PERSONALITĂŢI - BARONUL ROŞU

Acestui german i se potriveşte cum nu se poate mai bine maxima japonezilor cu privire la marele judoka Masahiro Kimura. Uluiţi de performanţele lui Kimura, admiratorii săi niponi obişnuiau să spună "Înainte de Kimura, niciun Kimura; după Kimura, niciun Kimura". Şi astfel orice discuţie ulterioară devenea de prisos.

La fel putem spune şi despre Baronul Roşu, omul care, fără doar şi poate, a revoluţionat din temelii tehnicile şi metodele de luptă ale piloţilor de vânătoare.

Cea mai celebră figură a Primului Război Mondial s-a născut pe data de 2 mai 1892 în Kleinburg, în provincia Silezia Inferioară, astăzi aparţinând Poloniei. Pe numele său Manfred von Richthofen, asul aerului de mai târziu avea origini nobile. Familia sa având rangul de Freiherr, un fel de nobili liberi, care aveau drepturile şi privilegiile baronilor.

Micul Manfred a fost atras de la început de trasul la ţintă şi de armele de foc. Încurajat de tatăl său, Albrecht Phillip Karl Julius Freiherr von Richthofen, Manfred vâna deja mistreţi, cerbi şi păsări de apă. Mai târziu, talentele de ţintaş exersate din copilărie se vor dovedi coşmarul a sute de piloţi de vânătoare care au simţit răsuflarea Morţii venind direct din carlinga Baronului Roşu. Tatăl său fiind un ulan de carieră, a dorit pentru Manfred o traiectorie militară similară, considerând cavaleria cea mai bună opţiune. Romantismul lui von Richthofen în privinţa armei calaveriei avea să fie crunt spulberat pe câmpurile de luptă din prima conflagraţie mondială, unde şarjele de cavalerie şi-au dovedit deplina inutilitate în faţa noilor arme ale vremii - mitraliera, aviaţia şi primele tancuri.

La 11 ani, a intrat în corpul de cadeţi prusaci, unde nu s-a remarcat prin nimic deosebit.

În anul 1911 a intrat în Regimentul de Ulani 1, unde singura sa satisfacţie consta în faptul că putea să călărească la discreţie. Sătul de lipsa de acţiune din viaţa de cavalerist, Manfred rămâne celebru prin nota ironică cu care încheia o scrisoare adresată comandantului unităţii:

"Excelenţă, nu am venit la război ca să adun brânză şi ouă"...

Doleanţa sa de a servi în proaspăta aviaţie militară germană a fost îndeplinită în luna mai a anului 1915.

Porţile gloriei fuseseră deschise. Pe vremea cânt activa în cavalerie, se specializase în misiuni de recunoaştere şi culegere de informaţii. Prin urmare, prima sa funcţie consta în observarea de sus a poziţiilor inamice.

Nesatisfăcut, Manfred s-a plâns din nou superiorilor, în consecinţă fiind mutat la Ostend, pe Frontul de Vest. Împreună cu locotenentul pilot Karl Zeumer, survolează Marea Nordului şi observă un submarin, pe care nu l-a bombardat din simplul motiv că nu-i aflase naţionalitatea. Prima sa întâlnire cu un avion de vânătoare britanic s-a soldat cu tiruri reciproce, dar ambele avioane au scăpat fără pagube majore. Manfred simţise emoţia şi trăirea pe care ţi-o dau manşa şi declanşatorul mitralierei. Avusese revelaţia destinului său.

S-a înscris imediat la cursurile de piloţi de vânătoare din Doberitz, iar în ziua de Crăciun a anului 1915, viitorul Baron Roşu absolvea cu brio, într-o ceremonie cazonă, cursurile de vânător al aerului.

Maestru şi discipol

În luna august a anului următor se îndeplinea cea mai arzătoare dorinţă a lui Manfred. Tânărul temerar cu sânge nobil avea să-l întâlnească pe cel mai mare as al cerului din acele vremuri, faimosul Oswald Boelke, pilotul german care avea pe conştiinţă nu mai puţin de 40 de piloţi inamici. Boelke căuta "tinere talente" pentru noua sa echipă din Jagdstaffel 2, Manfred fiind imediat remarcat de ochiul de cunoscător al maestrului de "vânătoare aeriană".

Avea să intre rapid în focurile luptei. Temuta aviaţie militară britanică domina pe atunci cerurile sub care se desfăşura sîngeroasa bătălie de pe râul Somme. Dar norocul britanicilor avea să pălească subit. În următoarele luni, flotila Jasta 2, sub comanda lui Manfred, avea să însângereze - la propriu - cerurile.

Precum orice mare războinic sau vânător, von Richthofen urmărea doar adversarii periculoşi şi prestigioşi. Prima sa victimă memorabilă a fost maiorul Lanoe George Hawker, poreclit pe bună dreptate "englezul Boelke". Hawker a căzut eroic sub gloanţele Baronului. Manfred, în jurnalul său, descrie impresionant ultimele momente ale duelului din ceruri:

"Sunt la câţiva metri în coada lui. Nu are nicio şansă. Mitraliera scuipă gloanţe până se blochează. Apoi reîncepe să tragă. Se blochează din nou; asta i-a salvat viaţa doar pentru a-i prelungi ulterior agonia. Un glonte de-al meu îl loveşte în ceafă, aproape decapitându-l.

Avionul său se zdrobeşte de sol, mitraliera fIind înfiptă în pământ aproape vertical. Astăzi mitraliera decorează intrarea castelului familiei mele din Schweidnitz. Sunt impresionat până la lacrimi, Hawker a foSt un bărbat viteaz, un sportiv şi un luptător de excepţie".

"Englezul Boelke" era cea de-a unsprezecea şi cea mai importantă victimă a Baronului.

După cel de-al 16 pilot inamic ucis, Manfred îşi organizează propria echipă de ucenici, intitulată Jagstaffel 11 şi poreclită de jurnaliştii de front "Circul Zburător".

Între timp, baronul se perfecţiona încet şi metodic, cu adevărată precizie germană. Calcula în minte poziţii, distanţe, unghiuri, atacuri false, trucuri, tiruri de control, încadrare sau înşelare. Totul cu singurul scop de a nu da nicio şansă de scăpare prăzii înaripate.

Autodidact şi perfecţionist, Manfred a rescris şi reinventat arta pilotajului de vânătoare, dezvoltând tactici şi teorii noi şi extrem de eficiente în cadrul duelului aerian. În aceeaşi perioadă, pentru a face pe plac admiratorilor săi care nu îl scoteau din "Baron Roşu", se decide să-şi vopsească avionul, un model Albatros D III, într-un roşu aprins.

Legenda prindea contur şi mai ales culoare...

Lupte şi excese

Pe măsură ce războiul atinge proporţii distrugătoare nebănuite iniţial de niciuna dintre părţile implicate, rolul aviaţiei de vânătoare începea să se facă cunoscut. Baronul continua să-şi adauge implacabil noi victime în sumbra sa colecţie.

Primul avertisment al sorţii vine cu ocazia unui duel desupra oraşului Lens când, lansat în "execuţia" unui avion britanic, nu observă un alt avion inamic care îl mitraliază venind din spate. Cu toate că gloanţele au ciuruit rezervorul semeţului avion roşu, acesta nu explodează. Reuşeşte să aterizeze cu bine în spatele liniilor germane. Numărul victimelor se ridicase la 24...

Faima sa creşte direct proporţional cu fiorul rece al fricii pe care îl trimitea în inimile piloţilor inamici. În luna martie a anului 1917, baronul dobora deja cel de al 31-lea avion al Aliaţilor. Devenise un prădător fără rival, rece, nemilos, eficient, calculat, un adevărat şoim camuflat într-un trup de ofiţer german. Mai mult, ajunsese să guste plăcerea de a ucide. Dacă la început îşi respecta inamicii, acum Baronul se delecta mitraliindu-i pe piloţii care, aterizând cu bine în avioanele lor avariate, încercau să iasă din carlingă şi să scape cu fuga. Nobilul de odinioară revela o latură întunecată, necunoscută până atunci.

Purta ca suvenir fotografia făcută personal unui pilot britanic pe care tot el îl "decupase" în bucăţi cu mitraliera, pe când nefericitul fugea pe câmp, sperând să se salveze într-o pădure.

Piloţii britanici ajunseseră de-a dreptul obsedaţi de figura omniprezentă şi zdrobitoare a Baronului. Toţi aveau colegi, prieteni, rude, superiori care au sfârşiseră ca "trofee" ale imbatabilului vânător. Îl vroiau mort cu orice preţ, cu orice metodă.

Pe data de 5 mai din acelaşi an 1917, au plănuit în secret un bombardament masiv al aeroportului din Douai al Baronului, sperând ca "Diavolul Roşu" (o altă poreclă a lui Manfred) să fie în sfârşit ucis. Avertizat din timp de serviciile secrete germane, von Richthofen refuză să-şi părăseasca domeniul. Mai mult, cu doar câteva ore înainte de raidul britanicilor, Baronul organizează o masă festivă pentru colegii şi superiorii săi. Pe când savurau ţigarile de după masă, alarma antiaeriană a sunat.

Calm şi relaxat, Baronul şi-a invitat prietenii în buncărul subteran, unde a jucat rolul de amfitrion perfect, delectându-şi invitaţii cu glume, vinuri vechi şi povestiri de luptă.

Răzbunarea Baronului a venit în luna următoare, când discipolii săi din Jasta 11 au distrus 89 de avioane britanice. A fost o lună neagră pentru aviaţia Aliaţilor. La manşa demonicului său Albatros D.III, superior avioanelor inamice, Manfred şi-a mai adăugat pe listă 20 de victime în acel iunie de coşmar.

Baronul începe să se bucure de glorie, fapt care aproape l-a costat viaţa. Acasă devenise eroul favorit al conaţionalilor săi. Colecţia sa de decoraţii şi trofee depăşeşte cifra de 60 de astfel de însemne militare. În luna iulie, trece razant pe lângă Moarte. Doamna cu Coasa i-a trimis un prim avertisment, neluat în seamă de prusacul cel temerar. Piloţii A. E. Woodbridge şi D. C. Cunnel sunt cât pe ce să pună capăt legendei. Cei doi aşi ai aviaţiei britanice reuşesc să-l incolţească, mitraliindu-l din plin. Un glonte britanic i-a crăpat craniul, Manfred reuşind doar printr-o minune să aterizeze şi să se pună la adăpost.

Aşa se nasc legendele

A fost începutul sfârşitului. Rana de la cap nu s-a vindecat complet niciodată, cicatricele şi aşchiile de os nesudate corespunzător cauzându-i Baronului dureri de cap tot restul vieţii. A avut o pauză de refacere de doar 2 săptămâni, răstimp în care a suferit de pe urma inactivităţii, după cum declara în memoriile sale.

A revenit la manşa unui avion nou şi performant. Vopsit, evident tot în roşu, triplanul Fokker Dr. 1 avea să-i aducă numeroase victime Baronului.

Nobleţea i-a revenit şi ea. După ce doboară un avion britanic, are grijă să-i trimită pilotului supravieţuitor o cutie de ţigări fine, o sticlă de şampanie, plus o scrisoare în care îl asigură de consideraţia sa şi-i ureaza însănătoşire grabnică.

Activitatea sa continua nestingherită. Lipsit de rival, Manfret doboară, în două luni, alte 17 avioane aliate. Ultima sa victimă, fatalul număr 80 de pe lista sa de jertfe către Thanatos, a fost locotenentul D.E. Lewis.

Acolo Sus se decisese. Era de ajuns...

Pe data de 21 aprilie 1918, o luptă aeriană, care părea o înfruntare obişnuită, s-a sfârşit prost. Nici astăzi nu se cunosc cu adevărat circumstanţele morţii Baronului. Avionul său a fost lovit concomitent atât de gloanţele căpitanului canadian Arthur "Roy" Brown , cât şi de proiectilele artileriei anti-aeriene. Lovit şi fumegând, Fokker-ul roşu a intrat în picaj, izbindu-se de pământ în apropiere de Sailly-le-Sac, într-un perimetru ocupat de infanteria australiană. Cei de la sol s-au repezit spre avion, descoperind uluiţi în carlingă trupul lui Manfred von Richthoffen. Trupul său fusese lovit de un singur cartuş, calibrul 303. Moartea ar fi fost instantanee şi nedureroasa, inima şi plămânii săi fiind transformaţi într-o masa amorfă de carne şi sânge.

Informaţiile sunt oricum contradictorii, un martor declarând că Baronul era încă în viaţă, dar că a murit imediat ce a fost scos din carlingă, alt martor vizual, sergentul Ted Smout, susţinând că Manfred a scos un singur cuvânt: "Kaput"...

Cu sau fără "Kaput", în urechile sale răsunau deja corurile de întâmpinare ale walkiriilor.

Căpitanul Brown nu a declarat niciodată că el a fost cel care l-a doborât pe cel mai faimos pilot de vânătoare al Istoriei, fiind de părere că onoarea aparţine exclusiv tiraliorilor din anti-aeriana australiană.

Cum stă bine unei legende, moartea sa a rămas şi se pare că va rămâne învăluită în mister.

O ultimă anchetă efectuată de Discovery Channel în anul 2002 sugerează că tiraliorul australian W.J. Evans din cadrul Bateriei 53, Brigada 14 de Artilerie Australiana, ar fi cel care, de la trăgaciul mitralierei sale antiaeriene marca Lewis, l-a trimis direct în legendă pe Baron. Rezultatul anchetei celebrului post TV nu a fost însă acceptat de istorici, pe baza lipsei unor dovezi mai riguroase.

Britanici au decis, totuşi, să organizeze funeralii importante celui mai de temut adversar.

I-a fost scris Baronului ca sicriul său să fie purtat pe umeri de şase căpitani din Royal Air Force, în timp ce o gardă de onoare de 40 de oameni a tras nenumărate salve în văzduh.

Astăzi, spaima romantică a cerurilor de altădată odihneşte în cimitirul militar din Wiesbaden, rămăşiţele sale fiind reînhumate aici în urma unei ceremonii funerare din anul 1975.

Asta a fost scurta poveste a Baronului Roşu. Are un aer aristocratic, romantic şi epic.

Este o mărturie vibrantă a unor vremuri când duelul aerian era cu adevărat o experienţă limită, plin de marţialitate şi adrenalină. Incomparabil cu ce se întâmplă astăzi, când tehnologia militară din cadrul aviaţiei a transformat o luptă aeriană într-un fel de joc pe calculator.

Nu cred că Baronului i-ar fi plăcut în carlinga unui F-22 Raptor, dar asta este o opinie personală. Nu prea văd un războinic din stirpea sa adorând ultra-tehnologizarea din prezent. Cel puţin vorbele sale îmi lasă această impresie....

Din spusele baronului Roşu:

-Toate ziarele sunt pline de poveşti fantastice pe seama mea.

-Băiat fiind, a trebuit să intru în corpul cadeţilor. Nu am vrut asta. Dar voinţa tatălui meu a fost mai puternică. Ce am vrut eu nu a contat atunci, şi nu am uitat asta niciodată.

-Totul a depins de ce fel de adversari am întâlnit. Viclenii piloţi francezi sau temerarii englezi. Dintre toţi, prefer englezii. Cel mai des, îndrăzneala lor se traduce prin prostie. Şi sunt sigur că ei se cred curajoşi.

-Mi-am onorat toţi piloţii doborâţi. Din banii mei am plătit fiecăruia câte o piatră funerară.

-Niciodată nu am fost în stare să învăţ ceva cum trebuie. Am descoperit totul singur.

-Este ruşinos că lista mea de trofee nu cuprinde măcar un singur rus.

-La război nimeni nu face altceva decât să-şi atace adversarul. Asta cred ca este încifrat în instinctul fiecărui german.

-Oricine poate deveni entuziast din orice lucru. La un moment dat, eram încântat să arunc bombe. Găseam o plăcere nebună în aruncatul bombelor şi exploziile de după impact.

-După ce am descoperit pilotajul de vânătoare, am uitat de definitiv de bombardamente

Baronul Roşu a fost unul dintre acele personaje reale, ale căror existenţe au depăşit cu mult ştacheta unor etichetări după standarde omeneşti. Disciplina, sângele rece, patriotismul la cote teutonice, acurateţea, perfecţionarea continuă, toate aceste atribute s-au concentrat în bravul ofiţer german, dând naştere unei faime care dăinuie şi în zilele noastre. Dincolo de charisma şi romantismul personajului cu care s-a confundat, Manfred von Richthofen a rămas un ţintaş şi un pilot fără pereche, care a trimis în ceruri nu mai puţin de 80 de inamici valoroşi, înainte de a muri el însuşi... într-un final apoteotic, de proporţii wagneriene!