Inceputul
relaţiilor bilaterale la nivel înalt între cele două state a fost unul destul
de zbuciumat. În vara anului 1973, maiorul Abdel Salam Jalud, al doilea om de
stat din Libia, face o escală în România, întorcându-se de la Moscova. Este
primit de Nicolae Ceauşescu cu care va avea o convorbire de peste şase ore.
Motivul pentru care convorbirea a durat aşa de mult a fost diferenţa de opinii
între cei doi pe tema Israelului. La momentul întâlnirii, România era singura
ţară din blocul comunist care mai întreţinea relaţii diplomatice cu statul
evreu. Maiorul Jalud venise cu directiva primită de la Gaddafi pentru a încerca
să îl convingă pe Ceauşescu să rupă relaţiile cu Israelul, reproşându-i
totodată liderului român iniţiativa de a înlesni unele tratative directe de
pace arabo-israeliene. Neobţinând nicio concesie din partea lui Nicolae
Ceauşescu, Abdel Salam Jalud a omis a-i mai transmite acestuia invitaţia lui
Gaddafi de a vizitat Libia. Declanşarea
războiului de Yom Kippur, dintre Israel şi Egipt, din octombrie 1973, şi
implicarea tot mai frecventă a României în iniţiativele de pace din regiune,
l-au făcut pe colonelul Gaddafi să trimită prin canalele diplomatice arabe o
nouă invitaţie adresată lui Ceauşescu de-a vizita Libia. Invitaţia a fost
reînnoită cu ocazia vizitei la Tripoli a ministrului Învăţământului din
România, Mircea Maliţa.
Nicolae
Ceauşescu va vizita în cele din urmă Libia între 12 şi 14 februarie 1974.
Primit neaşteptat de călduros şi reuşind să treacă peste divergenţa numită
Israel, între cei doi lideri se va lega o simpatie reciprocă, tradusă prin
stabilirea relaţiilor diplomatice între cele două ţări la nivel de ambasadă şi
prin semnarea unei serii de acorduri de cooperare economică, ştiinţifică şi
tehnică.
România şi-a
deschis ambasada la Tripoli în aprilie 1974, moment în care statul român s-a
implicat în Libia într-o serie vastă de proiecte de infrastructură, de la
construcţia de şcoli, spitale, drumuri, stadioane, porturi maritime, până la
prospecţiuni de petrol, pescuit, etc. Mai mult, autorităţile române s-au
angajat să primească la studii câteva mii de elevi din Libia.
La doar un an distanţă, în
Libia executau lucrări 14 firme româneşti şi peste 11.000 de români. Prin
acordul cu Libia, România a fost unul dintre puţinele state care au reuşit să
se pună la adăpost de criza petrolului ce a început în 1973. Peste un milion de
tone de petrol importate de România în 1974, proveneau din Libia. În perioada
1974-1980 schimburile economice între cele doua state au explodat, depăşind la
începutul anilor '80, suma de un miliard de
dolari.
Conform fostului şef adjunct al Departamentului de
Informaţii Externe (DIE), generalul trădător Pacepa, pe fondul strângerii relaţiilor între cele doua
state, Gaddafi a propus statului român, să finanţeze cercetarea şi producţia în
România a unei arme bacteriologice şi a unei bombe nucleare de dimensiuni
reduse, lucru acceptat de Nicolae Ceauşescu. Multe dintre fabulațiile lui
Pacepa au fost contrazise de alți demnitari comuniști, mult mai apropiați de
Ceaușescu, printre care și această poveste. Ceauşescu dorea ca România să devină o putere militară
nucleară pe plan european, dar nu s-ar fi încurcat cu unul ca Gaddafi şi nici
nu avea nevoie de o susţinere financiară a aceluia. Se va vedea mai jos că
Libia a devenit datoare României pe plan financiar. Ceauşescu era orgolios şi
nu ar fi acceptat ca acţiunile lui să depindă de cineva din afară. Ii ajungeau
ingerinţele sovietice.
„Generalul
Pacepa scria în 2006, că facilităţile de cercetare, pilot şi producţie pentru arme
bacteriologice şi chimice au fost subordonate Ministerului Apărării Naţionale
şi coordonate de generalul Mihai Chiţac, şeful trupelor chimice. Proiectul
nuclear a fost coordonat de ministrul de Interne, iar din martie 1978 de şeful
Departamentului Securităţii Statului, Teodor Postelnicu”. Aceasta poate fi o
informaţie sigură.
Dezvoltarea relaţiilor dintre
cele două state a condus la o nouă întâlnire, în Libia, în 1979 (8-9 aprilie)
la Benghazi, a celor doi conducători de state. Dacă Gadafii era interesat de
informaţiile pe care le deţinea România cu privire la stadiul contactelor între
Egipt şi Israel, dar şi dintre statul evreu şi Organizaţia de Eliberare a
Palestinei (OEP), partea română vroia să evite să fie afectată de noua criză a
petrolului declanşată de revoluţia islamică din Iran. Cum România îşi deschise
un număr foarte mare de şantiere de construcţie în Libia, iar autorităţile
libiene trebuiau să plătească toate aceste servicii, cele două state au căzut
repede de comun acord să îşi mărească schimburile comerciale.
Se mai spune,
fără dovezi, că imediat după fuga în Vest a lui Ioan Mihai Pacepa, Nicolae
Ceauşescu a căutat să îl elimine pe omul care până la trădare îi fusese unul
dintre cei mai de încredere apropiaţi. Şi cum „prietenul la nevoie se
cunoaşte”, Gaddafi l-a sfătuit pe Ceauşescu, la începutul anilor 80, să apeleze
pentru „lichidarea „problemei” la „Carlos Şacalul”. Colonelul Sergiu Nica
afirma într-un raport, în 1990 că CIE l-a folosit pe "Carlos Şacalul"
pentru "neutralizarea trădătorului Pacepa", fiind confirmat şi de alte
surse din cadrul serviciilor de informaţii din România.
Dictatorul libian tocmai îi
comandase atunci cunoscutului terorist asasinare preşedintelui american, Ronald
Regan. Preţul pe care era dispus să îl plătească Gaddafi pentru „capul” lui
Reagan era de 100 de milioane de dolari, în schimb Ceauşescu era dispus să
achite două milioane de dolari lichidare fostului „prieten”. Cum ambele
atentate trebuiau să aibă loc pe teritoriul SUA, teroristul le-a acceptat la
pachet. Pentru ducerea la îndeplinire a planului, spionajul românesc apelase
pentru a-i facilita misiunea lui Carlos la fostul comandant al unităţii
speciale "Task Force 157" din Vietnam, Edwin P. Wilson, ce avea
legături cu CIA-ul. Soarta a făcut ca Wilson să intre pe mâna autorităţilor americane
într-o altă problemă. La interogatoriu acesta a cedat şi a devalut planurile de
asasinare a lui Regan şi Pacepa.
Intre 4 şi 6 martie
1985, Nicolae Ceauşescu s-a întâlnit pentru ultima dată cu liderul libian.
Vizita la Tripoli a dictatorului român fusese oarecum forţată de împrejurări
neplăcute pentru staul român, Libia rămăsese în urmă cu plata serviciilor
furnizate. Problema nu a putut fi rezolvată, la alt nivel, aşa că Ceauşescu s-a
hotărât să se implice personal în soluţionarea acesteia.
In 1986, ca
urmare a implicării tot mai accentuate a Libiei în susţinerea terorismului, SUA
A bombardat capitala libiană, inclusiv reşedinţa lui Gaddafi. Dictatorul libian
a scapat ca prin minune, dar fiica adoptivă a acestuia şi-a pierde viaţa.
Atacul asupra
Libiei a stârnit furia lui Nicolae Ceauşescu care a condamnat în termeni duri
bombardamentul american, crescând, totodată, exportul de arme româneşti către
Libia. Ultimul acord de export de arme şi muniţie realizat de România către
Libia a fost încheiat în 1989.
Răsturnarea
regimului comunist din România şi executarea lui Ceauşescu îl vor întrista pe
liderul libian care se va simţii ofensat de „noile autorităţi” române. Acuzaţia
care l-a înfuriat pe Gaddafi a fost zvonul lansat în zilele Revoluţiei, cum că
terorişti arabi, în speţă libieni, au participat la „apărarea” dictatorului
român. In ianuarie 1990, o delegaţie libiană a sosit în România pentru a
investiga dacă miile de elevi libieni ce erau şcoliţi de statul român s-au
implicat în evenimentele din decembrie. După 1990, schimburile economice între
cele doua state au scăzut dramatic, chiar şi aşa statul libian a rămas dator
unor companii din România cu peste 100 de milioane de dolari.
In| realitate, datoriile şi contractele făcute de România în Libia aveau rostul
de a da oamenilor de lucru în contextul nesustenabilităţii ritmului de
producţie din România, să scape de surplusul de produse industriale din
depozitele româneşti şi de a mitui autorităţile libiene să se angajeze pe
termen lung la livrarea de produse petroliere la preţuri fixe. Ceauşescu voia
ca Gaddafi să-i fie dator, răsplătindu-l cu capital politic. Apropierea celor
doi lideri e normală ca în cazul oricăror lideri autoritari. Mult mai bun prieten
a fost cu Şahul Iranului care era foarte pro-american. Iar Gaddafi a fost bun
prieten cu fratele fostului preşedinte american Jimmy Carter. Legătura nu e aşa
tranşantă cum s-a afirmat după așa-zisa revoluție română.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu