ISTANBUL - CISTERNE DE APĂ - CISTERNA PHILOXENOS

Cisternele, sau rezervoarele pentru depozitarea apei, numite în limba greacă κινστερραί sunt tipul de monumente cel mai răspândit în capitala fostului Imperiu Bizantin. Devenit oraşul cu cea mai mare populaţie de la sfârşitul evului antic şi până spre sfârşitul evului mediu, Constantinopolul avea mare nevoie să înmagazineze apă pentru perioadele secetoase din timp de vară şi pentru eventuale asedii. Nu dispunea de o apă curgătoare prin apropiere şi nici de izvoare care să-i acopere necesităţile imense pentru acele timpuri. Sursele de apă s-au găsit în afara zidurilor sale gigantice, la diverse şi mari  depărtări. De la surse apa era adusă prin clasicele apeducte antice, subterane, sau supraterane. In jurul marelui Istanbul de astăzi se găsesc multe ruine ale unor apeducte supraterane de tip roman, precum şi tunele de aducţiune săpate în stâncă , sau căptuşite cu tuburi de ceramică aesă. Foarte multe dintre aducţiuni au fost folosite, încă mult timp de cuceritorii otomani, după 1453.

Un superb vestigiu de apeduct este Apeductul lui Valens, construcţie impresionantă prin masivitate aflată chiar în inima actualului megalopolis.

Constantinopolul dispunea atât de cisterne sub cerul liber, ca nişte imense bazine şi de rezervoare sucterane, cu o apă mai bine protejată. Se apreciază că rezervoarele deschise aveau o capacitate de reţinere de aproximativ 900.000 de mc de apă, iar cele amenajate în subteran aveau o capacitate de 160.000 de mc. Se estimează că numărul cisternelor subterane ar fi fost în jur de 80, dintre care unele au supravieţuit până în epoca contemporană, într-o stare mai bună sau mai deteriorată.

Cea mai mare parte a cisternelor s-au amenajat în primele patru secole de la data transformării oraşului grecesc, Byzantion, în capitala imperiului roman, adică între secolele 4 şi 7 e.N. Consumul de apă al Constantinopolului estimat pentru acele timpuri este de circa 10.000 mc. Printre cei mai mari consumatori erau băile populare, în jur de patruzeci, plaltele imperiale şi patriciale cu fântini proprii şi grădini întinse, cazărmile, mănăstirile şi bisericile, acestea avâd toate fântâni pentru populaţia din parohie.

Astăzi nu se mai pot vedea cisternele descoperite, dar se pot localiza toate după numeroase consemnări istorice şi după tradiţii locale ale unor cartiere. Cele mai remarcabile au fost: Cisterna Aetios sau Aetius, din sec. al 5-lea (421 e.N), acoperită astăzi de un mare teren de sport, Cisterna Bonus, situată la nord de moscheea sultanului Selim şi transformată acum în grădină, amenajată tot în sec. al 5-lea, Cisterna Mocius, din sec. al 6-lea, transformată astăzi în fosă. Niciuna din ele nu ar putea stimula vreun interes în prezent, Erau alimentate de izvoare neînsemnate, de ploi şi de unele aducţiuni prin apeducte. Aveau apa cea mai puţin curată, dar există informaţii în ele, ca şi în cele subterane, se stimula creşterea unor plante cu capacităţi de purificare şi oxigenare. Aceasta nu înseamnă că nu ne putem gândi cu groază la calitatea acelei ape de iaz sau eleşteu, apă supusă tuturor furtunilor cu praf şi resturi vegetale, în contact cu apa scursă de pe maluri, sau în contact cu orice fiinţă nesocială. Pe deasupra exista un risc permanent de infiltrarea unor ape freatice infestate de la dejecţiile marelui oraş.

Cea mai mare cisternă în aer liber a fost  Cisterna Aetius. Ea măsura 244 x 85 de metri şi avea o adâncime de 14metri. Putea reţine circa 250-300.000 de mc de apă.

S-au inventariat 24 de cisterne mari, iar restul fiind rezervoare cu capacităţi mai modeste, amenajate după noi necesităţi în plină epocă bizantină. Cele mai renumite cisterne subterane sunt Cisterna Bazilică ( Yerebatan Sarayi) şi Cisterna Philoxenos. (Birbindirek Sarnici). Despre prima se relatează într-un articol separat.

Cea din urmă a fost mult timp închisă accesului deoarece a avut nevoie de ample renovări şi consolidări. Era situată între Forumul lui Constantin şi Hipodromul antic, în actualul cartier istoric şi central, Sultanahmed. S-a găsit foarte mult timp sub un palat identificat drept Palatul lui Lausos din sec.al  4-lea e.N. Avea o suprafaţă de 3640 mp (64 x 56,4 m) şi putea stoca  40.000 de mc de apă. Se prezenta sub forma unei unei vaste săli hipostile, acoperită de arcuri şi bolţi din cărămidă îngustă romană.

Deşi este numită Cisterna celor 1001 coloane, nu are decât decât 224 de coloane, aşezate pe 16 rânduri a câte 14 coloane. Acestea aveau înălţimi 14-15 metri. In fapt erau compuse fiecare din câte două coloane suprapuse, unite printr-un inel de marmură. Platforma cisternei a necesitat o consolidare puternică, aşa că numai una dintre coloanele suprapuse poate fi văzută, cea superioară. Din cea inferioară se vede numai o parte. Totuşi o parte din elevaţia originală s-a păstrat la intrare. Cea mai mare parte dintre coloane şi capiteluri, şi multe postamente poartă monograme sau abreviaţii cu  două, trei, litere greceşti.

Cisterna a fost restaurată prin sec.al 6-lea, când palatul s-a năruit complet. După cucerirea otomană, din 1453, cisterna a căzut în uitare şi a fost redescoperită în sec.al 17-lea, când Fazli Paşa a început construirea unui palat.

Admirabil restaurată, Cisterna Philoxenos serveşte acum ca sală pentru diverse evenimente care cer o ambianţă specială, spectacole, concerte, parade de modă, etc. Totodată cisterna s-a deschis şi publicului, dar pentru început este mult mai puţin cunoscută şi vizită decât Cisterna Bazilică.

Alte monumente similare subterane, care aşteaptă atenţia cuvenită pentru punerea în valoare, sunt Cisterna de la mănăstirea Stoudion şi Cisterna lui Aspar. Aşteaptă la rând cel puţin alte douăzeci.