In ultimul sfert al secolului XIX-lea și începutul secolului XX, progresul economic al lumii a fost condiționat într-o măsură impresionantă de progresele impetuoase ale științei și tehnicii. La dezvoltarea nemaiîntâlnită până atunci a vechilor ramuri ale industriei, precum industriile metalurgică și textilă, s-a adăugat creșterea într-un ritm foarte rapid a unor ramuri noi și anume industria chimică, electrotehnică etc. Acest fapt remarcabil se explică prin găsirea de noi procedee tehnologice și inventarea unui număr mare de motoare și mașini-unelte, precum și punerea în valoare a noi resurse de energie. Astfel, folosirea petrolului ca nouă sursă de energie, a condus la inventarea și perfecționarea continuă a motorului cu explozie. O adevărată revoluție în organizare și procedeele industriale a fost produsă de folosirea electricității.
Cu certitudine, progresul tehnic în general, a permis aplicarea unor noi principii de organizare a producției. Toate acestea, plus intensificarea muncii au condus în mod firesc la creșterea productivității muncii, sporirea producției și diversificarea ei, revoluționarea transporturilor.
În perioada 1870-1915, producția industrială a lumii a crescut de aproximativ cinci ori. Trebuie apreciat și faptul că secolul care ne-a precedat a fost numit pe bună dreptate “Secolul fierului și cărbunelui”. Edificator în acest sens este și faptul că producția mondială de fier a crescut de la 30 milioane de tone în 1870, la 166 milioane în 1913. Pe primele locuri se situau în ordine: Anglia, Franța, Germania și SUA.
Din statisticile vremii, reiese că în anul 1913 producția mondială de oțel s-a ridicat la 76,6 milioane de tone din care cea a Europei era de 43,3 milioane. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă a fost realizată de industria grea, industria construcțiilor de mașini, construcțiile feroviare etc.
Este prioada în care au apărut în “marea industrie” mai mulți coloși, precum U.S.Steel în SUA, Krupp și Thyssen în Germania ș.a.
Un mare rol l-a jucat producția de electricitate care, suplinind lipsa de cărbune, a determinat crearea unor industrii puternice într-un număr de țări ca Italia, Suedia, Elveția. De asemenea, în uriașul salt realizat de economia mondială, în această perioadă, un rol important a avut-o creșterea producției de petrol. Producția mondială de petrol ajunsese în anul 1900 la 20 milioane de tone, pentru ca în 1913 să se ridice la 51 milioane de tone. Cel mai mare producător din lume erau Statele Unite ale Americii cu 9 milioane de tone în 1900 și 23 de milioane în 1913. În 1912, după SUA, urmau în ordine Rusia și România. Remarcabil este faptul că în anul 1907, țara noastră produsese 1.129.297 tone, iar în 1912 1.806.942 tone de petrol.
Dezvoltarea impetuoasă a industriei a condus la progresul sensibil al agriculturii care își accentua caracterul ei intensiv. Folosirea în măsură sporită a mașinilor agricole, îngrășămintelor chimice și folosirea unor metode mai eficace au avut ca rezultat creșterea producției agricole. Dacă în Europa Occidentală și parțial în Europa Centrală agricultura era intensivă, în SUA, Canada, Argentina, Australia și într-o oarecare măsură în Noua Zeelandă și Uniunea Sud-Africană, ea era extensivă și în același timp științifică. Dezvoltarea inegală a agriculturii mondiale era însă și mai pregnantă. Alături de țările amintite mai sus cu o agricultură în plină dezvoltare, erau altele precum China, Rusia, India, unde agricultura își menținea caracterul arhaic.
Legat de dezvoltarea agriculturii și în mare parte condiționată de aceasta, au fost progresele considerabile cunoscute de creșterea animalelor care a luat proporții impozante într-un număr de țări extraeuropene ca SUA, Argentina, Australia, Noua Zeelandă. Aceasta a condus și la construirea frigoriferelor ca și aplicarea unor noi metode de conservare a cărnii.
Impetuoasa dezvoltare a tuturor ramurilor economice mondiale se explică în primul rând prin creșterea rapidă a capitalurilor disponibile pentru investiții. Capacitatea financiară a lumii în acea perioadă, rezultă din rezervele de aur existente în 1913 în depozitele bancare din Europa și SUA. În Europa se aflau 4134 tone de aur, iar în SUA 1940; rezervele monetare din 52 de țări ale lumii erau de 11.170 tone de aur. Suma totală a hârtiilor de valoare din lumea întreagă era de aproximativ 600 de milioane de franci. Din această uriașă sumă, Anglia, Franța și Germania dețineau circa 497 milioane de franci, adică 80% din capitalul mondial.
De asemenea, pentru sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, goana pentru cuceriri extraeuropene și constituirea unor puteri mondiale, este una din principalele trăsături definitorii ale politicii Marilor Puteri. În această infernală competiție, Marea Britanie a jucat rolul principal. Nevoia stringentă de materii prime ieftine, de piețe de desfacere a mărfurilor și de plasare a capitalurilor, a determinat-o să ia un start cu adevărat furtunos sub sloganul “comerțul urmează drapelul”. Grupurile de presiune ce s-au format în Anglia, cu scopul de a stimula cuceririle coloniale, prezentau expansiunea extraeuropeană a Marii Britanii ca pe o formă a “luptei pentru viață”.
În planurile ideologilor colonialismului britanic, se impunea intenția de a face din Africa “De la Cap la Cairo”, un al doilea “imperiu indian”. Pe la finele secolului XIX, în Anglia se auzeau adesea apeluri pentru “O Britanie mai mare”.
Republica franceză, țara care a lansat sloganul îmbrățișat de tot omul, indiferent de pe ce meridian, “liberté, egalité, fraternité”, s-a avântat cu multă energie spre a nu rămâne prea mult în urma adversarului de peste Marea Mânecii. Propaganda colonială franceză a dus la formarea Partidului colonial, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, și la organizarea “Grupului Colonial al Camerei Deputaților”, “Grupul Colonial al Senatului”, “Comitetul Marocului”, “Comitetul Madagascarului”, “Comitetul Oceaniei franceze” etc.
În politica sa colonială, Rusia a acționat în sensul lărgirii granițelor statului. După războiul de la 1877-1878, guvernul țarist a trecut la noi anexări teritoriale spre Extremul Orient. Astfel au fost anexate regiunea Transcaspică în 1869-1873, Buhara și Kiva în 1873, hanatul Kokand în 1875, Fergana în 1875-1876, Samarkand și oaza Merv în 1884 ș.a.
Posesiunile rusești se întindeau în preajma războiului pe o suprafață de 17.700.000 kilometri pătrați cu o populație de 33.200.000 locuitori, dintre care 20.000.000 erau musulmani.
În Germania nu exista o tradiție colonială. Otto von Bismarck, supranumit “Cancelarul de fier”, era mult prea ocupat cu problemele continentale pentru a se gândi și la colonii. Prin 1868, el scria lui von Roon, ministrul de război al Prusiei ca “Toate avantajele care ar exista chipurile pentru metropolă au în majoritatea cazurilor un caracter iluzoriu”. Dar, după 1884, Germania s-a angajat cu toată vigoarea în această furtunoasă întrecere. Cercurile guvernante de la Berlin au acordat, pentru început, toată atenția teritoriilor din Africa, Oceania etc, rămase libere. S-au depus eforturi și pentru dobândirea unei poziții cât mai avantajoase în Asia Mică și Mesopotamia.
Italia, sosită și ea mai târziu la start, s-a desfășurat cu pretențiile de rigoare pe țărmurile Mării Roșii și Golfului Aden. În expansiunea lor, încercând să instaureze protectoratul asupra Ethiopiei, italienii au suferit în 1896 un eșec de proporții, corpul expediționar italian fiind zdrobit cu desăvârșire de ethiopieni la Adua. Totuși, în 1911, în urma războiului cu Imperiul Otoman, câștigat, Italia a anexat Tripolitania, Cyrenaica și și-a păstrat controlul asupra Dodecanezului.
Folosindu-se cu măiestrie de ciocnirile de interese coloniale dintre Marile Puteri, Belgia și-a creat propriul imperiu colonial. Astfel, Conferința Internațională de la Berlin, din 15 noiembrie 1884-26 februarie 1885, la care au participat 14 state, a hotărât constituirea Statului Independent Congo, cu Leopold al II-lea, regele belgienilor, ca suveran.
Dacă în 1876 posesiunile coloniale măsurau 46.494.000 kilometri pătrați cu 313.646.000 de locuitori, în 1914 se ajunsese la o suprafață de 74.960.000 km pătrați cu 568.694.000 de locuitori.
În timpul acestei competiții coloniale au apărut momente de mare tensiune care, deși s-au soluționat pentru un timp, au mocnit în continuare amenințând să se reaprindă. Astfel, în 1898 s-a iscat “incidentul de la Fashoda”, vechea denumire a orașului Kodoc din Sudan, dintre Anglia și Franța, pentru stăpânirea cursului superior al Nilului. Conflictul s-a închis prin concesia Franței deoarece prietenia cu englezii era necesară ca văzduhul, pentru apărarea granițelor ei europene cu Germania. Referindu-se la aceasta, în 21 octombrie 1898, Courcel, ambasadorul Franței la Londra scria: “Noi suntem dispuși să facem multe concesii Angliei pentru că punem un preț serios pe prietenia sa”. În anul 1898 a avut loc războiul hispano-american încheiat cu înfrângerea Spaniei, care renunța la suveranitatea sa asupra Cubei și ceda Statelor Unite ale Americii posesiunile Puerto-Rico, Guam și Filipine. Mult mai grav a fost războiul ruso-japonez, februarie 1904-septembrie 1905 încheiat cu înfrângerea Rusiei, care prin pacea de la Portsmouth recunoștea Coreea ca intrând în zona de influență a Japoniei și ceda acesteia dreptul de arendă asupra peninsulei Liaodong cu Port-Arthur și Dalnâi, calea ferată din Manciuria de sud și partea sudică a Sahalinului. Pretențiile brutale de reîmpărțire a coloniilor, ridicate de Germania, s-au manifestat prin două crize marocane. Prima s-a declanșat la 31 mai 1905 prin vizita lui Wilhem al II-lea la Tanger și încheiată în favoarea Franței prin Conferința Internațională de la Algesiras; a doua s-a dezlănțuit la 1 iulie 1911 și a fost marcată de vizita canonierei germane “Panther” în portul marocan Agadir. Acest conflict denumit și “saltul panterei”, s-a încheiat printr-un acord franco-german încheiat la 7 noiembrie 1911, prin care Germania obținea acces în Congo francez, dar renunța la orice pretenții asupra Marocului.
