Schitul-Mănăstire Cornetu, Vâlcea

Schitul este ctitorie a marelui vornic Mareş Băjescu, mare feudal si apropiat al Cantacuzinilor. pe malul drept al râului Olt, pe șoseaua Râmnicu Vâlcea-Sibiu la aproximativ 50 de km de Râmnicu Vâlcea. Din punct de vedere teritorial-administrativ, mănăstirea, aparține satului Călinești, localitate componentă a orașului Brezoi din județul Vâlcea.

Ctitorul a ales locul cu atenţie căci, pe de o parte era apropiat de pamanturile sale, pe de alta parte, datorita poziţiei era, la acea vreme, ferit din calea ochilor privitorilor, însa apropiat de graniţa cu Transilvania, oferind astfel un refugiu ideal pentru ctitor şi familia sa în vremurile de restrişte ce aveau să vie. Conform pisaniei originale, sculptată în piatra de Albeşti, se arată că data a terminarii lucrărilor a fost 29 august 1666, în timpul domniei lui Radu Leon. Interesant este că cel ce a realizat pisania a fost un anume popa Stan din Băjesti, cel care a semnat şi pisania mănăstirii Aninoasa, 11 ani mai tarziu, dar şi textul unei cruci de piatră din Budeasa.

Incă înainte de a se fi terminat lucrul la biserică, Mares Bajescu, printr-un act datat 15 martie 1666, a înzestrat schitul cu satul Copăceni şi munţii Sasa şi Cornetu (cumparate cu nici o lună înainte de danie) precum şi ocini în Pripoare, Titesti, Ostrov.

In anul 1761, pe timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, un anume Alecse capitan za Loviste a pus să se refacă pictura altarului de catre zugravii Mihai, Radu si Iordache, aşa cum rezultă dintr-o altă pisanie situată in coltul de sud-est al naosului.

Un alt moment important din istoria schitului l-a reprezentat incendiul din 1808, care a distrus aproape complet biserica şi chiliile, o perioadă de timp viaţa monahală fiind întreruptă. Noul staret Irimah a trecut la refacerea cladirilor şi a picturilor murale abia în 1835. In perioada 1864-1949, biserica a fost administrată de catre Eforia Spitalelor Civile din Bucuresti, care, în 1885, a finanţat construirea iconostasului din lemn de stejar; un an mai tarziu fiind pictate în ulei şi icoanele de lemn. Tot instituţia care patrona schitul, în cooperare cu Directia Monumentelor, a refăcut, între anii 1923-1925, cupola turlei şi altarul, dărâmate de obuze de altilerie în timpul luptelor din anul 1916.

In anul 1898, cu ocazia săpării tunelului pe sub zidurile de incintă ale manastirii, Directia Căilor Ferate a dărâmat o parte a vechiului zid de incintă şi chiliile anexe, construindu-l pe cel actual. Din incinta originală astazi se mai pot admira: foişorul, turnul şi zidurile de pe laturile de nord şi răsărit.
Ultimele renovări importante s-au întreprins, în anul 1960, sub patronajul Direcţiei Monumentelor Istorice. Cu acea ocazie s-a restaurat pictura murală.

Ansamblul arhitectonic este format dintr-o incintă de piatră cu plan patrat, pe care se situează chiliile. La 3 colţuri ale incintei se ridică turnuri poligonale, iar la colţul din sud-est un foişor.  In mijlocul curţii se află biserica, singurul edificiu care mai pastrează forma originală. Este construită pe un plan trilobat, cu un turn-clopotniţă cu opt laturi pe pronaos (accesul se face pe o scariţă aflată pe latura de nord) şi cu o turlă a Pantocratorului cu zece laturi, pe care sunt situate ferestre înguste. Zidul este din cărămidă asezată orizontal şi din panouri de tencuială, fiind împărţit de un brâu dublu aparent din cărămidă rotunjită, care, pe fatada vestică, înconjoară nişa icoanei de hram.

Cornişa este realizată din cărămidă aparentă dispusă în formă de dinţi de fierăstrău. Sub aceasta se află un rând de butoni şi o friză de teracotă smalţuită, incadrată de cărămizi aşezate pe muchie. Soclul este proeminent fiind realizat din bolovani de munte, în casete de cărămidă. Interiorul este reprezentativ pentru bisericile tradiţionale, cu zidul ce desparte naosul de pronaos plin. Pictura murală din naos este realizată în tehnica fresco, în secolul al 18-lea, iar cea din pronaos s-a reralizat în sec.al 19-lea. Din nefericire nu se mai pastrează nimic din pictura originală.