ISTANBUL - PALATUL CANTACUZINILOR - RESEDINTA LUI DIMITRIE CANTEMIR

In imediata apropiere, spre Patriarhatul ortodox, se poate intra în muzeul amenajat de curând pe locul greu de delimitat al Palatului Cantacuzinilor şi reşedinţă a lui Dimitrie  Cantemir. Oprirea este provocată numai de o simplă curiozitate, pentru că locul, în ansamblu, nu este deloc atrăgător sau promiţător.

Marile familii din Fanar, de pe timpul Imperiului Otoman, descindeau din aristocraţia grecească bizantină. După cucerirea din 1453, cele dorutoare au fost autorizate să se stabilească în cartier, beneficiind de o anumită autonomie legată de credinţă şi afaceri. Nu se poate afirma că acele familii au aparţinut celui mai de respectat eşantion al fostei nobilimi bizantine. Din acest nefast cartier s-au abătut asupra ţărilor române o serie de domnitori impuşi de Poartă, pe parcursul unui secol, între începutul sec.al 18-lea şi începutul sec.al 19-lea. Numai credinţa îi îndreptăţea să conducă acele ţări. In rest totul era corupţie, începând de la cumpărarea tronurilor şi sfârşind cu jefuirea nemiloasă a locuitorilor şi cu acceptarea unor tributuri exorbitante (haraci).

Până prin anii 1940, burghezia şi falsa nobilime de sorginte bizantină trăiau în fanar, unde se mai găseau proprietăţi ale familiilor Paleolog, Cantacuzino, Mavrocordat şi Cantemir… Intr-un fel rămăşiţele palatelor fanariote par a dispărea cu totul într-un viitor foarte apropiat.

Este greu de imaginat cum a arătat reşedinţa uneia dintre cele mai bogate familii fanariote, văzând ceea ce a mai rămas astăzi după reconstituirea Palatului Cantacuzinilor. Acesta a avut şansa renovării foarte, în 2007. Lucrările au fost consacrate amintirii principelui Dimitrie Cantemir, personalitate de renume mondial în vremea sa (sec. 17-18), primul autor de valoare al unei Istorii a Imperiului Otoman şi domnitor al Moldovei pentru perioade scurte, 1693, 1710-1711.

Imediat în stânga intrării „princiare” apar două edificii în trepte. Primul are două etaje, iar următorul numai unul, deoarece terenul este în creştere. Zidurile din spatele acestora mărginesc o străduţă cu scări, care trece pe lângă proprietate. La dreapta intrării se găseşte un edificiu mai voluminos, cu două etaje. Acesta a fost transformat în mănăstire împreună cu alte componente ale proprietăţii. Din motive necunoscute nouă, mănăstirea a fost abandonată după un timp. După primul război mondial locul gol a atras aşezarea unor familii sărace, care au contribuit la continuarea degradării incintei.

Un pasaj permite să se ajungă la biserica Sfântul Mormânt (numită şi Sfântul Gheorghe), alăturată incintei. In faţă, un alt edificiu vechi este înfipt pe flancul colinei. Vast, dar numai cu un singur etaj, el este urmat de o altă clădire, din care a dispărut o parte. Clădirea din urmă are un parter din piatră şi două etaje din lemn. In spate se continuă numai cu un singur etaj, tot din cauza pantei colinei. Pentru a intra în acel edificiu trebuie urcată o mare scară ce porneşte din prima curte, din apropierea porţii. Se ajunge pe o terasă vastă ce domină biserica Sfântul Mormânt a cărei curte se află la circa 7 metri mai jos. Un alt edificiu cu două etaje din lemn se găseşte la capătul curţii din apus. El este precedat de o mică clopotniţă deasupra scărilor ce conduc spre biserică. Un pasaj permite să se circule prin spatele edificiilor urmărind un zid înalt de 3 metri, zid care proteja grădinile de odinioară, dotate cu o seră pe latura de apus şi cu o cisternă pe latura răsăriteană. La apus o altă scară conducea la nişte grădini în terasă, cu o altă cisternă la intrare. In continuare se întindea o grădină de zarzavaturi cu un mare rezervor de apă. La capătul proprietăţii Cantacuzinilor se disting resturile vechii biserici de familie, cu structurile calcinate. Oricum, este greu de descris îngrămădirea de construcţii, culoare, scări şi spaţii descoperite. Sunt o aglomerare de edificii perisabile cu puternice influenţe de arhitectură şi de atmosferă turcească.

Vizitatorul nu are sentimentul că păşeşte pe locul sfânt al marelui cărturar român şi nici nu rămâne impresionat de complexul de edificii adunate pe loc prea strâmpt. Intinderea proprietăţii cu grădini, scări, ziduri şi biserică nu poate înlătura impresia de înghesuială şi nici lipsa elementelor de bogăţie a interioarelor. Un efect neplăcut este dat şi de vecinătăţile insalubre ale cartierului.

Efortul de a transforma rămăşiţele vechiului palat în muzeu sunt lăudabile, dar lucrarea este străină şi rece. Atmosfera din Fanar nu este una care să bucure o zi de vacanţă, nu lasă amintiri plăcute. Ca urmare vizitatorul simte nevoia să se îndepărteze cât mai repede, să iasă dintre pereţii unei locuiri mizerabile, de tristă amintire comportamentală şi aflată la limita insalubrutăţii.