GENERALUL ARTUR VĂITOIANU - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

    

            

               Arthur Văitoianu s-a născut la 14 aprilie 1864, la Ismail, Basarabia răpită de ruşi în 1812.

            A fost  fiul unui german, Weithoffer Văitoianu, care funcţionase ca şef de staţie telegrafică sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Tânărul Văitoianu a îmbrăţişat, de la început, cariera militară.

In 1884, a  terminat Şcoala Militară de la Adjud, iar doi ani mai târziu a absolveşte Şcoala de Artilerie şi Geniu din Bucureşti.

              După terminarea studiilor, devine profesor la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti. Arthur Văitoianu a avansat rapid în ierarhia militară, în 

1915 ajungând la gradul de general de brigadă. Din această poziţie, Văitoianu a participat direct la Războiul pentru Întregirea Neamului. În campania din toamna anului 1916 a comandat Divizia 10 infanterie, dar superioritatea tehnică şi numerică a inamicului a determinat armata română să se retragă pas cu pas.

            După reorganizarea şi refacerea armatei în Moldova, Văitoianu a fost înaintat la gradul de general de brigadă şi a primit comanda Armatei a II-a Transilvania, în perioada 6 decembrie 1917 - 14 iunie 1918. La un moment dat a ajuns la conducerea Armatei a IV-a, după terminarea Primului Război Mondial. După reintrarea României în război de partea Antantei, regele Ferdinand I l-a înaintat la gradul de general de armată, iar Guvernul Brătianu l-a trimis consilier în Basarabia.In 1919.

      

              Arthur Văitoianu a demisionat din armată şi a îmbrăţişat o carieră politică, fiind membru al Partidului Naţional Liberal. Intr-o perioadă grea pentru ţara noastră, pe când guvernul de la Bucureşti primea ultimatumuri pentru semnarea Tratatului de Pace cu Austria de la Saint Germain, tratat pe care I:I:C. Brătianu nu vroia să-l semneze, Văitoianu a fost desemnat să formeze un nou Consiliu de miniştri, pe 27 septembrie 1919. Văitoianu a adoptat aceeaşi atitudine ca predecesorul său, Ion I. C. Brătianu, refuzând semnarea acestui tratat şi tergiversând procedurile. In motivarea sa, generalul afirma drepturile românilor la unitate naţională, subliniind că modalitatea în care este tratată România „nu corespunde nici spiritului în care s-a făcut alianţa, nici declaraţiilor solemne ale tuturor aliaţilor de a fi luptat pentru libertate în lume, pentru libertatea şi egalitatea tuturor naţionalităţilor mari şi mici”. Cabinetul lui Arthur Văitoianu a rămas în istorie ca fiind organizatorul primelor alegeri din România pe baza votului universal, pe 2 - 4 noiembrie 1919 pentru Adunarea Deputaţilor şi 7 - 9 noiembrie pentru Senat.

             După formarea unei noi coaliţii de guvernare, Văitoianu şi-a depus mandatul, iar în continuare a funcţionat ca deputat în Reprezentanţa Naţională. In guvernările liberale din prima parte a deceniului interbelic, generalul a fost ales pentru conducerea unor ministere de însemnătate, precum Ministerul de Interne şi Ministerul de Război. 

                Din 1925 Văitoianu a devenit senator de drept în Parlamentul României. In 1930, Văitoianu, aflat în PNL s-a arătat favorabil revenirii lui Carol al II-lea pe Tronul României. Monarhist convins şi membru activ în PNL condos de Gheorghe Brătianu, Văitoianu a sprijinit regimul autoritar al regelui, iar din 1938 a fost numit consilier regal.

                Deşi avea o vârstă foarte înaintată, regimul comunist nu l-a cruţat, astfel că în 1947 a fost arestat şi întemniţat laPentenciarul de tristă amintire Sighet, alături de majoritatea politicienilor din perioada interbelică. A fost eliberat cu un an înaintea stingerii din viaţă. Generalul Arthur Văitoianu s-a stins din viaţă în Bucureşti, pe 17 iunie 1956, la vârsta de 92 de ani. Trupul său neînsufleţit a fost depus în cripta din mausoleul de la Mărăşti, alături de cel al mareşalului Alexandru Averescu.

               Din dezvăluiri locale şi apărute în presa centrală și locală Vrancea se afirmă că mormântul generalui Averescu și cel al generalului Văitoianu au fost profanate și jefuite, pentru bastonul de mareșal al lui Averescu, pentru săbiile și decorațiile celor doi eroi și pentru alte artefac te, precum tablouri. O versiune susține că profanarea s-ar fi produs prin anul 1979, chiar de un grup organizat de militari, la o comandă comunistă. Actualele organe ale puterii nu au definitivat cercetarea încercată în 2004. O batjocoră şi o nepăsare a cârmuitorilor României post-comuniste.