Republica Populară
Română (prescurtat: R.P.R.) a fost numele oficial purtat de România de la
abdicarea regelui Mihai I si până la adoptarea unei noi constituții de către
Nicolae Ceaușescu, care proclama Republica Socialistă România (R.S.R.), la 21
august 1965. Din anul 1954, grafia numelui țării a fost schimbată în Republica
Populară Romînă, conform normelor ortografice din acea perioadă. In anul 1964
s-a revenit la scrierea cu "â" a numelui țării: Republica Populară Română.
Scurt istoric. La Conferința de la
Yalta URSS-ului i se recunoscuseră interesele speciale din România. În timpul
tratativelor de pace de la Paris, delegația română nu a reușit să obțină
statutul de cobeligerant, România, ca țară învinsă, fiind obligată să accepte
prezența trupelor sovietice pe teritoriul național și plata unei uriașe
despăgubiri de război. Comuniștii nu au jucat decât un rol decorativ în
guvernul regal român din ultima perioadă a războiului, cabinet prezidat de generalul
Nicolae Rădescu, dar situația avea să se schimbe în 6 martie 1945, când dr.
Petru Groza, liderul Frontului Plugarilor, (un aliat al comuniștilor) a devenit
prim-ministru. Deși, pentru a obține recunoșterea Aliaților occidentali, formula
guvernamentală a fost lărgită prin admiterea unor miniști membri ai partidelor
istorice, comuniștii dețineau controlul asupra ministerelor cheie. Ajungerea în
fruntea guvernului a lui Groza era un rezultat al șantajului sovietic legat de
cedarea controlului către autoritățile române asupra Transilvaniei.
In ciuda opoziției regelui, guvernul lui
Groza a legiferat reforma agrară și acordarea dreptului la vot femeilor. După
alegerile din 9 noiembrie 1946, rezultatele oficiale au creditat comuniștii cu
80% din voturile exprimate, în timp ce partidele de opoziție reclamau fraude
electorale grave. După victoria din alegeri, comuniștii s-au concentrat pe
eliminarea din viața politică a partidelor de centru, în primul rând a
Partidului Național Țărănesc. PNȚ-ul a fost acuzat de spionaj, după ce liderii
partidului s-au întâlnit în secret cu reprezentanți ai guvernului SUA. Șefii
țărăniști au fost acuzați și judecați într-un proces spectacol și au fost
condamnați la ani grei de temniță. Partidele de stânga au fost forțate să se
unească cu Partidul Comunist din România, formând Partidul Muncitoresc Romîn,
precursorul PCR.
In 1947, România rămăsese singura monarhie
din Blocul răsăritean. La 30 decembrie 1947, regele Mihai a semnat actul de
abdicare. Comuniștii au proclamat în aceeași zi instaurarea Republicii Populare
Române, iar pe 13 aprilie 1948 a fost promulgată noua constituție republicană.
Noua constituție scotea în afara legii și
pedepsea orice asociere care avea un „caracter fascist ori antidemocratic”. Constituția
garanta libertatea presei, a cuvântului, de asociere, dar numai pentru „cei ce
muncesc”.
La data de 23 mai 1948 are loc ultima cedare
teritorială în favoarea Uniunii Sovietice: Eduard Mezincescu, în calitate de
reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Republicii Populare Române,
semnează un proces-verbal secret de predare - primire, împreună cu
reprezentantul sovietic, N.P. Sutov, în urma căruia Republica Populară Română
cedează Insula Șerpilor statului vecin de la Răsărit, Uniunea Republicilor
Sovietice Socialiste.
Pe 11 iunie 1948 s-a trecut la
naționalizarea tuturor întreprinderilor private mai importante din România.
La 17 iulie 1948, statul comunist român a
denunțat Concordatul cu Vaticanul. Comuniștii români, după exemplul mentorului
lor Stalin, au lichidat Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică,
proclamând unirea ei cu Biserica Ortodoxă Română.
In rândul conducerii de partid din acea
perioadă își manifestau existența trei facțiuni importante, toate de factură
stalinistă, diferanțiate mai mult prin istoriile personale și prin prietenii
personale decât prin diferențe doctrinare:
1.
Facțiunea „moscovită”, (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari
Georgescu și alții), care petrecuseră o bună parte a perioadei interbelice și
cea a războiului la Moscova;
2.
Facțiunea „comuniștilor din închisori”, (Gheorghe Gheorghiu-Dej
și alți tovarăși de detenție), care fuseseră închiși în închisori și lagăre în
timpul războiului;
3.
Facțiunea „comuniștilor secretariatului”, a staliniștilor
moderați (Lucrețiu Pătrășcanu și alții), care se ascunseseră în România în
timpul perioadei antonesciene și care particiaseră la guvernele regale de după
23 august 1944.
Gheorghe Gheorghiu-Dej, un stalinist dur, nu
agrea reformele lui Nikita Hrușciov și de procesul „destalinizare” inițiat de
acesta după 1956. Dej s-a opus realizării obiectivelor economice controversate
ale CAER-ului, prin care România ar fi fost transformată prin, profilare
agricolă, în „coșul de pâine” al blocului sovietic, inițiind în schimb un
program energic de dezvoltare a industriei grele. Dej a închis cele mai mari
lagăre de prizonieri politici, a abandonat lucrările la Canalul Dunăre-Marea
Neagră, a desființat sistemul rațiilor de alimente și a crescut salariile
muncitorilor.
Au fost luate de asemenea măsuri pentru
limitarea influenței culturii ruse în țara: limba rusă a încetat să mai fie
obiect obligatoriu de studiu în școlile de toate gradele, iar editura „Cartea
Rusă” a fost închisă.
Toate acestea, combinate cu resentimentele
legate de ocuparea unor provincii istorice românești de sovietici (Bucovina de
Nord, transformată în regiune a RSS Ucrainiană și Basarabia în RSS
Moldovenească și regiune a RSS Ucraineană), au condus în mod inevitabil România
comunistă pe un drum relativ independent și cu pronunțat caracter național.
Gheorghiu-Dej
stalinist convins, considera că regimul sovietic (devenit mai liberal) al lui
Hrușciov amenința indirect să-i submineze autoritatea. Într-un efort de
întărire a poziției în țară, Dej a hotărât să înceapă cooperarea externă cu
toate statele, indiferent de sistemul economico-politic, atâta vreme cât erau
recunoscute principiile egalității internaționale și ale neamestecului în
afacerile interne. Această politică a dus între altele, și la strângerea
legăturilor cu Republica Populară Chineză, care era de asemenea promotoare a
autodeterminării naționale.
In 1954, Gheorghiu-Dej a demisionat din
funcția de Secretar General al partidului, dar a rămas premier al guvernului.
S-a format în schimb un secretariat format din patru membri, unul dintre membri
fiind Nicolae Ceaușescu, secretariat care a controlat partidul timp de un an,
până când Dej a reluat frâiele puterii. În ciuda noii politici de cooperare
internațională, România a devenit membră a Pactului de la Varșovia în 1955,
prin care s-a oficializat subordonarea unei mari părți a armatei naționale
mașinii militare sovietice (ocupația militară sovietică în România a luat
sfârșit în 1958). Mai târziu, România a refuzat să permită efectuarea de
manevre militare ale trupelor Pactului de la Varșovia pe teritoriul românesc și
a limitat participarea propriilor militari la manevre pe teritoriul altor țări
membre ale Pactului.
In 1956, premierul sovietic Nikita Hrușciov
a denunțat politica predecesorului său, Stalin, în discursul secret ținut în
fața delegaților la Congresul al XX-lea a Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice. Gheorghiu-Dej și conducerea Partidului Muncitoresc Român i-au
transformat pe Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu în principali
răspunzători ai exceselor comuniste trecute și au pretins că partidul epurase
deja elementele staliniste chiar din timpul vieții lui Stalin.
In octombrie 1956, conducătorii comuniști
polonezi refuzaseră să cedeze în fața amenințărilor militare sovietice de
intervenție militară în afacerile interne și refuzaseră să instaleze în fruntea
partidului un birou politic mai obedient. Câteva săptămâni mai târziu, Partidul
Comunist din Ungaria s-a dezintegrat practic în timpul unei mari revoluții
populare, lipsită de succes. Sfidarea poloneză și răscoala populară maghiară
i-a inspirat pe studenții și muncitorii români să demonstreze în universități
și în orașele industriale în favoarea unei mai mari libertăți, a unor condiții
de viață mai bune și pentru încetarea dominației sovietice. Temându-se că
revolta maghiară poate incita proprii cetățeni de etnie maghiară să se revolte,
Dej a sprijinit pregătirile pentru o intervenție sovietică la Budapesta, iar
Armata Roșie și-a întărit prezența în România, în special de-a lungul graniței
de vest a țării. În România, revoltele populare s-au dovedit fragmentare și
ușor de controlat, în schimb, în Ungaria, situația nu a putut fi stăpânită
decât după intervenția în forța a armatei sovietice.
După revoluția din 1956, Gheorghiu-Dej a
cooperat strâns cu noul conducător comunist maghiar de la Budapesta, János
Kádár. Deși inițial România îl primise pe teritoriul ei pe Imre Nagy, fostul
premier reformator maghiar exilat, în cele din urmă a fost nevoită să-l cedeze
autorităților comuniste conduse de Kadar, de la Budapesta, pentru a fi judecat
și mai apoi executat. Kádár a renunțat la pretențiile Ungariei asupra
Transilvaniei și i-a denunțat pe ungurii transilvani care sprijiniseră
revoluția, etichetându-i ca șovini și iredentiști. Gheorghiu-Dej nu a reușit să
ajungă la o înțelegere acceptabilă cu liderii Ungariei în problema
Transilvaniei. Gheorghiu-Dej a luat două măsuri pentru a încerca rezolvarea
problemei minorității maghiare din România: a arestat lideri ai Alianța
Populară Maghiară pe de-o parte, dar a înființat Regiunea Mureș Autonomă
Maghiară în zonele locuite compact de secui în sud-estul Transilvaniei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu