|
Aceasta este
traducerea unui raport german, care poartă data de 4 noiembrie 1940.
Autorul acestui text stabileşte strategia de acţiune a Germaniei naziste în
România, la două luni de la alungarea regelui Carol al II lea şi la puţină
vreme de la sosirea misiunii militare germane. Documentul se găseşte la Arhivele
Naţionale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258 cadrul 1405523.
Raportul a fost recuperat din arhivele naziste de armata americană, însă
din păcate nu a fost înregistrată provenienţa lui. După ton, vocabular şi
atitudine pare să fie elaborat de un membru al NSDAP. Diplomaţii şi
economiştii celui de-al treilea Reich rareori se exprimau atât de direct în
rapoartele scrise.
Dincolo de originile acestui raport şi identitatea autorului său este
şocantă viziunea asupra trecutului şi viitorului României. În ziua de azi
găsim destui români care susţin idei asemănătoare cu cele din acest raport.
Pe de altă parte acest document scoate la lumină adevărata părere a
naziştilor faţă de legionari.
Cât despre viitorul rezervat României
lucrurile sunt spuse limpede: o colonie furnizoare de materii prime şi
forţă de muncă.
Raport german din 4 noiembrie 1940
România de pe cele două părţi ale
Carpaţilor reprezintă două entităţi deplin diferite. Transilvania şi
Banatul sunt marcate de Europa Centrală; Valahia, Moldova şi ţinuturile de
la gurile Dunării sunt mai degrabă oriental-asiatice. Incă din secolul
al X lea cultura ţărănească şi orăşenească a Imperiului a ajuns până la
arcul carpatic. De cealaltă parte a Carpaţilor nu s-a putut clădi ceva
asemănător, de aici începe un spaţiu colonial care nu este capabil să
trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare.
Valahia şi Moldova au fost dependente de imperiile german, turc şi rus şi
din păcate la dorinţa acestor puteri au devenit state
"independente". "Naţiunea română" nu este nici în ziua
de azi nimic altceva decât o legendă a istoriografiei. Până în secolul al
XIX lea nu a existat de fapt decât o viaţă vegetativă a micului popor de
ţărani şi păstori valahi care număra cu puţin peste un milion de oameni
care niciodată nu au avut o clasă conducătoare proprie ci nişte profitori
patriarhali care se schimbau adesea. Inmulţirea de zece ori a acestei
populaţii în secolele XIX şi XX s-a reușit prin apariţia sistemului
industrial european care a transformat stepele în terenuri agricole.
Această mare şansă economică s-a transformat, ca la toţi primitivii, într-o
creştere a populaţiei. De aici a rezultat un număr mai mare şi o clasă de
mari proprietari lacomi care nu aveau nici o legătură cu pământul şi cu
masele muncitoare; fără să existe un popor şi cu atât mai puţin o naţiune.
Puţinul care are legătură cu voinţa poporului vine din Transilvania. În
cercurile românilor emigraţi aici ca forţă de muncă, în urma contactului
strâns cu cultura mărcilor de graniţă ale Imperiului a apărut dorinţa de a
da o viaţă mai bună neamului propriu. Insă până în ziua de azi s-a rămas la
stadiul de dorinţă.
Aceasta
nu putea să fie altfel, spune Garda de Fier deoarece clasa conducătoare
străină orientată doar spre câştig a nimicit toate încercările de
îmbunătăţire. Faptul că turcii, grecii, evreii şi alţi străini au devenit
zeii idealului îmbogăţirii fără limite şi acceptarea corupţiei ca sistem au
făcut ca aceste dorinţe idealistice să nu aibă nici o şansă. Abia revoluţia
din 1940 a dat ocazia unei renaşteri a poporului român pentru o viaţă de
naţiune independentă.
Ar fi o greşeală acceptarea necritică a acestei teze a Gărzii de Fier. Este
adevărat că mişcarea lui Codreanu este cea mai puternică expresie de
sănătate şi voinţă proprie care a apărut în rândurile populaţiei României.Putem astfel vedea că există aici
substanţe ale unei rase vrednice. Este însă îndoielnic că acestea sunt destul
de puternice pentru a crea un stat şi a transforma o populaţie într-un
popor. In primul rând nu există un conducător şi nici o clasă conducătoare. Codreanu şi 17.000 de comandanţi
subordonaţi au fost înlăturaţi şi "poporul" nu s-a mişcat.
Revoluţia nu a fost făcută de Garda de Fier, ci de Antonescu, un general despre care se
poate spune că este un bărbat curajos. Lovitura de stat i-a reuşit deoarece
inamicii săi au fost nişte nemernici laşi. Şi chiar
şi aşa Antonescu nu ar fi reuşit nimic dacă prăbuşirea politicii
externe a vechiului sistem nu i-ar fi pus în mână toate atuurile.
Revoluţiile adevărate au drept urmare modificarea politicii externe. Noua
Românie însă trăieşte de la început pe baza atotputernicei bunăvoinţe a
Axei, chiar şi din punctul de vedere al politicii interne. Anume nu
împotriva unor puteri străine a trebuit Antonescu să cheme trupele germane,
ci împotriva propriei sale armate şi împotriva rezistenţei din cadrul
aparatului de stat pentru că într-adevăr nu avea la îndemână forţe proprii
care să îi fie alături.
Într-o ţară ai cărei ofiţeri, funcţionari şi intelectuali aproape
fără excepţie sunt obişnuiţi să trăiască din trădare, acest bărbat care
înainte de toate pretinde cinste s-a confruntat imediat cu o duşmănie
crescândă. De asemenea trebuie evitată luarea
drept realitate a viselor gardiştilor. Noua Românie va avea nevoie pentru
totdeauna din punct de vedere al politicii externe de sprijinul trupelor
germane, iar din punctul de vedere al politicii interne pentru cel puţin câteva
decenii.
Garnizoanele germane din România îi dau Reichului garanţia că nu vor apărea
dezordini în sud-estul spaţiului său vital care ar fi păguboase din punct
de vedere politic şi pentru situaţia aprovizionării sale. Mulţumită capacităţii populaţiei româneşti de a
răbda de foame, mica supraproducţie agrară a României va fi la dispoziţia
Reichului şi petrolul îşi va găsi drumul spre Reich câtă vreme acesta va
curge.
Astfel prin aceste exporturi româneşti se pare că vor
asigurate lipsurile industriei germane. Apare acum întrebarea dacă Reichul
trebuie să se mulţumească cu atât. Nu ar fi mai degrabă în interesul său să
folosească pe deplin bogăţiile naturale şi forţa de muncă din această ţară
apropiată? Recolta medie la hectar în România este doar puţin mai mare
decât jumătate din media Reichului, în ciuda faptului că terenul este în
general cu mult mai bun decât cel din Germania. De asemenea nu sunt
folosite nici pe departe toate oportunităţile agricole ale României.
Tratatul Wohlthat a indicat numeroase căi prin care să fie folosite
puterile economice ale României şi să fie însufleţite schimburile
comerciale. Tratatul este în continuare în vigoare şi piedicile politice
care se opuneau punerii lui în aplicare au dispărut. Fără îndoială că
mijloacele prevăzute în tratat pot fi folosite acum mai bine, însă este
nevoie de un discipol dornic de învăţătură şi care să fie capabil de
dezvoltare asupra căruia să se facă simţite efectele pedagogice. Însă
această viziune trebuie mai întâi analizată în mod corect. Întreaga
dezvoltare istorică pasivă de până acum a României vorbeşte împotriva unei
posibilităţi de acest fel. Cunoscătorii ţării ne asigură că
populaţia României nu este una ambiţioasă şi că în mod oriental-slav se
mulţumeşte cu astâmpărarea foamei în loc să se străduiască să îşi asigure
toate cele necesare. Religiozitatea
moartă a bisericii ortodoxe îi întăreşte în această atitudine.
Faptul că credinţa ortodoxă se găseşte alături de ideea naţională şi de cea
de ordine în ideologia Mişcării Legionare ne face să nu ne aşteptăm la nici
un fel de schimbare. Dacă se doreşte ca România să nu fie doar păstrată ci
să fie folosită pe deplin acest lucru nu poate avea succes doar prin
consiliere, ci prin metode coloniale. Pentru aceasta este nevoie ca în
locul proprietăţilor ţărăneşti minuscule prost exploatate să apară mari
moşii care să fie administrate după metode moderne sub conducere germană. Apoi trebuie ca forţa de lucru care
acum leneveşte să fie ocupată intensiv pe model colonial cu agricultura şi
trebuie alcătuite mari armate de muncitori care să refacă sistemul de
drumuri extrem de înapoiat. Industriile care necesită forţă de muncă
intensivă trebuie să fie transferate din Reich în România.
În acest fel i se va da poporului german din România o
şansă de implicare care să îi dea şi conştiinţa că joacă un rol important
în cadrul Reichului. Poporul german din România a devenit de puţină vreme o
corporaţie de drept public. Ei se pot alătura drapelului Reichului şi pot
să îşi satisfacă serviciul militar în regimente proprii. Prin aceasta se
reuşeşte ca Reichul să nu cedeze acest vechi post de graniţă, ci să îl
păstreze şi cum este de dorit, să îl dezvolte. Ţara de dincoace de Carpaţi
poate prin munca saşilor transilvăneni să primească din nou caracterul unui
district german. De asemenea grupul etnic german oferă o rezervă necesară
de oameni cunoscători ai ţării care să fie folosiţi pentru rezolvarea
problemelor de cealaltă parte a Carpaţilor.
Aceste sarcini pot fi îndeplinite fără să fie atinsă suveranitatea formală
a României (caracteristicile cele mai importante ale suveranităţii oricum
îi lipsesc acestui stat) şi fără ca să fie blocate posibilităţile de
dezvoltare ale puterilor vrednice din rândul populaţiei româneşti.
Modalitatea de acţiune trebuie să fie o impunere pe cale paşnică. Nu ar
trebui să fie dificil de obţinut sprijinul guvernului român pentru
înfiinţarea unor moşii model şi treptat numărul acestor mari moşii să fie
crescut. De asemenea nu ar trebui să fie întâmpinate obstacole de netrecut
pentru punerea sub regie germană a construcţiilor de drumuri şi canale. Nu
este nevoie de mijloace violente pentru penetrarea industrială. Există
destul capital în Reich care caută oportunităţi şi care printr-o
organizaţie centrală de intermediere în mod planificat să fie orientat
către România.
Printr-o politică românească bazată pe realităţi şi nu pe programul
imposibil de realizat al unei minorităţi de gardişti fiecare va primi ceea
ce i se cuvine: masele capabil de dezvoltare o mai bună supraveghere şi
alimentare ca până acum, germanii vor primi conducerea în ceea ce priveşte
interesele Reichului şi foloasele cuvenite pentru contribuţia şi
responsabilitatea lor politico-militară, forţele vrednice de origine
românească vor primi participarea la guvernare şi administrare, conducerea
producţiei şi a comerţului.
Misiunea militară germană din România trebuie să apere ordinea astfel încât
să nu mai fie posibile dezordinile. Reichul german nu trebuie să lase să îi
scape posibilităţile coloniale care se găsesc la uşa sa.
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu