HIERAPOLIS - ANATOLIA

Asia Mică, sau Anatolia, după o numire primită încă din antichitate, este peninsula cea mai avansată spre vest a imensului continent asiatic. Aşezată între Marea Neagră la nord, Marea Mediterană la sud şi Marea Egee la apus, peninsula instituie cel mai important teritoriu al Turciei moderne, întinzându-se pe o suprafaţă de circa 507.000 Km², ceva mai mare decât a Spaniei. Solul atât arid în unele zone cât şi fertil în altele, a cunoscut trecerea unor nenumărate populaţii de-a lungul unei istorii consemnate de patru milenii. Anatolia constituind un ,,pod obligatoriu” în drumul populaţiilor migratoare, a armatelor, al culturilor şi civilizaţiilor între Asia anterioară şi Europa sudică. Majoritatea aşezărilor antice s-au întemeiat ca urmare a unor determinări politice sau materiale, bine conturate.

            Oraşul antic dispărut, Hierapolis, a răsărit şi a înflorit timp de secole, sub civilizaţii diverse, datorită unor proprietăţi şi curiozităţi geografice ale teritoriului său.

Ruinele sale gălbui – roşiatice străjuiesc de la o înălţime de circa 100 – 150 de metri malul nordic al renumitului său Meandru (anticul Meander), la circa 150 kilometri spre răsărit de vărsarea acestuia în Marea Egee. Oraşul s-a găsit deci în partea sud – vestică a podişului anatolian, la o depărtare apreciabilă de litoralul vestic sau sudic al peninsulei. Râul Meandru are traseu de curgere atât de leneş şi întortochiat încât în vorbirea curentă a pătruns noţiunea de ,,meandre”, adică de trasee excesiv de cotite pe o distanţă scurtă, trasee cu hăţişuri încurcate şi întortocheate.

            Hierapolisul a cuprins un platou lung de circa 4.000 de metri şi lat de circa 300 de metri ridicat deasupra câmpiei dinspre sud la 150 de metri altitudine. Platoul oferă un peisaj magnific aşa cum este plasat la poalele unei înălţimi muntoase, cu desăvârşire pietroasă (astăzi numită Cökelez). Platoul are la origine sedimentarea ancestrală a unor depuneri de calcar provenite din surse de ape carbogazoase şi calcaroase. Calcarul solubil în apa venită din străfunduri la 35⁰C s-a depus şi se depune impresionant de repede după intrarea în contact cu aerul mai rece al atmosferei. Orice obiect solid (sticlă, vas de lut, coş de nuiele, obiect de metal etc.) lăsat în curentul de scurgere a apelor termale se acoperă după numai câteva zile cu un strat strălucitor de calcar. Obiectele acoperite apar ca obiecte din altă lume cu destinaţii insolite.

            Altă dată locul de amplasare al oraşului avea surse de apă diferite ca temperatură, de la 35⁰C, la 60⁰C. În secolul al XIX-lea al erei noastre o altă sursă a izbucnit în urma unui mare cutremur de pământ.

            Literatura antică vorbeşte de Hierapolis, legându-I importanţa şi de cultul semizeului Herakles, al cărui nume era legat de vindecare şi de apele calde. Romanii, descoperitori ai izvoarelor termale din sud – vestul României, au dat naştere unei staţiuni cu proprietăţi curative, pe care au închinat-o lui Hercules. Acum staţiunea şi-a păstrat numele de Herculane.

            La Hierapolis depunerile multimilenare de calcar, pe prăpastia ce desparte platoul de câmpia din vale, au dat naştere unor forme geologice unice în lume, sub forma unor imense scoici de pe marginile cărora se preling coloane de calcar, coloane variabile ca secţiune şi împletite inimaginabil de subtil. Zonele de depunere mai vechi au primit tente gălbui sau negru astfel că dantelăria de calcar ,,în curgere” a căpătat o şi mai mare atractivitate. Bazinele ,,scoică” cu prelungiri diafane de calcar cu apă cristalină s-au suprapus, au deversat unul în altul şi au avansat încet spre sud, formând în perete inimaginabil de strălucitor şi curios. Bazinele scoică cu delicatele lor coloane albe formează o aglomerare de forme ronde ce pot fi asemănate chiar cu o inflorescenţă uriaşă. Turcii au numit spectaculoşii pereţi prelucraţi de natură într-un alb strălucitor, drept ,,Pamukkale”, adică ,,cetatea de bumbac”.

            Ineditul peisajului, temperatura plăcută, ionizarea aerului şi proprietăţile curative ale apelor cu atras constituirea aşezării, dar mai ales dezvoltarea ei spectaculoasă în epoca elenistică şi romană. Locurile se exploatează astăzi atât pentru frumuseţea creaţiilor naturii, pentru vestigiile antice, dar şi pentru tratamente curative în boli cardiovasculare, de nervi, de piele sau reumatismele. Oraşul nu a mai renăscut dar în apropiere şi pe margini s-au amenajat sanatorii, băi de tratament şi de agrement, precum şi clădiri hoteliere.

            Preoţii sau şarlatanii perioadelor străvechi simulau miracole prin metodele de tratament la care foloseau proprietăţile apei termale bogată în săruri. Miracolele aveau menirea să trezească atenţia lumii din cele mai îndepărtate locuri şi să o atragă pentru tămăduire s-au construit numeroase temple în care preoţii îşi acceptau şi îngrijau bolnavii. La început bolile erau îngrijite după inspiraţia ,,tămăduitorilor” începând cu diete alimentare. Apoi bolnavii erau aduşi în faţa locului numit ,,Plutonium” de unde se degaja, din adâncuri, bioxid de carbon. Ultima procedură a tratamentului o constituiau băile îndelungate în apele curative.

            În realitate nici dieta cu totul empirică şi nici inspiraţiile de gaze toxice nu aveau efectele benefice, reale, al băilor. Rezultatele obţinute în cazul bolilor reumatismale apăreau cele mai spectaculoase. Bolnavii sosiţi pe braţe sau sprijiniţi în bastoane părăseau Hierapolisul pe propriile picioare.

            Hierapolis era căutat şi vizitat nu numai de bolnavi ci şi de oameni marcanţi de stat, de consuli, de regi, de învăţaţi şi de filozofi. Toţi soseau de la mari depărtări pentru a se îngriji, pentru a petrece momente amuzante şi atractive în timpul jocurilor organizate cu asiduitate în oraş. Apele miraculoase au influenţat creşterea numărului populaţiei şi a vizitatorilor, în acelaşi timp cu creşterea bogăţiei şi cu înmulţirea edificiilor monumentale.

            Teritoriul Hierapolisului, ca întreaga Arabie a pătruns în consemnările istorice de la începutul mileniului al II-lea a. Ch.. Era populat ca întreaga peninsulă de populaţii indo – europene, la hotarele sud – vestice ale statului hittit. Între anii 500 – 550 a. Ch. pe aceste locuri s-a semnalat existenţa unei aşezări numită Jdrara sau Kidrara. Aşezarea nu era singura întemeiată în zonă ci era înconjurată de altele mai puţin dezvoltate: la nord de Manisa, la răsărit de Kollosia şi la sud de Laodiceea. Poporul regiunii se numea Hidreleitar.

            Cu scurgerea timpului oraşul a intrat într-o decadenţă temporară. Pe la mijlocul secolului al VI-lea a intrat în componenţa statului Lidian şi imediat, după 546 a. Ch., în cea a statului persan cuceritor. După anul 334 a. Ch., împreună cu toată Anatolia, străbunul Hierapolisului a cunoscut epoca elenistică, inaugurată de cuceririle lui Alexandru Macedon.

            În perioada dintre secolele al V-lea şi al III-lea, inclusiv, populaţia teritoriului înconjurător s-a reunit în jurul Hieronului, locul sacru, unde a construit un templu. Anul 190 a. Ch. a constituit data naşterii oraşului numit Hierapolis. Atunci regele Pergamului, Eumenes al II-lea , a fondat noul oraş după o victorie împotriva regatului seleucid (tot elenistic) de la răsărit.

            S-a dat oraşului numele de Hiera, adică numele soţiei regelui legendar al Misiei, socotit fondatorul oraşului Pergam. Însemnarea cea mai veche care aminteşte de oraşul Hierei este un decret scris în piatră în onoarea Appoloniei, mama regelui Eumenes al II-lea. Curând oraşul nou întemeiat a început să fie numit Hierapolis, cu manta de ,,Oraşul sacru”. Datorită amplasării pe un teren vulcanic, cu fisuri prin care răzbăteau gaze şi ape calde, aşezarea îngrijită de regii Pergamului a suferit multe cutremure de pământ şi multe distrugeri. De fiecare dată s-au făcut eforturi pentru reconstruire şi noi înfrumuseţări, cu eterna perseverenţă şi inconştienţă umană. Pe parcursul celor aproape două secole de dominaţie a regatului Pergam, Hierapolis a înflorit ca multe alte localităţi atinse de cultura elenistică.

            În anul 133 a. Ch., ca urmare a testamentului lăsat de ultimul rege al Pergamului, Attalos al III-lea, întregul regat a revenit Republicii Romane. Ca multe alte oraşe ale Anatoliei de vest, Hierapolisul a intrat în posesia Romei, component al provinciei nou create, Asia.

            În general se găsesc puţine consemnări istorice, amănunţite, despre oraş, existenţa fiindu-I marcată numai de evenimente însemnate. Pe timpul domniilor împăraţilor romani Tiberius (anul 17 d. Ch.) şi Nero (anul 60 d. Ch.) cutremure catastrofale de pământ au ruinat Hierapolisul. Roma era puternică şi bogată iar împăraţii darnici. După noi reconstruiri a dobândit o importanţă crescândă în lumea romană, mai ales pe timpul dintre împăraţii Hadrianus şi Caracalla.

            Acum străjuiesc ,,cetatea de bumbac” aproape în exclusivitate numai ruine ale epocii romane.

                        Creştinismul s-a infiltrat în Hierapolis aproape de anul 40 d. Ch.. Sfântul Filip, unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Iisus Christos a murit ca martir la Hierapolis chiar în anul 40 d. Ch.. Aici I s-a ridicat mai târziu, după liberalizarea creştinismului în Imperiul Roman (secolul al IV-lea d. Ch.), o biserică a martiriului, biserică cu plan octogonal.

            Asia Mică a jucat totdeauna un rol important în expansiunea şi dezvoltarea creştinismului. Fiind un teritoriu aproape liniştit, mai rar bântuit de invazii străine sau barbare, împăraţii romani nu au insistat pe construirea de colonii romane formate prin stabilirea veteranilor. De aceea gradul de romanizare s-a plasat pe o treaptă inferioară. Creştinismul a pătruns în rândul unor populaţii mai înapoiate fără o atitudine fermă în raport cu credinţa ei politeistă. Dacă gradul de romanizare ar fi fost mai puternic, creştinismul nu ar fi cules mari roade şi nici nu ar fi făcut prozeliţi. Se poate spune că Anatolia a constituit calea cea mai puţin apărată împotriva efectului distructiv al creştinismului asupra Imperiului Roman şi asupra civilizaţiei antice superioare, greco – romane.

            Pe timpul expansiunii culturii şi civilizaţiei romane, între anii 92 şi 192 d. Ch., Hierapolis a suferit o nouă reconstruire şi a trăit cea mai strălucită epocă pe timpul împăraţilor romani Antoninus Pius (138 – 161 d. Ch.), Marcus Aurelius (161 – 180 d. Ch.), Septimius Severus (193 – 211 d. Ch.) şi Caracalla (211 – 217 d. Ch.). Pe timpul acelei perioade de deplină afirmare, Hierapolis a primit chiar supranumele ,,Călăuza răsăritului”.

            Atunci când în 395 d. Ch. Imperiul Roman s-a separat în două state separate, oraşul a trecut în teritoriul şi epoca bizantină. În secolele de suveranitate bizantină, oraşul balnear şi de distracţii roman s-a dezvoltat enorm. În acea perioadă a devenit capitala provinciei (thema) Frigia şi centrul unui episcopat creştin.

            A urmat o epocă lungă de anonimat şi de conservare a tradiţiilor şi monumentelor trecutului. Aceasta a durat până după bătălia de la Manzikert (Malazgirt) din 1071 când populaţiile turcilor selciukizi au început să avanseze spre vestul Anatoliei, încetul cu încetul. Armatele selciukide au cucerit oraşul vecin, Laodiceea, în 1094 şi s-au stabilit în valea râului Lycos în vecinătatea extrem de apropiată a Hierapolisului. Bunei înţelegeri din 1097 limita despărţitoare între sultanul Kilijd – Arslan I-ul şi Bizanţ trecea printre Laodiceea şi Hierapolis.

            Victoriile cruciaţilor de la Niceea şi Dorileea au alungat spre est pe turcii selciukizi dar pentru un timp scurt. Din anul 1119 şi până la cucerirea Constantinopolului de către cruciaţii cruciadei a IV-a, ,,Cruciada ruşinii”, oraşul Hierapolis a constituit loc de dispută, de confruntări continue între bizantini şi turci. Ca oraş de frontieră Hierapolis a cunoscut grave depopulări şi distrugeri.

            În 1258 toate oraşele bizantine din zona Hierapolisului au intrat în posesie turcă selciukidă. La dezastrele produse de lupte şi de noii stăpânitori încă sălbatici, un cutremur de pământ din anul 1354 a produs o demolare quasitotală a monumentelor fostului ,,oraş sfânt”. Populaţia a emigrat spre alte zări deoarece nu mai există nici o speranţă pentru ajutor şi reconstruire. După mai bine de o mie cinci sute de ani, de la inaugurarea sa sub Eumenes al II-lea al Pergamului, Hierapolis şi-a sfârşit definitiv existenţa istorică. A intrat în lumea tăcută şi misterioasă a oraşelor dispărute, schelet frânt al unui trup viguros de altădată.

Vestigiile impresionante, destul de puţin degajate de arheologi, precum şi scrierile unor autori şi călători antici (Pansanias, Strabon, Nicates etc.) relevă că la Hierapolis cultul era îndreptat spre venerarea zeului Apollo a zeiţei Leto şi a lui Heracles, semizeul apelor salvatoare. Cultul zeiţei Leto se celebra într-o grotă aflată la circa 9 kilometri depărtare de oraş. După cele relatate de Pansanias această zeiţă era protectoarea munţilor. Ea îşi avea locul în munţi pentru că nu voia să fie deranjată de oameni. Simbolurile ei erau, leul, cerbul şi alte animale sălbatice. După mărturiile religioase ale vremurilor antice zeiţa era mult mai apreciată decât, un alt zeu bărbat. Aceasta deoarece în familie femeia avea un loc foarte important, iar femeia mai în vârstă a unei familii, era considerată drept şeful familiei.

            La Hierapolis zeităţile erau considerate ca imune la acţiunea otrăvitoare a gazelor din ,,Plutonium”. Tot aşa, se credea că zeii îşi duceau existenţa în singurătate, conform convingerii generale a populaţiei că: ,,Bărbatul cu cât se află mai departe de femeie cu atât este mai aproape de Dumnezeu”.

            În timpurile antice, ,,Plutonium” se numea caverna din care se scurgea un gaz toxic dominat de bioxidul de carbon. Caverna se găsea la sud – vestul Teatrului antic. Locul era propice pentru înscenarea unor ,,miracole” de către preoţii zeiţei Cibele (Cybele), zeiţa – mamă din Anatolia. Locul s-a numit la începuturi ,,Vizuina demonului” după care s-a numit ,,Plutonium”, adică ,,Micul vulcan” din iniţiativa interesată a preoţilor. Preoţii au profitat din plin de teama generată de forţele ostile, bănuite că-şi aveau sălaşul în adâncuri. Preoţii intrau în cavernă, îşi ţineau respiraţia un timp şi apăreau la suprafaţă nevătămaţi. Lăsau să se creadă că deţineau o superioritate în legăturile lor cu forţele misterioase şi că puteau stăpâni producerea unor ,,miracole”. Declarau că se află în relaţii cu Orcus, personaj ce simboliza moartea şi care producea gazul toxic prin intermediul demonilor. Influenţa preoţilor asupra poporului şi asupra bolnavilor creştea simţitor după unele demonstraţii la gura cavernei.

            ,,Vizuina demonului”, loc de emanaţii de gaze din adâncimea straturilor geologice, a dispărut în secolul al IV-lea a. Ch.. Gazele tot au ajuns la suprafaţă şi după astuparea principalei lor ieşiri, astupare produsă de un cutremur. Deşi emanaţia masivă a încetat, preoţii au păstrat tradiţia ,,Plutoniumului” şi a ,,miracolelor” până la dispariţia oraşului. Populaţia constatând că emanaţiile s-au diminuat a considera că ,,vizuina demonilor” a fost închisă de o stâncă.

            Puterile vindecătoare ale apelor au continuat să fie atribuite ca un apanaj al divinităţilor din numeroasele temple sau din bisericile care le-au luat locul.

            Pe lângă atributele de ,,Oraş sfânt” şi de ,,oraş sanatoriu”, Hierapolis îl avea şi pe acela al unui centru de amuzament. Anual aici se organizau festivaluri închinate lui Apollo. Festivalurile cuprindeau jocuri sportive diverse, întreceri de atletism, divertismente teatrale şi de muzică, lupte cu animale şi de gladiatori.

            Sportivii şi artiştii care câştigau concursurile anuale primeau premii în bani sau cadouri. Pe de altă parte erau imortalizaţi cu efigii imprimate pe medalii. Unora li se aşeza bustul în piaţa centrală a oraşului. Toate obiceiurile aveau asemănări cu cele de la festivalurile din oraşele greceşti cu tradiţie, cum ar fi Delfi sau Olimpia.

            Ca urmare a organizării şi succesului festivalurilor dedicate lui Apollo, oraşul s-a îmbogăţit cu temple şi cu alte amenajări arhitecturale legate de desfăşurarea întrecerilor sportive sau de spectacolele artistice. Cele mai multe informaţii despre sărbătorile şi festivalurile anuale de la Hierapolis s-au obţinut de pe medaliile inscripţionate emise între secolele al II-lea şi al III-lea d. Ch..

            Mărturiile materiale relevă importanţa de prim rang acordată cultului zeiţei Leto, mama zeităţilor Apollo şi Artemis. La festivalurile de la Hierapolis participau concurenţi şi spectatori din cele mai îndepărtate colţuri şi ale Imperiului Roman, inclusiv de la Roma. Cea mai mare reprezentare o aveau însă provinciile înconjurătoare sau ale Mediteranei de răsărit.

            Oraşul Hierapolis îşi datorează majoritatea covârşitoare a amenajărilor edilitare şi a construcţiilor perioadelor elenistice şi romane. De aceea planul său general a urmat principiile hipodamice, adică trasarea reţelei de străzi cu intersecţii în unghi drept. Numai o minoritate de cartiere amplasate pe pantele înconjurătoare nu au păstrat organizarea hipodamică.

            De la nord la sud oraşul era străbătut şi secţionat de o arteră impunătoare, lată de 13,5 metri şi lungă de aproximativ un kilometru. Constituia artera principală, împodobită de clădirile cele mai impozante şi aglomerată de viaţa comercială. Abundenţa apei din sursele naturale ale platoului a determinat întreţinerea unei vegetaţii bogate, ornamentale şi răcoroase, în întreaga aşezare. Totodată sursele de apă termală au determinat construirea a numeroase băi publice cu sau fără destinaţie curativă. Aceeaşi apă termală a înlesnit dotarea locuinţelor particulare cu băi private.

            Perioadele de bogăţie şi înflorire sau datorat nu numai bazelor de tratament ale oraşului ci şi faptului că el se afla pe drumuri comerciale importante de la estul la vestul Asiei Mici. Hierapolis s-a remarcat ca un centru religios de primă mărime atât în epoca politeistă cât şi în epoca creştină, începând cu vieţuirea Sfântului Filip pe aceste locuri şi terminând cu stabilirea unui scaun episcopal.

            Apărarea militară a ,,oraşului sacru” a progresat şi a evoluat continuu. Zidurile ce au aparţinu epocii elenistice au fost demolate datorită deteriorării lor în timpul cutremurelor de pământ. Au primit o constituţie mai solidă şi mai impresionantă în epoca administraţiei romane. Parcurgându-se multe secole şi multe alte cutremure, bizantinii au fost nevoiţi să reia refacerea şi consolidarea zidurilor antice. Aceasta mai ales când ameninţarea turcă selciukidă a crescut.

            Se poate observa că zidurile au fost reconstruite, etapal, pe diverse amplasamente, deoarece bulevardul principal continuă în afara ultimului aliniament, iar aspectul ultimelor fortificaţii este mai grosier.

            Poarta de la nord a incintei plasată pe axul străzii principale are trei arcade, asemănător unui arc de triumf şi este flancată de două turnuri rotunde. Pe poartă s-a găsit o inscripţie care aminteşte că poarta a fost dedicată împăratului Domitianus şi construită între anii 84 – 85 d. Ch.. În legătură cu acea inscripţie poarta a primit actualmente numele de ,,Poarta lui Domitianus”. La o oarecare distanţă de această poartă, tot în partea de nord a bulevardului central străjuieşte ,,Poarta Bizanţului” cu concepţie arhitectonică total deosebită şi mult mai redusă dimensional. Ea este amplasată spre interiorul oraşului şi este unită de cea dinainte printr-un tronson de stradă, numită de arheologi ,,strada lui Domitianus”.

            În capătul opus al bulevardului central, străpunge zidurile ,,Poarta de sud”.

            Toate edificiile fostului Hierapolis poartă amprenta rocii locale de culoare gălbui – roşiatică. Unele elemente decorative sau unele coloane sunt executate în marmură albă. O privire generală asupra vestigiilor ce au străbătut veacurile ne determină să le amintim pe cele mai importante şi mai bine păstrate: Marele teatru, Gimnaziul şi Agora sa, Biserica bizantină, Martiriorul Sfântului Filip, două bazilici romane, Marile băi de sud, strada principală cu colonade, strada lui Domitianus, Marile băi de nord, Agora comercială, zidurile de apărare de origine bizantină şi necropola exterioară de la nord.

            Între vestigiile Hierapolisului, mormintele din necropolă deţin o mare importanţă. Mormintele constituie marea fascinaţie a oraşului. Necropola este una dintre cele mai mari din Anatolia şi are trei subdiviziuni, cele de la nord, de la sud şi de la răsărit. O altă subîmpărţire a vastei necropole are la bază poziţia socială, a celor trecuţi în lumea umbrelor. Personalităţile importante, eroii şi oamenii din popor erau înmormântaţi separat.

            Există o diversitate de morminte amenajate din piatră care se clasifică în trei tipuri distincte aparţinând unor perioade istorice diferite. Există morminte ,,Tumulus”, morminte sarcofag (Lahit) şi morminte ,,tip casă” ce au aparţinut sfârşitului de epocă elenistică şi au continuat până în epoca creştină bizantină.

            Oraşul Hierapolis nu va mai renaşte dar curiozităţile geografice lângă care a dăinuit îi menţin amintirea şi îi asigură o mulţime de vizitatori, probabil mult mai mulţi ca în timpurile înfloririi sale.