CEAUŞESCU - PARTICIPANT LA EPURAREA GRUPULUI "PAUKER"

In 1952, Nicolae Ceauşescu a trecut cu bine un important test al carierei sale. S-a alăturat grupului Dej împotriva „grupului Pauker“.

In luptele politice de la vârful partidului, purtate când la Bucureşti, când la Moscova, întotdeauna în culise, tânărul membru al CC a ales tabăra câştigătoare. Nici nu avea cum să fie altfel. Ceauşescu nu părea legat de „grupul moscovit" al Anei Pauker (născută Hana Rabinsohn), Vasile Luca (Luka Laszlo) şi Teohari Georgescu. Îşi petrecuse anii de detenţie pe perioada războiului alături de „Bătrân", aşa cum îl numeau colaboratorii pe Gheorghiu-Dej. Lui îi datora şi funcţiile importante din partid, pe care le-a dobândit până atunci. Iar devotamentul arătat împotriva celor trei „deviatori", n-a rămas fără efecte pentru Ceauşescu. 

Simpatizat de „tovarăşa Ana"

Pe Ceauşescu, Ana Pauker se pare că-l simpatizase. Cea supranumită în partid „Passionaria" s-a întors de la Moscova în 1944. În perioada următoare, l-a descoperit printre cadrele partidului şi pe activistul originar din Scorniceşti. Despre el vorbea frumos de câte ori avea ocazia. Conform lui Alexandru Bârlădeanu, Ana Pauker îl aprecia pentru comportamentul său din perioada detenţiei. S-a bucurat de sprijinul ei când i-a fost mai greu. În octombrie 1945, cu ocazia Conferinţei PCR, Ana Pauker l-a propus ca membru plin în Comitetul Central. În ciuda unor greşeli ale „trecutului", când furase suplimentul de hrană al unui coleg din închisoare, la Doftana.  Pe Vasile Luca îl cunoştea, se pare, chiar din anii ilegalităţii. La procesul intentat lui Nicolae Ceauşescu în 1936, la Braşov, adolescentul îl invocase pe Vasile Luca drept martor al apărării.



Vasile Luca



 Respins de „triadă"

La începutul deceniului şase, Nicolae Ceauşescu nu se mai afla în graţiile „triadei". Se apropiase tot mai mult de Gheorghiu-Dej. În ianuarie 1950, când s-au redistribuit sarcinile activiştilor de frunte ai partidului, nici unul nu-l dorise prin preajmă. Teohari Georgescu a respins propunerea ca tânărul Ceauşescu să fie trimis în Ministerul Afacerilor Interne. Mai mult, „tovarăşa Ana" îl considerase „slab la organizare" şi, în consecinţă, incapabil să ocupe funcţii la Secţia Agrară a CC. Nici Vasile Luca nu-l simpatiza defel. Astfel încât Ceauşescu a fost trimis în subordinea lui Emil Bodnăraş, la Ministerul Apărării Naţionale. Nu-i de mirare că doi ani mai târziu, s-a aliat cu Gheorghiu-Dej şi cei credincioşi lui. Simţise tânărul general de unde bătea vântul puterii... 



Ana Pauker

Devierea de dreapta  

Primul act al luptelor politice dintre grupurile Dej şi Pauker s-a desfăşurat la Kremlin, în 1951. În cadrul unei întâlniri, la care a participat şi Miron Constantinescu, Stalin l-ar fi îndemnat pe Dej la mai multă „vigilenţă revoluţionară" în propriul partid. Un asemenea sfat, interpretat ca un îndemn la epurări interne după modelul celor lansate deja în Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, a fost desigur mană cerească pentru Gheorghiu-Dej. Unul câte unul, V. Luca, A. Pauker şi  T. Georgescu au fost „puşi în discuţie" în cadrul Comitetului Central, eliberaţi din funcţii, anchetaţi.

Soţii Pătrăşcanu, la întoarcerea din URSS, în 1944 Foto: Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului 

Mai mult, Luca, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri (1949-1952) şi ministrul Finanţelor (1947-1952), a fost arestat, judecat şi condamnat. El a fost prima ţintă a „atacului". În februarie 1952, la o lună după ce îşi încheiase reforma bănească, Luca a fost acuzat că se izolase de conducerea partidului. Găsit vinovat de „deviere de dreapta", a fost arestat în luna august şi nu a mai ieşit din închisoare până la sfârşitul vieţii (1963).



Teohari Georgescu



La 10 martie 1952, ziua în care Luca a fost înlocuit de la conducerea Ministerului de Finanţe cu Dumitru Petrescu, s-a declanşat şi ofensiva împotriva Anei Pauker. I s-a reproşat, printre altele, colectivizarea accelerată. Ea a fost scoasă treptat din funcţii: din Secretariatul şi Biroul Politic al CC al PMR (27 mai 1952), de la Ministerul Afacerilor Externe (11 iulie 1952), vicepreşedinţia Consiliului de Miniştri (16 septembrie 1952). După ce a fost anchetată o perioadă de timp, a fost exclusă din partid (mai 1954). Atunci i s-a retras şi ultima funcţie pe care o mai deţinea, de membru al Biroului Organizatoric. În fine, Teohari Georgescu a fost înlăturat din Ministerul de Interne, Biroul Politic, Secretariatul şi Biroul Organizatoric al CC al PMR în mai 1952.

Faptă şi răsplată

Pe locurile vacante au fost promovaţi alţi „tovarăşi", oameni de încredere ai lui Gheorghiu-Dej. Printre cei cooptaţi s-a aflat şi Nicolae Ceauşescu. Pentru devotamentul său faţă de gruparea lui Gheorghiu-Dej, tânărul general a primit două demnităţi. La 27 mai 1952, în urma Plenarei CC al PMR, a pătruns în Biroul Organizatoric (alături de Alexandru Moghioroş, Gheorghe Apostol, Petre Borilă, Chivu Stoica, Ana Pauker, Gheorghe Stoica, Leonte Răutu, Gheorghe Florescu, Sorin Toma, Liuba Chişinevschi). În plus, împreună cu Gheorghe Stoica şi Ghizela Vass, i s-a recunoscut calitatea de membru plin al CC. Roata destinului s-a mai învârtit o dată. Şi l-a apropiat pe Ceauşescu tot mai mult de vârful partidului.

1952 a fost anul în care Pauker, Luca şi Georgescu au pierdut bătălia pentru putere.

„Reabilitarea" lui Pătrăşcanu şi răfuielile târzii din partid

În acelaşi timp, puţin ştiută, se consuma în detenţie drama unui alt fruntaş al PMR. După război, Lucreţiu Pătrăşcanu a fost primul lider „roşu" arestat în statele est-europene comuniste. Mulţi alţii i-au urmat, victime ale răfuielilor interne de partid: Traicio Kostov (Bulgaria), Laszlo Rajk (Ungaria), Rudolf Slanski, Vladimir Clementis (Cehoslovacia), Koci Xoxe (Albania).

Avocatul comuniştilor

În anii ilegalităţii, Lucreţiu Pătrăşcanu luase apărarea comuniştilor în procesele intentate lor. S-a implicat în toate acţiunile partidului şi a participat la îndepărtarea Mareşalului Antonescu de la putere. Spre sfârşitul anului 1944, a fost marginalizat. Conducerii ziarului „Scînteia" i s-a interzis să-i mai publice o vreme numele. În 1947 ajunsese un paria printre liderii comunişti. Deciziile politice importante le afla din presa vremii. Deşi a păstrat portofoliul Ministerului de Justiţie, iar pentru mulţi părea în plină ascensiune, nu a fost informat despre arestarea fruntaşilor ţărănişti la Tămădău şi nici despre proiectul noii Constituţii. 

Gheorghiu-Dej, alături de troica Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu Foto: Arhivele Naţionale

În anturajul său, serviciile speciale au introdus câţiva „prieteni" care l-au tentat cu oferte de a fugi din ţară. La 28 aprilie 1948 a fost reţinut într-o vilă din Băneasa şi sub paza „oamenilor de la partid". Pentru început, a fost anchetat de o comisie de partid compusă din Teohari Georgescu, Iosif  Ranghet şi Alexandru Drăghici. Indicat drept „duşman al poporului" în iunie 1948, a fost apoi arestat, sub acuzaţia de agent al Siguranţei şi al serviciilor de spionaj anglo-americane. Din 1952, împotriva lui s-au folosit metode dure de anchetă. Judecat între 6 şi 13 aprilie 1954 împreună cu mai mulţi „complici", Lucreţiu Pătrăşcanu a fost condamnat la moarte şi executat imediat.

Mai mult ca sigur că Nicolae Ceauşescu ştia despre anchetarea fostului ministru al Justiţiei. Dacă nu din faza iniţială, cel puţin spre final. În 1954, Ceauşescu devenise secretar al Comitetului Central cu probleme organizatorice. Printre altele, era responsabil şi de coordonarea ministerelor de Interne şi al Forţelor Armate. Amănunte despre caz trebuie să-i fi oferit şi Alexandru Drăghici, şeful Departamentului Securităţii Statului (1953-1957), unul dintre apropiaţii de-atunci ai „Tovarăşului".

Peste ani, când a ajuns primul om „din partid şi din stat", Ceauşescu a redeschis ancheta. A fost un minunat prilej să scape de Drăghici, un rival incomod. Începând din 1967, victimele şi foştii anchetatori au fost interogaţi de o comisie condusă de colonelul Grigore Răduică.
Într-un final, la Plenara CC al PCR din 22-25 aprilie 1968, Lucreţiu Pătrăşcanu a fost reabilitat. „Toate acuzaţiile aduse (...) au reprezentat plăsmuiri grosolane", a declarat participanţilor Ceauşescu. Cu aceeaşi ocazie, el a trimis săgeţi şi către Gheorghiu-Dej, care „intervenise în mersul anchetei". Alexandru Drăghici a fost scos din funcţii, degradat şi trecut în rezervă cu gradul de soldat. 

Destine diferite

Cei trei găsiţi vinovaţi de „deviere de dreapta" au avut destine diferite. Dintre toţi, cel mai mult a suferit Vasile Luca. „Dovedit" că fusese agent al Siguranţei şi că subminase economia naţională, Luca a fost condamnat la moarte. Ulterior, pedeapsa i s-a comutat la muncă silnică pe viaţă. A fost încarcerat la Aiud, unde a decedat în 1963. Sănătatea mintală îi fusese puternic zdruncinată după ce căzuse din înaltul poziţiei pe care o ocupase după război.   

După ce a fost exclusă din funcţiile importante pe care le ocupa, Ana Pauker a muncit la Editura Politică, unde traducea cărţi din limbile germană şi franceză. A fost şi ea arestată, pentru o scurtă perioadă de timp, în februarie 1953. A respins toate acuzaţiile care i s-au adus: sionism, legături cu servicii secrete occidentale, promovarea legionarilor în partid. Până la moarte, nu a avut drept de semnătură pe traducerile sale. A decedat în 1960, din cauza cancerului de care suferea.

Fostul ministru de Interne Teohari Georgescu a fost arestat la 18 februarie 1953. Şi lui i s-au adus învinuiri că ar fi fost agent al Siguranţei. În plus, i s-a reproşat că, după război, încheiase un pact de colaborare cu liderii legionari. A fost anchetat timp de trei ani, fără a fi condamnat în final. Eliberat din închisoare, a fost trimis la „munca de jos". A lucrat corector la Întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918".  Abia în 1968 au fost reabilitaţi Luca, Pauker şi Georgescu. Dintre ei, doar ultimul mai trăia. Ancheta, declanşată de Nicolae Ceauşescu, a stabilit că cei trei nu erau vinovaţi în vreun fel.

In prima etapă Cauşescu i-a înfierat pe „deviaţionişti"

In discursul rostit la 23 august 1952, Nicolae Ceauşescu a devenit mult mai îndrăzneţ împotriva celor scoşi din funcţii. Tânărul general i-a acuzat făţiş de toate relele. La acea dată, Vasile Luca şi Teohari Georgescu erau deja „istorie", iar poziţia Anei Pauker era tot mai şubredă în aparatul de partid. Nicolae Ceauşescu a reproşat „linia antimarxistă, antileninistă pe care au încercat s-o opună liniei juste a partidului". În opinia lui Ceauşescu, ei „tindeau să frâneze dezvoltarea industriei socialiste şi transformarea socialistă a agriculturii şi să creeze condiţiile pentru restaurarea capitalismului în Republica Populară Română".

NOMENCLATURA COMUNISTĂ - AUGUSTIN ALEXA

Augustin Alexa (n. 9 februarie 1911 - d.?) a fost un lider comunist român.

A fost muncitor CFR în orașul Cluj. În anul 1939 a devenit membru al PCR. A fost ales ca membru al CC al PMR / PCR (1948-1974).

In perioada 6 aprilie 1951 - 28 ianuarie 1953, a îndeplinit funcția de ministru al transporturilor. In anul 1953 primeşte gradul de prim-consilier juridic de stat, asimilat cu gradul de general-locotenent şi este numit în funcția de procuror general al RPR / RSR (1953-1973), fiind direct implicat în toate marile anchete şi procese politice ale perioadei.

In mai 1961 a fost decorat cu Medalia "A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România".

La 8 februarie 1971 (Decretl 38 / 1971) i s-a conferit ordinul Steaua Republicii Socialiate România, clasa I. 

NOMENCLATURA COMUNISTA - ADY LADISLAU

Inceput de carieră mizerabilă

Nascut în 1911 la Târgu-Mures, Ady Ladislau a fost unul dintre cei mai înalti functionari ai aparatului represiv comunist din deceniul al saselea. Membru al PCR înca din ilegalitate, a facut închisoare în timpul lui Carol al II-lea, fiind condamnat în 1937 în procesul Anei Pauker. Scriitorul Pavel Câmpeanu - el însusi membru PCR cu vechime de  ilegalist - si care l-a cunoscut pe Ady Ladislau în lagarul de la Târgu Jiu, într-o carte a sa publicata relativ recent, spunea despre el ca "era vlastarul unei înstarite familii maghiare din Târgu-Mures", si ca era de un "primitivism incurabil, cu o deosebita vocatie a brutalitatii, vorbind o româna cu totul criptica". Ady Ladislau reprezinta un caz tipic de individ lipsit de scrupule care a stiut sa profite din plin de epoca tulbure în care a trait, dar mai ales de relatiile sale din ilegalitate, dar si de relatiile pe care le-a stabilit cu Dej în timpul detentiei de la Târgu Jiu. În primele luni de dupa 1944 a fost numit în secretariatul CC al UTC, alaturi de Ivanca Sariski, Dumitru Baciu si Nicolae Ceausescu. Dupa o scurta “misiune” la Târgu-Mures a fost promovat sef al Sectiei Relatiilor Externe din Comitetul Central al PMR, iar din 20 noiembrie 1951 consilier al ministrului de Interne Teohari Georgescu, ocupându-se cu problemele de înzestrare si financiar-contabile ale MAI. Într-un timp foarte scurt, a ajuns pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare din Securitate. Apoi, brusc a venit dizgratia.

Final de carieră murdară 

Ca înalt functionar în Ministerul Afacerilor Interne a folosit un nume de împrumut, Alexandru Mureseanu. În contextul epocii, un nume românesc "dadea" mai bine printre multele figuri cu nume bizare de rusi, maghiari, evrei si bulgari. Contextul epurarii MAI dupa asa zisa "devierea de dreapta" a Anei Pauker, Teohari Georgescu si Vasile Luca a fost pentru el un prilej de promovare. La sedinta Biroului Politic din 23 iunie 1952, la propunerea lui Iosif Chisinevschi, a fost numit ministru adjunct la Interne. Ady Ladislau a primit efectiv, din 26 iunie 1952, sarcinile de care se ocupase Marin Jianu, fostul secretar de stat de la Interne. Una dintre acestea era si coordonarea activitatii Directiei Generale a Penitenciarelor. În aceasta calitate, a îndrumat în mod direct activitatea comisiei de triere a detinutilor din coloniile de munca. Cu data de 1 septembrie 1953 a fost avansat la gradul de general-maior de Securitate, în timp ce, de la 30 noiembrie 1952 devenise deputat în Marea Adunare Nationala, din partea Regiunii Autonome Maghiare. Ady Ladislau - unul din cei mai înalti functionar din aparatul represiv comunist - s-a dovedit un soldat disciplinat al partidului, îndeplinind toate dispozitiile pe care le primea de la ministrul Draghici. În mod cu totul surprinzator, în 1955 a fost scos din conducerea Directiei Generale a Penitenciarelor, iar din 1959 a fost îndepartat din MAI, apoi arestat, întrucât s-a descoperit ca, în cursul arestarii sale din ilegalitate acceptase colaborarea cu Sigurantta.

"Pe la sfârsitul deceniului sase arhiva fostei Sigurante din Cluj a fost mutata. Dintr-un pachet de dosare s-au desprins câteva. Printre ele si cel care-l privea pe fostul arestat Ady Ladislau, si pe care un functionar mai curios l-a rasfoit si apoi - probabil speriat de ceea ce citise - a anuntat Securitatea. Ce a urmat nu e greu de închipuit. Nu stiu ce s-a mai întâmplat cu el, mai stiu doar ca nevasta-sa, o basarabeanca, pe nume Tamara Mungiu, l-a parasit…"