonius care, datorită trupelor aduse de Lepidus, domina scena politică. Atunci când la 20 martie au avut loc funeraliile lui Caesar, situaţia conjuraţilor a devenit critică: plebea romană, abil manipulată de Marcus Antonius prin citirea testamentului dictatorului care lăsase bunuri impresionante poporului roman şi chiar şi unora dintre conjuraţi, a incendiat casele acestora. Cât de nefavorabilă era atmosfera pentru asasinii lui Caesar în zilele următoare morţii dictatorului se vede şi dintr-o scrisoare, păstrată în corespondenţa lui Cicero, pe care Decimus Brutus, unul din complotişti, le-a trimis-o lui Iunius Brutus şi lui Cassius în ziua de 17 martie; Decimus Brutus relatează o discuţie pe care a avut-o cu unul din locotenenţii lui Caesar, Hirtius: acesta îl avertizase că populaţia capitalei şi armata erau în efervescenţă, foarte iritate de actul de la idele lui martie pe care-l socoteau criminal şi de neiertat; în consecinţă, Decimus Brutus consideră că participanţii la conjuraţie trebuie să se retragă în insula Rodos sau în alt loc îndepărtat în aşteptarea unor vremuri mai bune. La 18 aprilie acelaşi an Cicero exclamă disperat într-o scrisoare către editorul şi prietenul său Atticus: “O zei binefăcători! Tirania trăieşte, deşi tiranul a murit! Ne bucurăm de moartea tiranului, dar îi apărăm actele!” Ceva mai târziu, la 3 mai, Cicero formulază în alţi termeni aceeaşi idee “Noi împlinim toată voinţa regală, deşi regele a fost ucis” şi enumeră toate abuzurile noii puteri: falsificări de hotărâri ale Senatului, scutiri de datorii, acordarea de imunităţi în chip arbitrar, acordarea de avantaje materiale. În fapt atentatul de la idele lui martie eşuase. 

Eroarea fundamentală săvârşită de complotişti a fost că ei nu s-au concentrat decât asupra modalităţii prin care urma să fie eliminat fizic Iulius Caesar, socotind că, automat după aceea, sistemul tradiţional îşi va reintra în drepturi. Nu şi-au dat seama că Caesar pusese la punct o structură prin intermediul căreia el exercita actul de guvernare. Caesar a fost asasinat, dar structura a rămas intactă. Conjuraţii n-au pregătit o structură de putere care să contrabalanseze, dacă nu să înlocuiască, sistemul instaurat de Caesar. A crede că lucrurile decurg de la sine este o iluzie periculoasă. Talentul oratoric al lui Cicero nu era suficient pentru distrugerea sistemului pus la punct de dictator.

Surpriza trebuie să fi fost mare pentru asasini când au realizat că senatorii, adică acea categorie care teoretic avea tot interesul să se alăture imediat lui Brutus şi Cassius, n-au luat nici o iniţiativă - mulţi erau partizanii dictatorului; plebea romană era amorfă, dar a devenit violentă, când a aflat prevederile testamentului dictatorului. În acest haos exista o structură care în circumstanţele date reprezenta elementul decisiv, şi anume armata pe care adjunctul lui Caesar, Lepidus, a deplasat-o imediat în capitală.

Nu erorile tactice au determinat eşecul conjuraţilor, ci faptul că nu au pregătit o structură care să preia şi să-şi asume guvernarea. Cum adversarii lor aveau la dispoziţie o asemenea structură, asasinarea lui Caesar a fost din multe puncte de vedere un gest inutil.

v