„Să ne ne toarcem din durere puterea, din exemplul strămoşilor unirea şi din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie drumul viitorului" (Ion Antonescu 10 mai 1941)
Dimensiunile faptelor şi fenomenelor survenite în România în prima jumătate a veacului al XX-lea nu pot fi surprinse dacă, dintre actorii scenei istorice, îl ignorăm pe Ion Antonescu. Mareşalul - strălucit militar şi om de stat, exemplu de curaj şi abnegaţie, militant neobosit, împotriva tuturor şi peste toate, al cauzei Unirii depline a Românilor, pentru Drepturile şi Dreptatea lor - a probat, în faţa Românilor, devotaţi de la naşterea lor ca popor, profundele-i convingeri creştin-ortodoxe, şi care, desigur, veneau de departe, în prima ordine chiar de la ai săi, pentru a coborî în moşi-strămoşi... Iar, prin aceasta, Antonescu întruchipa o verigă în lanţul generaţiilor care, dacă se pierd în trecutul îndepărtat şi necunoscut, nu şi-a aflat evident încheierea prin nu mai ştiu ce decizie barbară a unui aşa-zis tribunal al poporului privind condamnarea sa la moarte pentru crime de război inventate de Mai Marii Lumii, învingători în 1945.
Pentru a elimina orice confuzie, pe de altă parte, nu cred de fel că Antonescu, ca lider politic şi militar în 1941-1944 al Războiului din Est al Românilor, ar trebui cumva inclus în rândul inocenţilor, dar este inacceptabil să-i ignorăm recunoaşterile, precum îndeosebi în Ultimul cuvânt rostit în faţa numitului „tribunal" în sensul că: „ ... Las Ţării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă!" Să fi avut în seamă în acel moment ex-mareşalul Katyn, Dresda, Hiroşima şi Nagasaki ori pe Adolf Hitler, cu care a fost aliat? Mai mult decât sigur, nu. Deşi, pe de altă parte, lui Antonescu i s-a atribuit în ultimele decenii, cu o dărnicie suspectă, un holocaust, pentru care unii istorici se află şi acum în aprigi dispute, ineficace câtă vreme se ignoră faptele şi documentele.
Deşi documentele semnate de Antonescu îi reflectă semnificativ voinţa şi opiniile, convingerile şi acţiunile. Şi, desigur, nu pro forma, mai cu seamă că acest actor al scenei istorice se adresa unui popor în majoritate creştin-ortodox. De altfel, începând cu urarea rostită la 6 septembrie 1940 în replică la Jurământul depus de tânărul rege Mihai I, el a apelat sau şi-a dorit: „Dumnezeu să ajute Naţiei, Majestăţii Voastre şi Mie"! Tot atunci, Proclamaţia către Ţară se încheia: „Cu credinţa în Dumnezeu, în dreptul sfânt nepieritor al Neamului ..." Pentru ca, apoi, la 7 septembrie 1940, Chemarea către Ţară să reţină că „Dumnezeu ne-a ajutat să curmăm o stare care tulbura grav destinul românesc". Iar Apelul din 15 septembrie 1940, prilejuit de formarea guvernului naţional-legionar, punea la temelia „noii domnii", cu prioritate, „legea credinţei". La 1 Decembrie 1940, în Cetatea Unirii de la Alba Iulia, Conducătorul Statului aprecia că „a vrut Dumnezeu" să determine cursul ultimelor evenimente interne, pentru a relua în Cuvântul de Anul Nou 1941: „Dumnezeu este în noi, în credinţa noastră. Să ne schimbăm, să ne înălţăm, să ne mântuim", convins fiind că - după prăbuşirea României Mari - „graniţele unui Neam se zidesc mai întâi în suflete şi mor în suflete ... Unitatea şi forţa Neamului aduc plinătatea drepturilor ... Ţara are nevoie de toate sufletele, de toate braţele, de toate puterile. Un An Nou, cu faptă nouă. Cu Dumnezeu înainte, să strigăm Trăiască România!"
22 iunie 1941 a marcat - peste orice consideraţii teoretice, ideologice, militare, etice ori holocaustologice -, deopotrivă cu 24 ianuarie 1859, 9 mai 1877, 15 august 1916, 1 decembrie 1918 sau 22 august 1968, una dintre Zilele astrale ale istoriei naţionale.
Aşa după cum este cunoscut, în 1940 URSS a săvârşit împotriva României, neprovocată în vreun fel, un act de agresiune făţişă, ocupând cu forţele militare ţinuturi româneşti străvechi: Basarabia în întregime, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi mai multe ostroave din zona Gurilor Dunării. Agresiunea URSS a declanşat reacţia în lanţ care, în scurt timp, în vara-toamna anului 1940, a condus direct la prăbuşirea României Mari. În momentele în care s-a pregătit şi a început Războiul în Est, la 22 iunie 1941, URSS încă nu era aliată cu SUA şi Marea Britanie, tabăra Naţiunilor Unite închegându-se în urma agresiunii hitleriste şi întărindu-se în perioada următoare, când România se afla deja în urmărirea agresorului sovietic. Reiese că nu se poate susţine cum că, din start, de la 22 iunie 1941, România s-ar fi pus în stare de beligeranţă cu Puterile Occidentale (cu Marea Britanie şi SUA, în primul rând). Campania României în Est - Războiul Sfânt, cum a fost denumit din cele dintâi minute - a beneficiat, indiferent de "culoarea" aliatului (A. Hitler) ori de stadiul deplorabil al pregătirii armatei noastre, de susţinerea poporului român în întregime, de acordul partidelor politice ale momentului şi al monarhiei, mai puţin de suportul comuniştilor şi al altor indivizi aflaţi în solda Moscovei ori subjugaţi propagandei staliniste. Având în vedere situaţia concretă şi ţelurile campaniei (eliberarea provinciilor răşluite şi zdrobirea comunismului), războiul României din 1941-1944 a purtat, de la un capăt la altul, un caracter naţional şi popular. România n-a luptat decât pentru a-şi recupera fiii şi pentru a-şi impune recunoaşterea dreptului; ea nu s-a angajat nicidecum într-un război rasial, nici într-unul în afara legilor internaţionale. S-a întâmplat, aşa după cum anticipase, în decembrie 1916, la Iaşi fiind, inegalabilul Nicolae Iorga, şi anume că bătălia Românilor se desfăşura, atunci, ca şi, adăugăm noi, după 22 iunie 1941, pentru „DREPTUL NOSTRU ÎNTREG. ATÂT, ŞI PENTRU NIMIC MAI MULT, NU"!
La ordinul lui Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român şi Comandantul de Căpetenie al Armatei, Războiul Sfânt a început !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu