BĂTĂLIA DE LA OITUZ 1917 - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

                     Aceasta este numită cea de a doua Bătălie de la Oituz, prima fiind cea din toamna anului 1916.
           In cursul lunii octombrie 1916, fortele germane si austro-ungare au declanșat prima bătălie pentru cucerirea trecătorilor Carpatilor. Trupele inamice au reușit, cu prețul unor mari pierderi, să ocupe intrările nordice ale defileelor Bran, Predeal si Buzau. Atacurile de flanc date în direcția pasurilor Oituz și Ghimeș, cu intenția de a deschide accesul pe valea Trotușului și a Siretului, au eșuat total. Aici inamicul s-a izbit de rezistența, de o dârzenie fără seamăn, a Diviziei 15 infanterie, comandată de generalul Eremia Grigorescu, a carei deviză „Pe aici nu se trece !" a devenit simbolul legendar al hotărârii intregii armate române de a apăra pământul scump al patriei.
           In ziua de 6 octombrie 19I6 printr-un vijelios atac la baionetă, ostașii acestei mari unități române, supranumită de atunci „Divizia de fier", a aruncat pe inamicul pătruns în forță dincolo de linia fostei frontiere, producandu-i grele pierderi.
           In vara anului 1917, după terminarea bătăliei de la Mărăști, Armata a II-a ocupa următorul dispozitiv: Corpul 4 avea Divizia 7 Infanterie între râul Dofteana și râul Oituz, Divizia 6 Infanterie între Oituz și Măgura Cașinului și Divizia 8 în continuare până la nord de Zboina Neagră. Corpul 2 avea între Zboina Neagră și Valea Sării Diviziile 12, 1 și 3 Infanterie. Rezerva era constituită din patru batalioane. Nu a existat timpul necesar pentru a dezvolta slabele fortificatii existente.

           De partea cealaltă, Armata I austro-ungară planuia sa atace cu Grupul Gerock, aripa sa stangă, de-a lungul Vaii Oituzului. Efortul principal revenea Corpului 8 austro-ungar, care era dispus între Valea Dofteanei și Măgura Cașinului, în fața Diviziilor 7 si 6 Infanterie române. Acesta era alcătuit din Divizia 70 Infanterie austro-ungară, Divizia 117 germană și Divizia 71 austro-ungară. In rezervă avea Diviziile 7 si 8 Cavalerie austro-ungare, care erau pregătite să exploateze un eventual succes al infanteriei.

           Atacul a fost hotărât pentru data de 8 august 1917. Divizia 117 Infanterie germană trebuia să înainteze pe la nord de Valea Oituzului, spre vârfurile Ungureanu si Coșna, iar Divizia 71 austro-ungară pe la sud de vale. Divizia 70 Infanterie austro-ungară trebuia să asigure stanga Corpului 8, atacând spre Târgul Ocna peste inalâțimile Cireșoaia și Pravila. Sectorul de atac era larg de 7 km, iar Puterile Centrale realizaseră o superioritate de forte de 4 la 1.

           Pregatirea de artilerie a durat patru ore si jumătate și a fost foarte violentă. In sectorul Diviziei 7, varful Pravila a fost asaltat de patru ori de Divizia 70 austro-ungară fără nici un rezultat, Regimentul 27 Dorobanți Bacau, pe aripa dreaptă a diviziei romane, rezistând pe poziție. La aripa stangă, Regimentul 16 Dorobanți Baia, presat de Divizia 117 Infanterie germană a cedat 1-2 km în zona vârfului Ungureanu, suferind pierderi mari. Companiile 9 și 10 au fost încercuite, dar au reușit să iasă spre liniile amice. Vârful Balcuța a fost atacat de Divizia 71 austro-ungară, care, cu mari eforturi, a împins înapoi Regimentele 11 Dorobanți și 7 Vânători aproximativ 1-2 km. La sud, Regimentul 10 Dorobanți Putna a reușit să-și păstreze poziția. Astfel, în timpul primei zile a bătăliei, Corpul 8 austro-ungar a realizat o pătrundere în zona centrală a frontului.

             In timpul nopții, generalul Văleanu, comandantul Corpului 4 roman, a ordonat un contraatac în zona centrală, trupele sale reușind să recăștige o parte din terenul pierdut în timpul zilei. Regimentul 27 a capturat 200 de prizonieri, 3 mitraliere și un tun. Dar pe 9 august, dupa-masa, Puterile Centrale au reluat ofensiva. Divizia 117 germană a forțat Regimentul 16 să se retragă pe Muntele Coșna, Diviziile 70 Infanterie si 7 Cavalerie austro-ungare au luat vârful Pravila. Divizia 7 Infanterie română s-a retras pe un nou aliniament de apărare.

          Pe 10 august 1917, presiunea asupra Diviziei 7 s-a mărit, trupele române fiind nevoite să cedeze Slănicul, iar Muntele Coșna a fost asaltat puternic, dar a rezistat. Situația era critică, deoarece turpele din prima linie erau epuizate după trei zile de lupte extrem de violente, iar Corpul 4 nu mai dispunea de rezerve. De asemenea pozițiile pe care se afla erau ultimile înalțimi înaintea văii Trotușului. Generarul de corp de armata Alexandru Averescu a ordonat Corpului 2 sa trimită toate rezervele disponibile și a cerut întăriri Marelui Cartier General. Deoarece batalia de la Mărășești era în toi nu s-a putut trimite urgent decât Divizia 1 Cavalerie, care a ajuns la Onești a doua zi dimineața. Mai erau în drum Batalionul de Vânători Munte și Brigada de Grăniceri.

          Generalul Gerock a aruncat în luptă și el ultimele rezerve pe 11 august, în încercarea de a sparge frontul. Diviziile 70 Infanterie si 7 Cavalerie austro-ungare au atacat Cireșoiaia, care era aparată de Regimentul 15 Dorobanți Razboieni. Toate asalturile au fost respinse, dar, în urma infiltrării unor unități austriece pe la sud de vârf, fiind amenințat cu încercuirea, regimentul s-a retras în Valea Trotușului. Târgul Ocna era acum direct amenintțat. Mai la sud, Divizia 117 germană a asaltat din nou Muntele Coșna, dar nu a reușit să-l cucerească. A realizat însă pătrunderi pe la sud, în satul Oituz, unde înaitarea a fost oprită. Având spatele amenințat, trupele române de pe Coșna s-au repliat. Grupul Gerock reușise să cucerească și ultimele două înalțimi care il despărțeau de Valea Trotușului. In acest moment au sosit întăririle. Doua batalioane au contraatacat în zona Cireșoaia și au reușit să recâștige o parte din terenul pierdut și s refacă legătura cu stanga Armatei a IX-a ruse. La ora 19:00 Divizia 1 Cavalerie a fost și ea aruncată în luptă. A atacat cu o brigadă trupele germane de panta sudică a Muntelui Coșna, iar cu Brigada 2 Roșiori Dealul Stibor, cucerind ambele obiective. Regimentul 1 Vânători, trimis de la Corpul 2 român, a contratacat și el susținut de două autoblindate și a respins unitățile Diviziei 117 care intraseră în satul Oituz.

             Pericolul fusese îndepărtat, dar pătrunderea realizată de Corpoul 18 Rezervă german în zona Panciu la flancul stang al Armatei 2 l-a silit pe generalul Averescu să mute iar o parte din rezerve in zona Corpului 2. Chiar dacă forțele i se diminuaseră și Brigada de Grăniceri încă nu sosise, generalul Văleanu a hotărât să reia Varful Cireșoaia pe 12 august. Atacul a fost dat de Regimentul 27, un batalion din Regimentul 15, două batalioane din Divizia 2 rusă (din Armata IX) și Batalionul de Vânători de Munte (care era de fapt un batalion întărit, având 5 companii de pușcași și 2 de mitraliere). Acesta de abia sosise după un marș de 160 km și a pornit la asalt după o pauză de 20 de minute. Pentru a realiza surpriza, nu s-a realizat pregătirea de artilerie. Batalionul de Vânători de Munte, sub comanda maiorului Virgil Bădulescu, a rupt apararea Diviziei 70 Infanterie austro-ungară și a pătruns în spatele pozițiilor inamice. A luat 417 de prizonieri și 4 mitraliere, pierderile suferite de batalion fiind infime: 2 morți și 19 răniți. In total divizia austro-ungară a pierdut 1500 de oameni la Cireșoaia. Pentru această acțiune opt ofițeri ai batalionului, în frunte cu comandantul, au primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a, aproximativ un sfert din totalul de 25 acordate pentru toata bătălia de la Oituz. Steagul batalionului a fost decorat de asemenea aceasta mare distincție.

              In timpul nopții a sosit și Brigada de Grăniceri. Ea a primit sarcina ca a doua zi să atace pe la sud de râul Oituz. Divizia 1 Cavalerie, întărită cu patru batalioane și două baterii trebuia să reia Muntele Coșna și să înainteze spre Slănic, iar Divizia 7 Infanterie să continue înaintarea în zona Cireșoaia.

              Pe 13 august, la ora 5:00, după o scurtă pregatire de artilerie, Divizia 7 a trecut la atac, împreună cu Divizia 2 rusă de la dreapta sa, silind Divizia 70 austro-ungară să se retragă. Au intervenit însă rezervele trimise de Grupul Gerock și au respins Regimentul 195 Infanterie rus, amenințând flancul trupelor române, care au trebuit să se replieze. In sectorul Coșna, Divizia 1 Cavaleire a reușit să cucerească vârful si apoi să-l mențină în fața contraatacurilor Diviziei 117 germane. Brigada de Grăniceri, comandată de colonelul Gheorghe Cantacuzino, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru luptele din 1916, era obosită în urma marșului forțat din zilele precedente. Colonelul a cerut o amânare. Atacul a început la ora 10:00, dar a eșuat în fața rezistenței organizate a Diviziei 71 austro-ungare. După-amiaza, al doilea atac a avut aceeași soartă. Pierderile au fost însemnate, aproximativ 800 de oameni.

Erwin Rommel - viitorul general germansupranumit Vulpea deșertului în cel de al

doilea război mondial a participat la luptele de la Oituz

              A urmat o pauză de 5 zile. Luptele au avut un caracter local, iar cele două tabere și-au reorganizat forțele și și-au întărit pozițiile ocupate. Pe 16 august, Regimentul 2 Grăniceri a cucerit vârful Runcu, doi din ofiterii săi fiind decorați cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru faptele lor din acea zi.

               Pe 19 august Armata 1 austro-ungară a reluat atacul. Sectorul ales era cel al vârfului Coșna, apărat de Divizia 1 Cavalerie care fusese intercalată între Divziile 6 și 7 Infanterie. Dispunând de o superioritate însemnată de forțe, trupele germane au reușit să ocupe vârful, dar cavaleriștii români s-au repliat pe panta estică a muntelui, unde au rezistat pe poziții. In cursul nopții, Armata 2 a trimis întăriri în sector două batalioane de grănicieri și un regiment de infanterie. Pe 20 august, la ora 7:00, Divizia 1 Cavalerie astfel întărită și susținută de toată artileria română disponibilă a atacat și a reușit să reia o parte din terenul pierdut ziua precedentă.

             Această acțiune a constituit ultimul episod major a celei de-a doua bătălii de la Oituz, purtată în vara anului 1917. Armata 1 austro-ungară reușise doar să înainteze între 2 și 6 km pe un front larg de 20 km și eșuase să patrundă pe Valea Trotușului, de unde să amenințe spatele armatelor române și ruse din sudul Moldovei. In total 25 de Ordine Mihai Viteazul clasa a III-a au fost acordate ofițerilor români pentru faptele săvârșite in august 1917 în zona Oituz. Drapelele de luptă a trei unități (un regiment si doua batalioane) au fost decorate cu aceeasi prestigioasă decorație.
              La Oituz a luptat eroic și legendarul Peneș Curcanul, cântat în versurile lui Vasile Alecsandri.
Peneş Curcanul, pe numele său adevărat Constantin Ţurcanu, s-a născut la 1 martie 1854, în Vaslui. Era singurul copil al lui Gheorghe Țurcan și al Mariei. Părinţii îl alintau Costache. La vârsta de 7 ani, părinţii l-au dus la Huşi la nişte rude mai înstărite, unde a urmat cinci clase primare, fiind printre primii copii din mahala care ştia să scrie şi să citească. La 15 mai 1875 s-a înrolat în Regimentul 13 Dorobanți, iar în timpul Războiului de Independență s-a distins în luptele de la Grivița. La începutul războiului avea gradul de caporal, iar în august 1877 a ajuns sergent. La sfârșitul războiului, sergentul Constantin Țurcan fusese decorat cu “Trecerea Dunarii, “Aparatorii independenței”, “Medalia comemorativă rusă” și în mod cu totul excepțional “Steaua Romaniei”, care era rezervata exclusiv ofiterilor.

Constantin Țurcan -alias Peneș Curcanul

Constantin Țurcan a participat și la Al II-lea Razboi Balcanic și la Primul Razboi Mondial, chiar dacă avea deja o vârst înaintată. Cu unitatea lui se afla printre cei care în bătălia de la Oituz au oprit înaintarea germanilor. La sfârșitul războiului, Peneș Curcanul avea pe piept alături de medaliile primite în 1877 ordinele “Victoria”, “Virtutea Militară”, “Serviciul Credincios” clasa I-a, “Crucea comemorativă a razboiului 1916-1918″ si “Mihai Vitezul”. In afară de aceste distincții românești, Constantin Țurcanu a mai primit “Crucea italiană de razboi” si medaliile poloneze “Crucea vitejilor” și “Crucea de război”. La 1 iunie 1920 Țurcan a fost avansat la gradul de plutonier major și cu toate că se apropia de 70 de ani a fost menținut, la cererea sa, în serviciul activ. A rămas în armată până în ziua morții sale, la 15 noiembrie 1932.  

           Generalul german Erwin Rommel, supranumit "Vulpea Deșertului" în cel de al Doilea Razboi Mondial, a fost rănit grav la mână în august 1917 în luptele pentru cucerirea Muntelui Coșna de la Oituz.

          Cota 789 Coșna era ultimul obstacol care împiedica intrarea armatelor germane și austro-ungare pe Valea Trotușului, urmând ca pe această cale să cadă în spatele forțelor ruso-române care luptau pe frontul din sud, de la Mărășești. Locotenentul Erwin Rommel avea 26 de ani în 1914, cand a fost trimis pe front. A luptat în Franța până în octombrie 1916, când batalionul său a fost trimis în România. In octombrie, unitatea sa a purtat lupte de mică intensitate, Rommel remarcandu-se într-un episod în care unul din plutoanele companiei sale s-a izolat pe timpul unui atac pe ceață. El a luat o mitralieră și a ținut românii cu capul în pământ până când plutonul s-a întors. Cel puțin așa a spus Charles Messenger in biografia lui Rommel. 
        In noiembrie Rommel a mers în Germania, unde se va casatorit cu Lucie Mollin, iar la mijlocul lui decembrie s-a intors în România. Bucureștiul fusese ocupat iar batalionul său a fost trimis să curețe munții la nord-est de capitală. Compania comandată de Rommel fusese întărită cu un pluton de mitraliere astfel încât, practic, el comanda acum două companii, dezvoltând un concept pe care avea să-l pună în practică în Africa: acela de a folosi concomitent grupe de infanterie și mitraliere în cursul unei operațiuni.