INPERIUL BIZANTIN - Comentarii 1

Odată cu începutul conflictelor dintre Imperiul Bizantin şi ţările din Europa de Vest, în mentalitatea bizantină se conturează, treptat, o imagine negativă a occidentalilor, a Celorlalţi, imagine care transpare din aproape toate sursele vremii.

Deşi Occidentul şi Bizanţul au colaborat în proiectul cruciadelor, expediţiile spre Ţara Sfântă nu au făcut decât să adâncească suspiciunile şi neîncrederea dintre cele două părţi, iar Cruciada a patra – sfârşită prin cucerirea Constantinopolului în 1204 de către latini – a dus la ruptura definitivă dintre Orient şi Occident.



Biserica Sf. Salvator in Chora



Sursele scrise din secolele XII-XIII evidenţiază percepţia bizantină asupra occidentalilor. Dintre acestea, se disting trei lucrări mai importante: Alexiada, opera Anei Comnena; Faptele lui Ioan şi Manuel Comnenul, scrisă de Ioan Kinnamos; şi Istoria lui Nicetas Choniates. Cei trei autori, martori direcţi ai întâlnilor dintre occidentali şi bizantini, surprind mentalitatea bizantină şi opinia generală că occidentali le sunt cu mult inferiori.

Ana Comnena (1083-1153), fiica lui Alexios I Comnenul, scrie lucrarea Alexiada, dedicată tatălui său, între anii 1138-1143. Opera este reprezentativă pentru curentul de opinie foarte puternic din imperiu, caracterizat prin ostilitate şi antipatie faţă de Occident şi refuzul de a colabora cu acesta.

Ana Comenena a fost martora primei cruciade, astfel că informaţiile oferite de ea sunt extrem de importante. Relatarea sa începe cu lansarea apelului Papei Urban al II-lea şi efectul acestuia în ţările din Vestul Europei. Autoarea spune că apelul pontifical a dus la dislocarea unui număr foarte mare de bărbaţi şi femei. Este vorba de aşa-zisa „cruciadă a săracilor”(aprilie-octombrie 1096) – sursele vorbesc de circa 100.000 de oameni care ar fi plecat spre Ţara Sfântă dornici de a lupta în numele credinţei. Aceştia au trecut prin Imperiul Bizantin în drumul către Ierusalim, iar Ana Comnena compară trecerea lor prin Balcani – prin prisma distrugerilor pe care le-au cauzat – cu o invazie devastatoare de lăcuste. Totuşi, ea e de părere că populaţia săracă din Occident era condusă de dorinţa sinceră (spre deosebire de cavaleri) de a ajunge la Ierusalim pentru a se închina la Sf. Mormânt.

În schimb, cavalerii occidentali sunt, în opinia ei, nişte ticăloşi, conduşi de speranţa că vor putea cuceri Constantinopolul. Ana Comnena spune că tatăl ei se temea de venirea lor din cauza „lăcomiei pentru bogăţii” şi „nestatornicia sufletului” care îi caracteriza pe toţi. Odată sosiţi cavalerii la Constantinopol, fiica împăratului profită de întâlnirle directe cu aceştia pentru a sublinia atitudinea lor arogantă şi trufaşă.  De asemenea, evidenţiază şi grosolănia, trufia – ea menţionează că un nobil a fost atât de îndrâzneţ şi trufaş încât şi-a permis să se aşeze pe tronul imperial!



Biserica Sf. Irina

Cât despre participarea preoţilor la expediţii, ea o condamnă, subliniind cu acest prilej diferenţele existente între concepţia bizantină şi cea occidentală cu privire la rolul clerului: „noi ne supunem canoanelor”, spune ea, în comparaţie cu „barbarul latin”. Despre figurile importante din rândul cruciaţilor – Robert Guiscard şi Bohemund de Tarent – spune că sunt tirani, referindu-se la faptul că aceştia încercaseră să uzurpe puterea bizantină în Balcani (expediţiile normande de pe ţârmul Adriaticii). Mai mult decât atât, latinii sunt aproape toţi nişte barbari, ei nu fac parte din lumea (evident superioară) bizantină şi nu trăiesc sub legea romană; de asemenea, ei sunt lipsiţi de maniere şi cultură.

Cel de-al doilea autor important care contribuie la conturarea imaginii negative a occidentalilor este Ioan Kinnamos (1143-1200), apropiat al Împăratului Manuel I Comennul. Lucrarea sa, Faptele lui Ioan şi Manuel Comnenul, acoperă perioada cuprinsă între 1118-1176, implicit şi cruciada a doua. În primul rând, Kinnamos are o privire foarte bună despre împăratul bizantin, pe care îl compară cu Alexandru cel Mare.



Pammakaristos



El este convins de superioritatea politică, morală şi culturală a Bizanţului, în comparaţie cu care Occidentul este o lume a ignoranţei şi barbariei. Ca şi Ana Comnenea, Kinnamos nu reuşeşte să înţeleagă fenomenul cruciat sau sentimentele care-i animau pe creştinii occidentali. În spatele luptei împotriva perşilor el vede un pretext de a ocupa tronul Bizanţului şi nu poate admite că ar putea exista alt motiv în spatele expediţiilor în afară de dorinţa de cucerire a imperiului bizantin.

Cruciada a doua a fost condusă, spre deosebire de prima, de capetele încoronate ale Europei Occidentale, Ludovic al VII-lea al Franţei şi Conrad al III-lea al Germaniei. Cele două armate, franceză şi germană, au plecat spre Ţara Sfântă pe rute diferite, astfel că germanii au fost cei care au trecut primii prin Bizanţ. Comportamentul cruciaţilor germani, violenţa şi jafurile, toate acestea justifică, în opinia lui Kinnamos, temerile bizantinilor. El spune că liderii armatei germane erau cu totul indiferenţi faţă de violenţa soldaţilor. În schimb, conform lui Kinnamos, francezii nu dau dovadă de aceeaşi aroganţă, ba chiar au dovedit că nu au intenţia să nu-şi respecte promisiunea de loialitate faţă de Manuel I Comnenul.

Martor şi celei de-a treia cruciade, Kinnamos vorbeşte şi despre Frederic Barbarossa, împăratul Sf. Imperiu Romano-German, pe care îl caracterizează drept extrem de arogant şi violent, dar laş în faţa musulmanilor.

Nicetas Choniates (1155-1215) este autorul unei adevărate capodopere a literaturii bizantine: Istoria, în 21 de volume, surprinde perioada dintre 1118-1206. Ultima parte a lucrării, mai ales cea consacrată perioadei de după 1180, a fost rescrisă la Niceea, după 1204, din nevoia de a identifica factorii responsabili pentru dezastrul din 1204. Spre deosebire de Kinnamos care, după cum am văzut, avea o părere foarte bună despre Manuel I Comnenul, Choniates e critic la adresa împăraţilor bizantini (dar nu şi la adresa instituţiei imperiale!).

În opinia autorului, cucerirea Constantinopolului de către latini a fost o pedeapsă divină asupra bizantinilor, dată de Dumnezeu din cauza păcatelor acestora. Occidentali sunt, bineînţeles, nişte barbari care nu fac parte din lumea bizantină. Ei îşi poartă nasul pe sus, au o mare sete de sânge, sunt neciopliţi şi au dat dovadă de reacuviinţă faţă de bizantini. Choniates vorbeşte şi despre ocuparea Thessalonicului de către normanzi (1185), prilej cu care defineşte imaginea colectivă a răului reprezentat de latini. „Şarpe viclean”, „vipere aducătoare de moarte” sunt doar câţiva termeni de comparaţie „demni” de occidentali.

Autorul Istoriei a fost martorul direct al cuceririi Constantinopolului, astfel că opera sa este extrem de dură la adresa latinilor. El îi numeşte chiar precursori ai Anticristului. Subliniază atrocităţile comise de occidentali, sacrilegiile din Sf. Sofia (precum aducerea unei prostituate în altar – aducem aici aminte că Mahomed al II-lea, la cucerirea oraşului în 1453, nu a permis soldaţilor săi să se atingă de Sf. Sofia, considerată loc sfânt), cruzimea excesivă; spune despre ei că sunt „mai rău decât selgiucizii”. Choniates condamnă ferm trădarea ideii de cruciadă, pe  care latinii au folosit-o ca pretext pentru cucerirea şi înrobirea altor creştini.

Motorul acestei devieri a cruciadei ar fi fost, după Choniates, dogele Veneţiei, Enrico Dandolo, „cel mai mare dintre rele”, caracterizat prin „setea de a fi adulat”. În schimb, autorul e impresionat de personalitatea lui Barbarossa, care, spune el, ar fi avut trăsăturile unui adevărat cruciat: „om de mare valoare”, cu „dragoste faţă de Hristos”.



Biserica Sf. Theodor - Istanbul



Cucerirea latină din 1204 a creat, după spusele aceluiaşi Choniates, „cea mai adâncă prăpastie a duşmăniei”. Dacă înainte de acest moment opinia generală bizantină nu era deloc favorabilă occidentalilor, după 1204 şi după experienţa imperiului latin de Constantinopol (1204-1261), cu impunerea ritului catolic şi violenţele faţă de grecii ortodocşi, bizantinii vor deveni complet ostili Occidentului, în care nu vor mai avea niciodată încredere. Chiar şi în secolul al XV-lea, cu pericolul turcilor atât de aproape, populaţia bizantină nu va accepta ideea unirii cu Roma în schimbul primirii de ajutor.