TRONUL ROMEI - TRAIANUS (MARCUS ULPIUS NERVA TRAIANUS)

Ani de viață  53-117 d.Ch.

Ani de domnie 98-117 d.Ch.



Traianus - Glyptoteca din Munchen

 După asasinarea lui Domitianus, se împlinea dezideratul opoziţiei senatoriale de a alege prin recunoaştere generală (consensus) pe şeful statului. Acest deziderat, formulat cu glas tare în senat încă după moartea lui Augustus şi reluat, în 41 d.Ch, după asasinarea lui Caligula, se împlinea abia în 96 d.Ch., marcându-se ruptura cu principatul de tip absolutist şi teocratic, aşa cum îl concepuseră Nero şi Domitianus, cu principatul de tip ereditar, cum îl dorise Vespasianus.

            Incepând cu Traianus, s-a produs un nou precedent în ocuparea tronului. El era primul provincial care devenea împărat al Romei. Provenea din Spania, dar avea obârşie italică.

            Adoptarea lui Traianus, de către Nerva, s-a realizat solemn, în templul lui Jupiter Capitolinus, dar în absenţa lui.

            Alegerea suveranului succesor s-a făcut printr-un acord unanim între Senat şi Impărat. Nerva s-a prevalat de dreptul său de princeps atunci când a desemnat pe moştenitorul tronului. Adoptarea şi desemnarea, lui Traianus, drept succesor a îndeplinit dezideratul de consens al senatului. După adopţiune, Traianus a preferat să-şi păstreze numele tatălui, Ulpius, fără a intra în familia Cocceia. Prin această preferinţă a fost subliniată desprinderea oficială de regula succesiunii prin ereditate, la care Vespasianus ţinea atât de mult.

Traianus - Muzeul Prado - Madrid

In momentul adoptării şi consacrării sale ca viitor împărat Traianus avea 44 de ani, iar în urma lui se ridica o carieră strălucită. In Siria a servit sub ordinele propriului său tată. Pe timpul lui Domitianus a urcat treptele obişnuite ale carierei senatoriale, questura, tribunatul plebei, pretura. In anul 88 d.Ch, a fost numit legat al legiunii a VII-a Gemina, în Spania. Cu prilejul răscoalei lui Antonius Saturninus, în Germania, Traianus a pornit în fruntea legiunii sale spre Rhin. In anul 91 d.Ch, a obţinut demnitatea de consul, iar în 97 d.Ch, a devenit, prin desemnarea de către Nerva, guvernator al Germaniei Superior.

            S-a născut în colonia Italica, din Spania, în anul 53 d.Ch, şi a condus Imperiul Roman între anii 98 - 117 d.Ch, când s-a stins într-o mare companie militară din Orient.

            Data morţii lui Nerva, 27 ianuarie 98 d.Ch, ar fi trebuit să fie data succesiunii, dar Traianus a preferat să considere drept dies imperii ziua adopţiunii sale, adică 27 octombrie 97 d.Ch.

            La ocuparea tronului, Traianus a comunicat în scris senatului, printre alte măsuri, angajamentul să nu ucidă nici să noteze ca infam vreun om de bine. Mai târyiu a întărit făgăduiala prin jurământ. Intocmai ca şi Nerva, Traianus s-a angajat de a nu condamna la moarte pe membrii senatului şi că nu va ţine seama de mărturiile sclavilor împotriva stăpânilor. Cu toate acestea  lex majestatis nu a fost suprimată.

            A jurat că nu-şi va mânji mâinile cu sânge şi a rămas credincios acestui legământ în tot ce a înfăptuit, deşi au existat conjuraţii împotriva sa şi ar fi avut ocazia să aplice pedepse cu moartea.

            Avea o fire fără urmă de perfidie, sau înclinaţii spre violenţă. Pe deasupra arăta apreciere oamenilor de treabă, îi primea personal şi le acorda onoruri. Nu punea la inimă răutăţile, pentru că avea darul să judece lumea ponderat, de la înălţimea unei experienţe bogate de viaţă.

            Prefectul pretoriului, Aelinus Casperinus, şi cohortele pretoriene care se ridicaseră împotriva lui Nerva, s-au aflat imediat în preocupările sale. S-a descotorosit de aceste elemente cu promptitudine şi cu duritate, pentru a întări disciplina în armată şi propria-i autoritate. Aelianus nu se împotrivise alegerii lui Traianus, dar trebuia pedepsit pentru insolenţa ce o arătase în faţa tronului pe timpul lui Nerva. Uciderea capilor pretorieni şi pedepsirea gărzilor a realizat-o de la distanţă, de pe frontiera Rhinului, unde a mai rămas câteva luni. Gărzile pretoriene nu puteau să se opună unui astfel de conducător militar, comandant ferm şi sprijinit de legiuni călite în lupte.

            La începutul anului 99 d.Ch., Traianus s-a întors la Roma unde împotriva lui nu exista nici un fel de opoziţie. Imediat a întreprins multe acţiuni bune pentru reforma senatului şi pentru sprijinirea oamenilor cinstiţi, de care avea o deosebită grijă. A acordat multe subvenţii oraşelor din Italia pentru creşterea copiilor, aşa că după Nerva, a devenit binefăcătorul acestora.

            Se distingea prin firea sa dreaptă, prin vitejia sa şi prin modestia felului de viaţă, în care îl acompania, decent, soţia sa, Platina Pompeia. Era şi ea o provincială, din Nemansus (Nimes ­ Franţa), femeie demnă şi de toată cinstea.

            Traianus se bucura de un corp viguros aşa că putea îndura, ca oricare alt ostaș, orice trudă s-ar fi ivit pe parcursul campaniilor. Avea un suflet minunat, ferit de pornirile vijelioase ale tinereţi, cât şi de încetineala bătrâneţii. Nu apleca urechea la vorbe şi nici nu acţiona cu mânie. Datorită firii şi comportamentului său nu avea de cine să se teamă şi nici pe cine să urască.

            Acorda o atenţie deosebită pregătirii campaniilor militare precum şi construcţiilor publice. Cea mai mare parte a fondurilor era repartizată pentru construirea de şosele, poduri şi edificii publice, precum podul peste Dunăre de la Drobeta, Forum-ul care îi poartă numele la Roma, Odeonul, Gimnaziul, reconstruirea circului și foarte multe altele, greu de enumerat, pe întinsul imperiului.

Imperiul Roman sub Traianus

            Contemporanii îl considerau măreţ în cuget şi mărinimos sufleteşte. Era un războinic înnăscut şi avea nostalgia campaniilor militare, unde depunea acelaşi efort ca toţi ostaşii. Mărşăluia pe jos sau călare, traversa cursurile de apă în aceleaşi condiţii ca şi subordonaţii, iar în timpul luptelor prezenţa sa era remarcată în locurile cele mai grele.

Imediat după urcarea pe tron, a început pregătirile pentru confruntarea cu statul dac, condus de Decebal, dinast care ameninţa autoritatea imperială la Dunărea de Jos.

             Traianus a declanşat campania pentru cucerirea Daciei numai după trei ani de pregătiri. A concentrat în provincia Moesia Superior circa 150.000 de soldaţi, forţe ce însumau 13 ­ 14 legiuni şi numeroase trupe auxiliare (101 d.Ch.). A traversat Dunărea pe două poduri de vase, pătrunzând în Dacia prin provincia Banat a României de astăzi. Decebal a încercat să-i oprească pe romani la Tapae, dar a fost constrâns să se retragă. Cu toate acestea, în anul 101 d.Ch. înaintarea romană a eşuat.

            Prima parte a anului 102 d.Ch a adus reluarea confruntărilor. Importante forţe dace, aliate cu contingente saemate şi bastarne, au atacat, prin Dobrogea de azi, provinciile romane sud ­ dunărene, obligându-l pe Traianus să revină pe frontul dunărean.    Se pare că bătălia decisivă s-a dat pe platoul de la Adamclisi (Dobrogea de azi), unde victoria a aparţinut romanilor. In aceeaşi vară, 102 d.Ch., Traianus a reluat ofensiva în Dacia, înaintând spre Sarmisegetuza, capitala dacilor. In acele condiţii, Decebal s-a găsit constrâns să încheie o pace nefavorabilă, dar care îi asigura independenţa. Cu toate că lupta nu fusese decisivă şi Decebal rămăsese în continuare liber, presiunea și victoriile romane i-au diminuat acestuia puterea şi apetitul de atac. Condițiile păcii au determinat pe Traianus să adopte numele triumfal de dacicus.

            Ambele tabere nu au considerat confruntările din 101 ­ 102 d.Ch. definitive.

            Decebal a continuat să se înarmeze, să facă alianţe, să spioneze provinciile romane şi să primească transfugi din teritoriile romane, toate acestea fiindu-i interzise prin tratatul de pace.

Forum Traianus - Roma

            Pe de altă parte, Traianus a amenajat liniile de comunicaţie dinspre metropolă spre Dunărea de Jos şi a dispus construirea celui mai renumit pod din lumea antică, podul ce traversa Dunărea la Drobeta.

Podul era o realizare de excepţie a epocii. Traversa cel mai mare fluviu al Europei, cu pilonii de piatră implantaţi în albia fluviului. Suprastructura s-a realizat din grinzi de lemn ansamblate în arcade. Capetele podului erau apărate de mici garnizoane.

Construcţia podului, lucrare de geniu care poate sta alături de toate celelalte minuni ale lumii antice, este o probă de gândire, cu deschidere spre viitor, a lui Traianus şi de măiestrie în arta construcţiilor. Podul s-a aruncat peste fluviu foarte repede, începând cu primăvara anului 103 d.Ch, după concepţia şi sub supravegherea marelui constructor contemporan, Apolodor din Damasc. Apolodor a devenit arhitectul de curte al lui Traianus, fiind solicitat şi la alte opere arhitecturale de excepţie din Roma. Dio Cassius spunea că lucrarea “demonstra că nimic nu există ca să nu poată fi dus la capăt de iscusinţa omului”

            Traianus a construit podul cu gândul că războiul cu Decebal nu putea fi considerat ca încheiat. Dorea o nouă şi bogată provincie dincolo de Danubiu şi o trecere rapidă şi fără primejdie pentru trupe, mai ales pe timp de iarnă, când pe îngheţ barbarii obişnuiau să întreprindă atacuri surpriză asupra provinciilor din sud.

            Nu trebuie omis că următorul împărat, Hadrianus, care nu a mai continuat politica de expansiune a imperiului, a considerat provincia dacică încă nesigură şi periculoasă. Pentru aceasta şi-a luat o măsură de precauţie pentru a apăra teritoriile de la sud de fluviu, teritorii pe care le considera mai sigure ca implementare romană. A dispus distrugerea structurii superioare de lemn dintre piloni, eliminând posibilitatea populațiilor nordice de a trece uşor pe malul de sud.

            In anul 105 d.Ch, a izbucnit un al doilea război dacic, ceea ce l-a determinat pe Traianus să treacă Dunărea şi să atace, din mai multe direcţii, nucleul fortificat al dacilor, din munţii Orăştiei. După o rezistenţă eroică dar zadarnică, Decebal s-a sinucis (106 d.Ch.). Sarmisegetuza, capitale sa, căzuse în mâinile inamicului.

            Statul dac a fost desfiinţat, iar cea mai mare parte a lui a fost transformată în provincie romană. Traianus a mai rămas în zona cucerită până în primăvara lui 107 d.Ch, pentru a dirigui personal organizarea noii provincii. Provincia Dacia a fost supusă unei colonizări masive cu elemente aduse îndeosebi din provinciile limitrofe ale imperiului şi probabil mai puţin mănoase.

            Dacia, ca provincie romană, a dăinuit circa 170 ani, după cucerirea traiană. S-a dovedit una din provinciile în care romanitatea a prins cele mai adânci rădăcini, dar a și fost provincia care a creat cele mai mari greutăţi conducerii imperiului. Dacii liberi şi aliaţii lor din afara provinciei nu i-au lăsat niciodată pe romani să respire liniştiţi. Au asimilat profund modul de viaţă roman, dar n-au acceptat niciodată stăpânirea romană.

După victoria asupra dacilor, Roma a trăit în sărbătoare 123 de zile. In arene au fost ucise peste 10.000 de animale sălbatice şi domestice, iar 10.000 de gladiatori au luptat pentru satisfacţia unei populaţii romane dornică de sânge, populaţie care nu mergea la luptă, ci numai culegea roadele.

Trădătorul Bicilis arătase romanilor unde era ascuns tezaurul lui Decebal, într-un vad de râu (Sargetia). Se zice că acest tezaur ar fi redresat finanţele Imperiului Roman şi ar fi asigurat resursele pentru sărbătorile nemaiîntâlnite.

Marea comoară a dacilor se pare că nu a fost găsită. Romanii crezut că au găsit-o. Bacilis le-a dat secretul unui singur loc, al unui singur tezaur tribal. Se poate să fi fost chiar o momeală a vicleanului Decebal pentru a salva adevăratul său tezaur. Insăşi autorii antici semnalează depozitarea bogăţiilor dace şi în alte locuri cum ar fi unele peşteri.

Moştenirea viteazului popor dac o vor găsi românii, atunci când acest tezaur va putea fi apărat ca pe vremea lui Decebal şi când spiritul de libertate va avea aceeaşi măreţie. In acel moment istoric viitor, va ieşi la iveală adevăratul şi imensul tezaur dacic. Oricum, păcăleala cu tezaurul lui Bicilis a traversat două milenii şi încă mai este crezută.          

O felină puternică, iute, periculoasă şi vicleană ca Decebal, nu putea să facă greşeala să lase o comoară importantă într-un râușor, pe timp ce dispunea de munţi semeţi, împăduriţi, cu peșteri adânci și de netrecut pe orice vreme. Nu putea ca să nu prevadă retragerea şi în acest caz, nu putea să gândească a lăsa tezaurul între el şi inamic. Nu putea face această greșală, numai pentru simplul fapt că i-ar fi trebuit pentru continuarea luptei şi cumpărarea de aliaţi, sau de trădători din rândul romanilor. Tezaurul dacic există încă pe pământul vechii Dacii, în România.

Decebal Rex săpat în stâncă - In a monte de "Cazane"

Oricum, captura de război a fost imensă, care a permis lui Traianus o politică de construcţii de anvergură, mai ales în Italia şi o politică de curăţire financiară, prin care a topit toate monedele care nu aveau aliajul stabilit şi care fusese falsificat de predecesorii săi. A deschis câteva biblioteci publice şi a edificat un nou Forum care-i purtă numele.

In acel Forum a ridicat o coloană celebră, pe care este povestită cu baso-reliefuri toată încleştarea cu acel popor viteaz şi de temut, care a fost poporul dac. Coloana trebuia să-i fie monumentul funerar. Pe locul unde s-a înălţat coloana şi unde s-a amenajat Forumul, era un deal. Dealul a fost săpat şi transportat, pentru a se obține o suprafaţă plană. Coloana atinge cu înălţimea ei, înălţimea colinei ce a dispărut.



Tarabostes dac- sculptură romană

 Columna lui Traian, prin care trăieşte pentru veşnicie şi poporul dac, a fost începută în anul 107 d.Ch. şi s-a inaugurat la 12 mai 113 d.Ch. Baso-reliefurile care înfăşoară monumentul în spirală, reprezintă 124 de tablouri cu episoade din războaiele  daco-romane, transpuse după însemnările oficiale.

Columna era împodobită, în vârf, cu statuia lui Traianus, statuie ce a fost înlocuită, în anul 1597, cu statuia Sfântului Petru, patronul marii basilici de la Roma. Urna funerară din aur a împăratului a fost aşezată într-o încăpere amenajată în soclul columnei. Tot acolo s-a aşezat şi urna Plotinei, soția sa. Columna are o înălţime de aproximativ 30 de metri.

Forumul era împodobit cu o statuie equestră, dinbronz aurit, a împăratului, cu basilica Ulpia, cu biblioteci și magazine.

Aelius Cornelius Palma, guvernatorul Siriei, a ocupat şi transformat, în 105 d.Ch., partea de nord-vest a Regatului Nabateilor, în provincia romană, Arabia.

In 109 d.Ch, s-a inaugurat, în Moesia Inferior, un complex monumental triumfal (Adamclisi şi Dobrogea de astăzi). Complexul era menit să glorifice victoria obținută acolo de legiunilor romane, în primul război dacic şi să amintească, printr-o inscripţionare meticuloasă, numele tuturor celor care au pierit. Printre numele săpate în piatră, se pare că se afla şi cel al generalului ghinionist, Fuscus, care pierise în altă încleștare și în alt colț al Daciei.

Neastâmpărul statului parților, la frontiera orientală a imperiului şi încercarea acestuia de a modifica echilibrul statuat încă din vremea lui Nero și cu dorinţa de a înclude în sfera sa de influenţă Armenia, a declanşat un nou război romano-part.

Amator de campanii şi de succese militare, Traianus a declanşat campania din Orient, în 114 d.Ch.. A ocupat şi a transformat Armenia în provincie romană. In teritoriile de la est de Eufrat, pe care le-a ocupat cu destulă uşurinţă, a creat, în 115 d.Ch., provincia Mesopotamia. Anul 116 d.Ch. i-a rezervat succese răsunătoare, cucerirea oraşelor Nisibis, Seleucia şi Ctesifon, metropolele Regatului Part. Aici a constituit provincia Asiria şi a adoptat titlul de „Parthicus Maximus”.

Dio Cassius povesteşte, în istoria sa, cum Traianus, totdeauna prevăzător, înainte de începerea ostilităţilor din 116 d.Ch., şi-a pregătit un număr foarte mare de ambarcaţiuni uşoare pentru trecerea Tigrului. Bărcile au fost construite într-o zonă cu lemn, deoarece pe malurile Tigrului nu existau păduri şi au fost transportate cu căruţe. Unele din bărci erau demontabile şi serveau la construirea unui pod mobil.



Trophem Traiani - Adamclisi

 Cu toate că inamicul a încercat să împiedice debarcarea, mulţimea bărcilor a permis atât protejarea lucrărilor la podul de ambarcaţiuni, cât şi atacuri asupra malurilor inamice. Debarcarea s-a făcut cu greu, dar după această etapă rezistenţa inamicului s-a manifestat nesemnificativ.

Trecut în teritoriul cel vechi al Asiriei, Traianus a cucerit întâi oraşul Arbela şi apoi Gaugamela, unde Alexandru cel Mare îl învinsese pe Darius al III-lea al perşilor, cu 450 de ani înainte. A trecut apoi prin Babilonul în ruină şi a văzut pentru prima dată „lacul” de asfalt care era folosit ca liant la zidăriile babiloniene. Puţurile de petrol erau necunoscute europenilor.



Aureus - Traianus

 După cucerirea oraşelor şi teritoriilor parte dinspre Apus, Traianus a ajuns la Golful Persic, confundat de istoricii vremii (Dio Cassius) cu Marea Roşie. Acolo, Traianus a avut şi a exprimat, pentru prima dată, nostalgia că nu poate ajunge în India, să reediteze aventura lui Alexandru cel Mare. Campania din Dacia nu-i aducea satisfacţia asemănării cu marele înaintaş al cuceririlor, pe când campania din Orient îi amplificase dorinţa egalării aceluia.

Se zice că, văzând o corabie ce se îndrepta spre India, ar fi exprimat :„Dacă aş mai fi tânăr, aş merge negreşit la indieni”. Avea la acea dată avea 63 de ani, iar dorinţa arzândă de cuceriri şi de campanii nu-i scăzuse.

Pe timpul campaniei în lumea orientală, senatul primea de la el veşti despre populaţii şi teritorii, cărora senatorii nu le puteau reţine, bine, nici numele. In acele momente de deplină glorie a primit onorul de a putea organiza triumfuri asupra unui număr nelimitat de populaţii, după propria dorinţă. Totodată, în Forum-ul său, i s-a înălţat un arc de triumf.

Traianus n-a putut menţine tot ceea ce cucerise, deoarece efortul ofensiv al romanilor se epuizase. La această situaţie s-a adăugat şi răscoala populaţiilor aflate în spatele său, a celor recent cucerite în Mesopotamia şi a celor iudaice din Egipt, Cirenaica şi Cipru.

Decebal - Colona Traianus - Roma

Aprigul împărat a trebuit să ia în consideraţie retragerea, pentru a nu pune în pericol teritoriile tradiţional stăpânite de Imperiul Roman. De altfel, tot ceea ce el cucerise şi organizase în provincii, avea să se prăbuşească ulterior, pe timpul domniei succesorului său. Traianus nu putea să fie făcut să cedeze, aşa că a trimis urgent pe Lusius Quictus cu sarcina de a reprima răscoalele din Mesopotamia, pe Quintus Marcius Turbo, spre Egipt şi Cirenaica şi pe  Caius Valerius Rufus, tribun militar în Cipru, în fruntea unui detaşament militar din legiunea a VII-a Claudia. Toate răscoalele au fost înăbuşite în sânge. Cele din Africa şi din Cipru aveau la bază instigarea şi răscoala iudeilor stabiliţi în aceste provincii.

In situaţia nou creată, Traianus a considerat că este mai bine să transforme regatul parţilor într-un regat clientelar, decât într-o provincie greu de stăpânit. De altfel, avea de gând să-şi acorde o perioadă de relaxare militară, pentru a trece la un al doilea atac, ca şi în cazul Daciei. Parţii aveau, spre răsăritul regatului lor, largi posibilităţi de retragere din faţa trupelor romane, aşa că provincia putea fi ameninţată oricând şi era greu de delimitat geografic o provincie, Parthia, pusă sub guvernare romană. Profitând de disensiunile interne dintre parţi, Traianus s-a implicat şi a ales pe Parthamaspates în calitate de rege clientelar. Proclamarea aceluia a avut loc la Ctesifon, în metropola regatului.

Pe drumul de întoarcere, Traianus vroia să continue campania spre Armenia, dar s-a îmbolnăvit. Până atunci, o parte a teritoriului Armeniei se găsise sub conducerea unui part, Vologeses, iar provincia romană alăturată nu se bucura de linişte.

A trebuit să renunţe la planurile pentru Armenia. Boala i s-a înrăutăţit şi a plecat spre Italia cu gândul de a călători pe mare.

In fruntea armatei l-a lăsat pe Publius Aelius Hadrianus, al cărui cartier general era stabilit la Antiohia, în Siria. Hadrianus avea calitatea legat al Siriei şi de comandant al legiunilor din Orient. Rolul lui era de a veghea că în acel spaţiu, cucerit cu atâtea sacrificii, să nu se ivească noi răscoale.

In drum spre Roma, la Selinus, în Asia Mică, Traianus a murit (8 august 117 d.Ch.) în urma unei hemoragii interne. Autorii timpului au vorbit de faptul că suferea de tensiune, pe care o combătea cu pierderi de sânge odată pe an sau cu ocazia crizelor. Moartea i-a survenit pe neaşteptate, în acea localitate mică din Cilicia, după o domnie de nouăsprezece ani şi jumătate.

Militar excelent  şi totodată administrator eficient, Traianus este cel mai însemnat cuceritor roman după dispariţia lui Caesar. In timpul domniei lui Traianus, imperiul a realizat ultimul mare efort ofensiv la Dunăre şi la Eufrat, atingând, la moartea lui, maxima expansiune teritorială, de aproximativ 3.300.000 km2 şi cu o populaţie de circa 55 milioane locuitori. Meritele lui deosebite au determinat senatul să-i atribuie, în anul 114 d.Ch, titlul de „optimus princeps”.

In secolele următoare urarea care se adresa noului împărat la urcarea pe tron, era: „felicior Augusto melior Traiano”.

Traianus a lăsat o descriere a luptelor cu dacii, dar lucrarea s-a pierdut. S-au păstrat de la el numai câteva scrisori în culegerea lui Pliniu cel Tânăr.

A-a afirmat ca personalitate prodigioasă, prin îmbinarea unor calităţi majore la un om de stat. Pe timp cât a deținut calitatea de împărat, Traianus n-a uitat niciodată că este şi general. Victoriile obţinute au adus statului roman numeroase avantaje, dar şi un prestigiu care, pe viitor, nu a mai fost dobândit sub nici un alt împărat.

Moartea subită a împăratului, fără a avea copii, a dat naştere unor supoziţii privind rolul Plotinei în adoptarea de ultim moment, a lui Hadrianus. Plotina, se pare că a dus la îndeplinire dorinţa exprimată anterior de Traianus, în discuţiile particulare. Ea a oficializat acea dorinţă în situaţia extremă a dispariţiei împăratului. Totodată, se ştie că această femeie de excepţie, aprecia deosebit pe Hadrianus, atât pentru meritele sale, cât şi pentru faptul că, prin alianţă, făcea parte din familia imperială.

Epoca lui Traianus s-a făcut remarcată prin mulţimea oamenilor de valoare din domeniul creativ. Apollodorus din Damasc (60-125 d.Ch.) a rămas o figură centrală în calitatea sa de arhitect şi constructor. De origine greacă și născut în Orient, el a păstrat, de-a lungul întregii domnii, funcţia de arhitect şef al lui Traianus.

Apollodor s-a impus prin soluţiile geniale ale construcţiilor sale, devenind unul dintre cei mai străluciţi creatori ai epocii imperiale. Intre 103-105 d.Ch, Apollodor a construit între Drobeta şi Pontes renumitul pod cu picioare de piatră peste Dunăre. Capodoperă a tehnicii constructive romane, podul avea 1135 de metri. El a fost inaugurat de legiunile romane la începutul celui de al doilea război dacic. După victoria asupra lui Decebal, Apollodor a condus lucrările de înălţare a Forum-ului lui Traianus şi a Columnei (107-113 d.Ch.) din Cetatea Eternă.

Ii mai sunt atribuite, la Roma, un odeon, un circ şi un gimnaziu, precum şi refacerea portului Ostia. Pe timpul domniei împăratului Hadrianus, a căzut în dizgraţie, a fost exilat şi ulterior ucis, pentru un afront adus împăratului în tinereţe. Atunci i-ar spus să se ocupe de pictura lui cu dovleci, pentru că la planurile de arhitectură nu pricepe nimic. Altă variantă susține că Apolodor ar fi făcut aprecieri negative privind planurile arhitectonice ale lui Hadrianus pentru ridicarea unui măreț templu dedicat zeițelor Venus și Roma. Oricun, acel asasinat a fost una din marile greşeli ale lui Hadrianus, gtrșală pentru care nu-l iartă posteritatea.

Pe timpul lui Traianus au mai trăit şi creat: Suetonius, Tacitus, Martialis, Iuvenalis, Plinius cel Tânăr, Silius Italicus şi Iosephus Flavius.