joi, 16 iunie 2011

BISERICA SAN CLEMENTE

         Este considerată una dintre cele mai vechi biserici din Roma. Basilica poartă numele celui de al treilea succesor al Sfântului Petru, Clement I-ul, victimă și martir al persecuțiilor declanșate de împăratul Domitianus. Clement I-ul a deținut sarcina episcopală între anii 92 și 101 e.N. După cele relatate de Origenes și de Sfântul Jerom, el a fost discipolul Sfântului Paul. O altă variantă este aceea că basilica își datorează numele de la consulul Flavius Clemens, executat din ordinul lui Domitianus. Martiriul și miracolele Sfântului Clement sunt creații târzii sprijinite de cler, ca și în nenumărate alte cazuri.

            In anul 1857, Joseph Mullooly, prior al basilicii, a început săpăturile care au scos la lumină sub clădirea din sec.al 12-lea, basilica din sec.al 4-lea, dar și un nivel inferior, resturile unei clădiri din primul secol al erei noi și ale unui mithraeum (templu dedicat divinității asiatice Mithra). 

            In 1912, dorindu-se să se instaleze o conductă de apă care să evacueze apa subterană ce băltea la acel nivel și punea în pericol edificiul, s-a descoperit încă un nivel arheologic, cel de al 4-lea. Era vorba de nivelul unor clădiri distruse de incendiul din tinpul lui Nero, în anul 64 e.N.(desigur că putea fi vorba și de alt incendiu de care nu ducea lipsă Roma cu construcții din mult lemn). Nivelul văii din acea epocă se afla cu 20 de metri sub cel actual. S-a dovedit că nivelul locuirii acelui loc data dinainte de anul 64 e.N. și reprezenta resturile unei insula, (clădire cu mai multe etaje construită pentru a adăposti în spații mici mulți locuitori plebei). Acoperită după incendiu, peste vechea clădire s-au ridicat altele două așezate față în față. Una era destinată fabricării de monede, iar cea de a doua fiind privată adăpostea în unele încăperi un sanctuar al zeului Mithras Acest ansamblu a aparținut consulului Titus Flavius Clemens, Se pare că la începutul sec.al II-lea e.N, una din săli a devenit un titulus, sub numele de titulus Clementis. Din cauza asemănării de nume s-a dedus că acest  titulus a fost casa papei Clement I-ul.


           In sec.al 4-lea, acest nivel a fost din nou acoperit, urmând a servi, ca fundație, construirii primei biserici creștine, timpul papei Sirice (384-399). Dedicația se mai găsește încă în stânga intrării. In același timp, alături de biserica creștină, dar la un nivel inferior, cultul lui Mithras a continuat până în anul 395, dată la care a fost interzis împreună cu toate celelalte culte păgâne. Clerul a preluat terenul rămas împrejur, ceea ce a permis completarea bisericii rectangulare, prin adăugarea unei abside ronde și avansarea deasupra templului lui Mithras cu un nartex și un atrium, dar și prin crearea unei nave și a două alei, prin adăugarea a două colonade. Restul a fost acoperit. Basilica a fost refăcută în secolele 6, 8 și 9, adăugânu-i-se de fiecare dată diverse fresce.


        Basilica a supravieșuit până în 1084, dată la care normanzii lui Robert Guiscard, chemați în ajutor de papa Grigore al VII-lea împotriva împăratului german Henric al IV-lea, au jefuit Roma și au incendiat. Basilica afost grav distrusă. La insistența lui Anastasius, cardinanul titular la San Clemente, papa Pascal al II-lea a reconstruit-o. Basilica din sec.al 4-lea a fost acoperită, la rândul său, ridicându-se una nouă până în anul 1099. Etajele subterane au căzut în uitare timp de 700 de ani. In 1677, basilica a fost donată dominicanilor irlandezi, care o deservesc și astăzi. Unul dintre ei a fost cel care în 1857 a redescoperit istoria acelui loc atât de încărcat de amintiri.


           Basilica se găseşte la răsărit de Colosseum, pe fosta Via Labicana, între aceasta şi actuala Via di San Giovanni in Laterano, la circa 40 de metri, mai precis pe vechiul drum ce trecea prin valea ce desparte colinele Coelius și Oppius, drum ce duce astăzi spre basilica San Giovanni in Laterano.
          Basilica ce datează de la începutul sec.al 12-lea are austeritatea edificiilor medievale. Astăzi se foloseşte intrarea laterală din stânga, dinspre Via di San Giovanni in Laterano. Edificiul a păstrat planul basilical din sec. al 12-lea, divizat în trei nave de două şiruri de coloane antice din diverse provenienţe. Unitatea sa a fost alterată de decoraţiuni baroce din stuc, cu ocazia remanierii din sec. al 18-lea (plafon şi fresce de perete).
          Mobilierul de marmură este remarcabil în Schola Cantorum sau la amvoanele foarte sobre din care se citeau Evanghelia şi Scrisorile. Remarcabil este şi candelabrul pentru lumânările pascale, lucrare a sec. al 12-lea. Imprejmuirea care separă Schola Cantorum de cor aparţine bisericii primitive, cu originea ajungând în sec. al 6-lea e.N. Pavimentul de tip Cosmas (sec. al 12-lea) este unul dintre cele mai perfect păstrate în Roma.
     Mozaicul din absidă este o operă fermecătoare prin culori, care datează din acelaşi sec. al 12-lea. La bogăţia simbolismului se adaugă diversitatea şi frumuseţea stilului. In adâncimea calotei, pe un fond de frunze presărat cu mici subiecte creştine, după maniera decorativă transmisă de mozaicurile primelor secole, este ilustrată Crucificarea, cu Fecioara şi Sfântul Ioan încadrând crucea, cruce ornată cu doisprezece porumbei ce simbolizează pe apostoli.



          Deasupra, Paradisul, în culori încântătoare, este reprezentat ca o umbrelă şi cu mâna Tatălui ţinând coroana Fiului. Sub cruce, cerbii simbolizează pe cei ce aspiră la botez. Umanitatea este ocupată cu treburile ei. Mai jos de calotă, în friză, porumbeii ce pleacă din Ierusalim şi Bethleem simbolizează Vechiul şi Noul Testament.
Sub arc stilul mozaical este influenţat de arta bizantină şi prezintă alte scene biblice.

        O scară conduce în suteranul basilicii la nivelul bisericii din sec. al 4-lea e.N. și al mithranemului. Unele fresce din sec. 11-12 şi din sec.al 9-lea s-au păstrat bine. Dintr-un anume punct de vedere frescele sunt cu adevărat surprinzătoare. Temele reprezentate de protagoniştii diferitelor scene figurează, prin atitudine, o veritabilă bandă desenată, probabil prima din istorie. Un lucru foarte important este acela că s-a folosit în picturi o limbă de tranziţie între cea latină clasică şi limba latină vulgară.

             La un alt nivel, mai coborât decât al bisericii inferioare, s-au degajat și păstrat vestigiile unui templu al lui Mithras (mithraeum).  La acelea se ajunge pe o scară antică. Bine conservat, templul are două bănci de piatră laterale pentru iniţiaţi. Ca şi altădată o statuie a zeului este plasată în adâncul sanctuarului.

TEATRUL LUI MARCELLUS

Edificiul masiv şi impresionant dintre poalele Capitoliului şi Tibru a fost iniţiat de Caesar, dar a fost terminat de Augustus între anii 11-13 e.A, care l-a dedicat lui Marcus Claudius Marcellus, nepotul său dinspre sora Octavia Minor.
Cele două etaje ale teatrului care s-au păstrat până astăzi au fost probabil surmontate de un al treilea cu pilaştri corintici. Primul nivel avea coloane dorice, iar cel de al doilea ionice. Cele trei nivele de zidărie înconjurau circular gradenele teatrului. Scena, astăzi dispărută, se afla alături de Tibru.
1416041897_1511579_642775152498404_8008604060855173336_o

Acesta a fost cel mai mare teatru al Romei după cel al lui Pompeius, din Câmpul lui Marte şi putea adăposti în jur de 13.000 - 13.500 de spectatori. Arhitectura lui cu ordine arhitecturale suprapuse, austeră şi solemnă, a pregătit pe cea a Colosseum-ului. De fapt la cele două monumente s-a folosit aceeaşi piatră, travertin provenit dintr-o carieră de la Tivoli.
Deteriorat de incendiul din anul 64 e.N, pe timpul lui Nero, apoi în cursul luptelor dintre Vespasianus şi Vitellius, teatrul a fost abandonat în sec. al 4-lea e.N, după care, cu încetul, a început a fi despuiat de materiale. Unele materiale au servit la repararea podului Cestius, chiar în sec. al 4-lea. Curând, de zidurile lui masive au început a se alătura locuinţe improvizate ale plebeienilor. In anul 1150 a fost transformat în fortăreaţă nobiliară (pierleone) ceea ce l-a şi salvat de la distrugere.
In sec. al 16-lea, familia Savelli a transformat o parte a construcţiei în propriul său palat. Resturi din acea construcţie realizată de Baldassare Peruzzi se mai văd astăzi deasupra arcadelor antice. Ulterior palatul a devenit proprietatea familiei Orsini.
Teatrul a fost degajat de construcţiile care-l înconjurau şi valorificat arheologic între anii 1926-1929, pe timpul lui Benito Mussolini, cel care a trezit la o nouă viaţă aproape întraga Romă antică. In partea superioară a teatrului mai există şi astăzi locuinţe care-i strică mult aspectul.
Astăzi, la sud de vestigiile teatrului se găseşte biserica San Nicola in Carcere, iar la nord se înalţă trei coloane elegante şi canelate, cu capiteluri corintice, care au aparţinut templului lui Apollo, templu ridicat la origine în sec. al 5-lea e.A. şi apoi reclădit în anul 34 e.A. de un fost guvernator al Ciliciei şi Siriei pe nume Caius Sosius. Reconstruit în marmură templul a fost numit de populaţie templul lui Apollo Sosianus. Lucrările de reamenajare s-au realizat în 1940 sub Benito Mussolini.

BISERICA SAN NICOLA IN CARCERE

Biserica s-a ridicat printre ruinele antice din Forum Olitorium, o piaţă de vegetale, vecina de la nord a Forumului Boarium, piaţă de animale şi de carne. Forum Olitorium se întindea la sud-vest de Capitoliu, între baza colinei şi malul Tibrului, în dreptul părţii de sud a insulei Tiberina, acolo unde se află astăzi şi biserica.
Biserica San Nicola in Carcere s-a suprapus în sec. al 11-lea peste trei temple antice alăturate. A fost dedictă Sfântului Nicolae din Myra. Lăcașul a fost restaurat de mai multe ori până în sec. al 19-lea, aşa că a pierdut mult din trăsăturile originare din evul mediu de mijloc. O primă biserică de pe acest loc s-a ridicat în sec.al 6-lea și o inscripție din sec.al 10-lea se observă pe o coloană de lângă intrare. Dar prima referire la această biserică se află pe o placă de pe fațadă, care datează de la 1128.
Turnul campanilă a fost o reabilitare din sec. al 12-lea a unui turn al familiei pierleoni di sec.al 11-lea pe timpul când cartierul aparţinea familiei nobiliare Pierleoni de la Capitoliu până la Tibru. Atributul „in Carcere“ evocă faptul că prin secolele 7-8 e.N. templul doric din antichitate a servit ca închisoare.
Faţada bisericii se datorează arhitectului Giacomo Della Porta, care a realizat-o în 1599. Biserica ocupă cella şi pronaosul anticului templu central. In zidurile ei laterale sunt cuprinse coloanele şi podiumurile templelor laterale. Templul din dreapta a fost construit în stil ionic. Două coloane izolate din dreapta bisericii au aparţinut laturii sale drepte. Templul din stânga bisericii a avut trăsături dorice. De la el au rămas şase coloane încorporate în peretele din stânga al bisericii.
Cele trei temple au fost atribuite zeităţilor Juno Sospita, Janus şi Spes (Speranţa) şi au fost reconstruite în sec. 1 e.A. ceea ce confirmă o mai mare vechime a lor, în adâncul epocii republicane.
O criptă de sub biserică ascunde fundaţiile templelor dispărute, iar lângă acoperiş se observă fragmente de friză antică.