VOLUNTARI TRANSILVĂNENI ȘI BUCOVINENI - BBB - X PENTRU ARMATA ROMÂNĂ DIN PRIZONIERATUL RUSESC

         

In antichitate o armată de mercenari greci, foarte buni războinici, a participat la luptele interne din imperiul persan, pentru ocuparea tronului. Pretendentul la tron susținut de greci a fost învins, iar 10.000 de greci au fost nevoiți să se întoarcă în patrie prin luptă continuă cu armatele persane victorioase. Xenofon, un simplu ostaș, a devenit conducătorul abil al grecilor, aducându-i în patrie după lupte și aventuri grele. Tot el a devenit un foarte apreciat autor antic, descriind aventura celor 10.000 de mercenari greci în cartea Anabasis.

Un număr egal de ostași români au trăit o aventură cel puțin la fel de eroică, în Siberia, la sfârșitul Primului Război Mondial. Românii aceştia au îndurat mizeria, foamea şi frigul, luptând printre troienele de zăpadă, la geruri de minus patruzeci și cinci de grade prin întinderile nesfârşite siberiene. S-au acoperit de glorie, fiind botezaţi de inamici „Dikaia divizia", divizia sălbatică. Au pus steagul românesc în locuri unde nu a ajuns vreodată. Sub faldurile lui au luptat cu un eroism care i-a impresionat pe aliaţi şi i-a îngrozit pe inamici. Au stăpânit o bună parte din calea ferată transsiberiană şi spre finalul aventurii, au fost singura trupă pe care aliaţii s-au putut bizui. Pe un ger năpraznic, în noaptea siberiană, au făcut zid din piepturile lor oprind ofensiva bolşevică, silindu-i pe aceştia să ceară armistiţiu.

Nu sunt exagerări, sunt fapte, aceşti români de legendă chiar au existat, cunoscuţi sub numele Corpul voluntarilor români din Siberia sau Legiunea română de vânători transilvăneni-bucovineni din Siberia. Şi asta este pe scurt povestea lor.

Furtuna cumplită a războiului i-a prins pe români împărţiţi în trei. Pe de-o parte, românii din Transilvania, Banat şi Bucovina, înrolaţi în armata austro-ungară şi trimişi drept carne de tun în primele rânduri împotriva ruşilor şi sârbilor. Era o politică clară a ungurilor de a extermina şi pe această cale, a războiului, populaţia românească majoritară din Transilvania, la fel şi austriecii gândeau despre românii bucovineni. Iar românii serviseră cum nu se poate mai bine interesele războinice ale habsburgilor în conflictele precedente, dovedind reale calităţi de luptători, atât împotriva lui Napoleon în numeroase campanii, mai cu seamă la Arcole, cât şi în alte războaie, cum ar fi în bătălia de la Sadowa sau Kronigretz (1866), chiar şi în timpul revoluţiei de la 1848-1849, când românii lui Avram Iancu au rămas neînvinşi contra ungurilor lui Kossuth.

Pentru a-i motiva în luptă, stăpânii unguri şi austrieci le-au permis românilor să poarte la rever tricolorul românesc, creându-le iluzia că luptă pentru neamul lor, culmea ipocriziei, din moment ce cu câteva luni în urmă, doar purtarea unui simbol tricolor îi putea trimite la temniţă grea pentru mulţi ani de zile.

O altă parte din românii basarabeni au fost înrolaţi în armata ţaristă, dând și aici dovadă de mari calităţi militare. Pe lângă mulţi români care s-au evidenţiat în decursul timpului ca şi soldaţi de excepţie, e suficient să-l amintim pe Mihail Frunze, basarabean, de la numele căruia îşi trage numele Academia Militară sovietică de mai târziu. I
In luptele din Galiţia, s-a ajuns poate la cea mai mare tragedie a poporului român, români în tabere adverse să lupte unul împotriva celuilalt, pentru interese străine de propriul neam. Ardeleni şi bucovineni încrucişau baionetele cu basarabeni, puteau vorbi între ei în limba română înainte de a se ucide unul pe altul, deoarece luptau sub steaguri străine. Sânge românesc vărsat de români, pentru gloria vulturului imperial rus, sau a pajurii bicefale austro-ungare.

A treia parte din români o reprezentau cei mulți din Regatul României, regat care s-a ridicat economic, politic şi militar de la unirea din 1859, sub Alexandru Ioan Cuza şi s-a consolidat mai mult, devenind o forţă în regiune, în timpul regelui Carol I. 
Cucerirea independenţei în războiul din 1877-1878 a însemnat renaşterea puterii militare a României, combativitatea şi eroismul soldatului român smulgând admiraţia corespondenţilor de presă occidentali, iar campania din 1913 contra Bulgariei impunând statul României ca arbitru politic în Balcani.

In Primul Război Mondial lupte aprige s-au încins și pe frontul oriental, cu victime imense pentru români şi din alte naţionalităţi aruncate în prima linie drept carne de tun de stăpânii unguri şi austrieci. Mulțime de români au căzut, dar unii au fost luaţi prizonieri de către ruşi. Au fost trimişi în imensitatea imperiului rus, în lagăre de prizonieri, alături de alte neamuri, cehoslovaci, croaţi, polonezi, sloveni, italieni şi bineînţeles, unguri, austrieci şi germani.

A apărut un proiect de înrolare de voluntari români transilvăneni şi bucovineni dintre prizonierii din Rusia, pentru armata română, dar până în 1917 nu a putut fi aplicat din motive de expansiune rusească. Dar ţinând cont de pierderile suferite în 1916 de România, ruşii şi-au dat acordul cu jumătate de gură şi sfert de măsură, la înrolarea de voluntari români pentru armata română. Cam în acelaşi mod, cu delăsare și jumătate de acțiune, au conlucrat rușii la recuperarea transporturilor de armament trimise de francezi pentru armata română, transporturi pierdute prin gările ruseşti, sau pur şi simplu rechiziţionate de către ruşi. Ofiţerii francezi alergau pe tot cuprinsul Rusiei să recupereze acest armament şi să-l trimită românilor, izbindu-se permanent de indolenţa şi reaua voinţă a ruşilor.

Revoluţia rusească din martie 1917 şi instalarea guvernului Kerenski a ajutat cumva formarea primului corp de voluntari transilvăneni şi bucovineni. Necesarul de trupe pe front care să înlocuiască cele ruseşti din ce în ce mai permeabile la ideile revoluţionare a determinat acceptarea ofiţerilor români recrutori în lagărele de prizonieri din Rusia.  Voluntarii au început să se scurgă spre lagărul de la  Darniţa, de lângă Kiev. Aici au fost înarmaţi şi îndrumaţi spre frontul românesc.

Inainte de a pleca primul contingent, ofiţerii şi soldaţii de la Darniţa au redactat o declaraţie manifest, în care, ca şi reprezentanţi ai teritoriilor româneşti stăpânite de Austro-Ungaria, spuneau „în numele dreptului fiecărei naţiuni capabile de viaţă şi în stare de a-şi hotărî singură soarta, de a-şi alege singură statul şi forma prin care voieşte să se guverneze", decide a „uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarhia austro-ungară în una şi nedespărţită Românie liberă şi independentă" (13/26 aprilie 1917). Această proclamaţie a fost numită mai târziu „Prima Alba Iulia", iar ecoul ei în lume a fost deosebit. A fost tradus în rusă şi franceză şi expediat Guvernului Provizoriu al Rusiei şi sovietelor din Petrograd, Moscova şi Kiev, precum şi guvernului român refugiat la Iaşi şi reprezentanţelor aliate din capitala Rusiei. De asemenea a fost expediat presei din ţările aliate, inclusiv în America, fiind înmânat misiunii române din SUA formată din Vasile Lucaciu, Vasile Stoica şi Ioan Moţa.  Militantul Petre Nemoianu, fost prizonier în Rusia şi participant la evenimente, a relatat în memoriile sale că aviaţia aliată a lansat sute de ziare ce cuprindeau textul manifestului de la Darniţa şi informaţii despre Corpul Voluntarilor Români din Rusia peste poziţiile austro-ungare de pe frontul italian, poziții încadrate cu mulţi soldaţi români.

Primul eşalon de voluntari transilvăneni şi bucovineni, format din 116 ofiţeri şi 1 200 de soldaţi a plecat spre Iaşi. Oprind la Chişinău la 4 iunie 1917, au fost întâmpinaţi sărbătoreşte. Aceste treceri ale voluntarilor prin capitala Basarabiei, care vor continua, şi-au adus şi ele aportul la redeşteptarea naţională a basarabenilor. Nu trebuie uitat că unul dintre ultimele transporturi, cel din 6 ianuarie 1918, a constituit momentul declanşării evenimentelor care au grăbit intrarea armatei române în Basarabia, pentru alungarea bolşevicilor.
Eşalonul a ajuns la Iaşi la 7 iunie, trenul fiind împodobit cu ramuri verzi şi cu mulţime de steaguri tricolore. Li s-a făcut o primire entuziastă de către populaţie, în frunte cu ministrul de război Vintilă Brătianu, generalii Prezan, Cristescu, Petala, Vlădescu, Vasilescu şi Herescu, precum şi din fruntaşi transilvăneni în frunte cu Octavian Goga. Un regiment de vânători români şi fanfara militară le-a dat onorul. Discursuri înflăcărate, aclamaţii, aplauze, atmosferă sărbătorească de neuitat.

A doua zi, 8 iunie, în cadrul unei mari adunări organizate pe câmpul de instrucţie de pe Dealul Şorogarilor din apropierea oraşului, voluntarii au depus jurământul solemn faţă de patrie, de faţă cu întreaga familie regală, cu guvernul în frunte cu I. I. C. Brătianu, generalii Prezan, Petala, generalul rus Scerbacev (comandantul trupelor ruse de pe frontul românesc), generalul Berthelot (şeful Misiunii Franceze în România), ofiţeri români, francezi, englezi, ruşi, membrii misiunilor diplomatice şi militare străine şi multă, multă lume.

 „Jurăm credinţă regelui nostru Ferdinand, supunere legilor ţării şi îndatoririlor militare în toate împrejurările, în timp de pace, ca şi în timp de război. Aşa să ne ajute Dumnezeu!".

Festivităţile au continuat în centrul Iaşiului, la statuia lui Alexandru Ioan Cuza, domnul unirii de la 1859. Au ţinut discursuri regele, primul ministru, Nicolae Iorga şi alţii, dar cel mai impresionant a fost cuvântul lui Victor Deleu, conducătorul voluntarilor. „De ieri, de când am călcat pământul acesta scump, care a fost pururi visul nostru, emoţiunea ne stăpâneşte pe toţi. Ne-a răpit aproape graiul (...) ne cheamă sângele şi neamul (...) dragostea de această ţară liberă la care zburau zilnic visurile noastre. Noi am pornit din ţară străină cu un singur gând: să mergem acasă. De aceea drumul nostru este unul singur, înainte! (...) Nu sunt aşa de înalţi Carpaţii cât ne sunt de inimile de înălţate. Azi am devenit cetăţeni ai României Mari. Avem datoria să ne răzbunăm tot trecutul plin de suferinţe şi pentru aşa ceva cred că se cuvine să murim".
Intr-adevăr, mulţi vor muri, mulţi voluntari ardeleni şi bucovineni plătind cu viaţa alături de fraţii lor din regat în cumplitele bătălii ce vor urma în această vară, în triunghiul de sânge şi foc marcat de Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

Voluntarii au continuat să sosească de la Darniţa până în februarie 1918, când noua situaţie din Rusia, în urma preluării puterii de către bolşevici şi ocuparea Ucrainei de către austro-germani a dus la desfiinţarea taberei de la Kiev.

Cei ce nu apucaseră drumul României au rămas prinși în imensul imperiu fost țarist și au fost nevoiți să-și caute o soartă proprie, care să-i conducă, în final, spre patrie. I-a așteptat o epopee glorioasă, dar extrem de grea.