SFÂRŞITUL ANULUI 1918

Pe la mijlocul verii anului 1918 şi în strânsă legătură cu contraofensiva Aliaţilor, începuseră să se infiltreze prudente speranţe de victorie. Cu un an în urmă, în luna decembrie, forţele aliate de la Salonic, aflate de multă vreme în amorţire, fuseseră întărite şi reorganizate de un general francez, care a reuşit să-i convingă pe Aliaţi de necesitatea unei ofensive majore în Balcani. La mijlocul lunii septembrie 1918, aproximativ 700.000 de soldaţi francezi, englezi, sârbi şi greci au înaintat împotriva bulgarilor, care, în două săptămâni, au capitulat.

La mijlocul lui octombrie era evident că prăbuşirea Turciei, şi o dată cu aceasta încetarea controlului inamic asupra Dardanelelor şi sectorului estic, era iminentă. Germanii, care îşi dădeau la fel de bine seama ce se va întâmpla, oscilau iute între intimidare şi conciliere. După ce adăugaseră permanent alte cereri la acordul de pace cu românii, ei se pomeneau acum că au un tratat care urmează a fi ratificat de o naţiune dornică să reia ostilităţile împotriva lor. Pentru ratificarea imediată, ei ofereau acum drept mită teritorială întreaga Dobroge, restabilirea vechii frontiere dintre Ungaria şi România şi aprobarea oficială a unirii Basarabiei cu România. După o întrevedere secretă cu ambasadorul american, Regele Ferdinand i-a ordonat premierului Marghiloman să nu accepte nimic din partea inamicului, să evite schimbul de semnături şi în primul rând să câştige timp.

In ultima zi a lunii octombrie 1918, turcii au capitulat, iar strâmtoarea Dardanele a fost deschisă vaselor Aliaţilor, datorită cărora au pătruns în România şi alimente. La 1 noiembrie, ungurii şi-au declarat independenţa faţă de Habsburgi, cu trei zile înainte, iugoslavii făcuseră acelaşi lucru, în timp ce cehoslovacii acţionaseră mai devreme. Imperiul Austro-Ungar era deja dezbinat, când, la 3 noiembrie 1918, Austria a încheiat un armistiţiu cu Puterile Aliate, consimţind la demobilizarea totală, să-şi retragă trupele şi să evacueze teritoriile aflate încă sub ocupaţia ei. Dar, germanii nu au renunţat la luptă, lansând un atac cu două tăişuri, menit să arunce România dacă nu chiar în braţele lui Lenin, cel puţin într-o stare de haos total. Intensificând propaganda comunistă şi înfometându-i deliberat pe ţărani, germanii îl forţau pe Regele Ferdinand să ratifice Tratatul de la Bucureşti înainte de încheierea ostilităţilor, încercând să împiedice remobilizarea armatei române şi zădărnicirea inevitabilei treceri a României de partea Aliaţilor.

Regele înţelesese că România putea să cadă pradă comuniştilor dacă forţele Aliate şi alimentele nu vor ajunge în ţară imediat. Învins în război, exploatat de cuceritor, bombardat cu lozinci comuniste, ţăranul român era copt pentru revoluţie. Împins de Regină şi de Prinţul Ştirbey, Regele a declarat votul universal şi cea mai mare reformă agrară pe care le promisese cu un an şi jumătate în urmă. Auzind aceste lucruri, Regina Maria nota în jurnal: „Îmi face plăcere că a făcut acest lucru fără ca Brătianu sau Averescu să fie la putere, astfel încât numai numele lui va rămâne legat de aceste reforme”.

În faţa presiunilor sporite, premierul Marghiloman a demisionat la 6 noiembrie 1918, fiind înlocuit cu un guvern format din generali şi oficiali care aveau misiunea de a organiza mobilizarea imediată şi de a pregăti terenul pentru ca Brătianu şi un guvern Pro-Antantă să preia puterea.

La 10 noiembrie 1918, Regele Ferdinand a ordonat mobilizarea armatei române. Hotărârea Regelui, la sfatul ambasadorului american şi a Prinţului Ştirbey, a fost întâmpinată cu un entuziasm care s-a transformat în triumf când oamenii au aflat că trupe aliate, sub comanda generalului Berthelot, sosiseră deja la Dunăre. La 10 noiembrie 1918, odată cu mobilizarea armatei române pentru alungarea armatelor germane din ţară, se produce şi trecerea peste Dunăre a armatelor franceze comandate de generalul Henri Berthelot. Cu acest prilej, generalul  francez a emis o proclamaţie adresată poporului român, pe care îl cheamă la arme, pentru a-şi face datoria, aşa cum îi cereau "umbra lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Mircea cel Bătrân".
 

Impreună cu ordinul de remobilizare, Regele a emis şi o proclamaţie prin care dădea germanilor 24 de ore să părăsească ţara. La sfârşitul acestui interval, românii se vor considera, din nou, oficial, în război cu ocupanţii lor. Se pare că această declaraţie i-a surprins pe germanii care ocupau capitala, aceştia dezlănţuindu-se imediat în întreg oraşul, rechiziţionând ultimele bunuri şi pregătindu-se să plece în grabă.

În seara zilei de 11 noiembrie 1918 a fost anunţat armistiţiul. Oamenii au inundat străzile Iaşiului în manifestări spontane de bucurie. Ca prin minune au apărut muzici. Întreaga populaţie, teferi sau răniţi, s-a revărsat pe străzi, aclamând, cântând, în timp ce armata română trecea în marş prin capitala sa din timpul războiului.

Revenirea triumfală a suveranilor la Bucureşti a avut loc la 1 decembrie 1918. Deşi ziua era cenuşie şi mohorâtă, clădirile semănând cu nişte cochilii goale, cetăţenii epuizaţi şi zdrenţăroşi care făcuseră faţă ocupaţiei germane erau incredibil de veseli. După înaintarea de pe şoseaua Kiseleff şi Calea Victoriei, oaspeţii s-au adunat la Mitropolie, pentru o slujbă de mulţumire. La ieşirea din biserică, generalul Ieremia Grigorescu, eroul de la Mărăşeşti, şi noul ministru de Război au venit la Rege pentru a-l ruga din partea armatei române să accepte bastonul de feldmareşal. Regina le sugerase acest lucru, fiind încântată să-l vadă pe Rege atât de surprins.

La încheierea festivităţilor, Maria şi Ferdinand s-au îndreptat spre Palatul Cotroceni.