DACII - APRECIERI ALE AUTORILOR ANTICI

                Este inexplicabilă lipsa rușinoasă de preocupare a lumii științifice și profesorale în raport cu trecutul antic al poporului rămân, în raport cu originile sale adânci și admirabile traco-geto-dace. Această lacună a istoiei noatre nu poate fi explicată decât prin lipsa de documentare și prin ploconirea  în fața unor teorii istorice alogene despre strămoșii noștri antici și preluarea necritică a acelora. Deși a dat semne că ar dori să scoată din umbră rădăcinile și filonul geto-dacic al românilor, continuitatea lor genetică și cultural-comportamentală, regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu nu a găsit istorici pe măsură de informați. Abia în această perioadă apropiată, istoria oficială a României a început ă vorbească ceva mai mult despre geto-daci și despre marea lor familie tracică. S-a încercat să se înlăture impresia românilor de rând că traco-geto-dacii nu s-ar fi bucurat de un rol mare în istoria antică europeană. S-a mai încercat să se înlăture, pe deplin merit, ideea că după cucerirea romană filonul neamului dacic s-ar fi pierdut în moștenirea de sânge și de tradiții a urmașilor. Reamintirea, pe un plan superior, a originii traco-geto-dacice a poporului român a fost un merit al perioadei dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, dar acesta nu a împiedicat pe istoricii vremii să se ocupe prea mult de istoria modernă și comunistă, aproape lipsită de fundament original.

Mărturiile istorice scrise ale unor autori antici de renume și din diverse perioade nu au fost studiate și interprtate de istoricii români cu pretenții, sau nu au fost aprofundate. Cel mai sigur este că nu au avut curajul să e ia la tântă cu concepțiile

false și cu teoriile agreate de istorici srăini și acceptate slugarnic.Unii istorici români cu pretenții de după 1990 au mers pe aceeși cale de ignoranță, cu toate că sursele istorice și dovezile materiale la care au acces astăzi demonstrează minciuna pe care istoria oficială o servește încă românilor, lipsindu-i de mîndria unui trecut strălucit și a unei ascentențe de care nu se pot bucura multe popoare europene. Intr-o țară cu clasă politică de cea mai joasă speță intelectuală, patriotismul și mândria națională nu pot avea sorți de izbândă decât prin munca unor personalități științifice de excepție în cercetare, lingvistică veche și logică deductivă, dar și combative.

In contradicție flagrantă cu imaginea traco-geto-dacului barbar, primitiv, pe care unii istorici români cu suflete alogene se chinuie să o inoculeze unor noi generații, mari istorici și filozofi ai antichității ne-au prezentat o viziune fascinantă a lumii geto-dacilor.

 Ca atare, în lucrările de specialitate și în manuale moderne ar trebui consemnate, în primul rând, mărturiile autorilor antici despre strămoșii românilor alături de mărturii materiale evocatoare:

1.- Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, au făcut parte din marea familie a tracilor, popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele lui Homer (în jurul anului 800 e.A.), ştirile despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII e.A., când grecii şi-au extis sfera de interese în arealul dunărean și pontic.

2.- Hesiod (apox. sec.al 8-lea e.A.), considerat cel mai vechi poet al greciei după Homer, a menționat în poemul său, Theogonia, raporturile tracilor cu grecii. El se pare că a cunoscut zona de nord a arealului tracic numid mare fluviu de acolo “Istrul care curge frumos”.

3.- Filozoful grec Pitagora (cca 580 e.A-cca 495 e.A), în lucrarea sa “Legile morale și politice” a făcut zece referiri la valorile superioare ale geților. In legea 1143 Pitagora a spus: “Călătorește la geți, nu ca să le dai legi, ci să tragi învățăminte de la ei. La geți câmpurile sunt fără margini, toate pământurile sunt commune. Și dintre toate popoarele sunt cei mai înțelepți, spune Homer.“

4.- Simonide din Keos (556-467 e.A), unul dintre cei mai apreciați poeți lirici greci, a făcut și el referire la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, vorbind și de “Istrul cel îndepărtat”. El a fost cel care a conceput cenotaful eroilor de la Thermopylae:

“Străine ce treci pe aici, te du și vestește la Sparta:

Morți noi zacem după ce legilor ei ne-am supus.”

5.-Hecateu din Milet, născut pe la jumătatea secolului al 6-lea e.A. a transmis unele dintre primele informații scrise despre traci în lucrarea intitulată "Inconjurul pământului", lucrare din care au rămas doar fragmente. Intr-unul din fragmente sunt consemnate două triburi, crabyzii (cobrizii) și trizii, care locuiau în sudul Dobrogei, precum și o cetate aflată lângă Istru, numită Orgame. Acele triburi au mai fost pomenite și în scrierile altor scriitori greci ca făcând parte din neamul geților. In acest nod geții își fac apariția în istoria scrisă.

6.- Vorbind despre marea expeditie a regelui persan, Darius (522/521-486 e.A), împotriva sciților (513/514 e.A), Herodot (484-425 e.A) (Istorii, IV, 90-94) spunea că regele perșilor, înainte de a ajunge la Istru, “birui mai întâi pe geți”,  sau în altă variantă apropiată: „geții sunt cei mai bărbați și mai drepți dintre traci”.  “Acestia se cred nemuritori si sunt “cei mai viteji si mai drepti dintre traci”.

Rezultă clar că geții populau și malul sudic, sau balcanic, al Istrului. Este probabil că cei de la nord de Istru veniseră, cu curaj, să-i ajute pe cei de sud și pe alți traci, în confruntarea cu armatele lui Darius.

Herodot a mai spus: „Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi”.

7.-Platon (n. cca. 427 î.H. - d. cca. 347 î.H. ), un alt filozof al Greciei antice), elev al lui Socrate și profesor al lui Aristotel, a consemnat în dialogul “Carmides” o discuție între Socrate și Carmides, unde Socrate povestește ce l-a învățat un medic trac atunci când a fost la oaste. Iată, în consemnarea lui Platon, ce i-a spus medicul trac lui Socrate: “Zamolxis, regele nostru, care este un Zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neținându-se seama de corp. Tot astfel, trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, și iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli – pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă căci, zicea medicul, toate lucrurile bune și rele pentru corp și pentru om, în întregul său, vin de la suflet și de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales și în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înțelepciunea.“

Viziunea superioară asupra medicinei, transmisă peste milenii, de un medic trac, de acum 2400 de ani, prin intermediul vocii unui mare filozof antic este foarte importantă pentru aprecierea nivelului de cultură al geto-dacilor. Această perspectivă holistică a fost redescoperită abia de medicina modernă!

8.- Istoricul Tucidide (Thucidedes) (460 e.A - 400/395 e.A) spune că geții aveau aceleași arme și mergeau călări ca și sciții.

El relatează în opera "Războiul peloponesiac" despre teritoriul locuit de geți. Asemenea lui Herodot, acesta îi plasează pe geți dincolo de munții Haemus (Balcani), până la Pontul Euxin (Marea Neagră), învecinându-se cu sciții. Acești geți se aflau sub autoritatea regelui odris (tot trac) Sitalces, căruia îi furnizau călăreți. Statul odris se întindea până la gurile Dunării, încluzând pe toți geții din Dobrogea și de la sud de fluviu. Este foarte probabil că în sec. al 6-lea e.A., în urma slăbirii puterii odrișilor, mai ales după moartea regelui Cotis I, în anul 395 e.A., geții de la nord de Balcani și până la Istru, să-și fi câștigat independența.

Există și părerea altor autori, care au susținut că geții de la sud de Istru ar fi căzut sub stăpâniea odrișcilor după retragerea persanului Darius.

9.- Ptolemeu, unul din diadohii lui Alexandru cel Mare, devenit mai târziu regele al Egiptului și întemeietorul dinastiei Lagide, în Egipt, l-a însoțit, în anul 335 e.A., pe Alexandru în expediția sa împotriva tribalilor și a geților. Relatările lui Ptolemeu au fost păstrate în opera lui Arrianus, scriitor grec din secolul al II–lea e.N., care a ocupat diferite demnități în Imperiul Roman. Pornind pe firul narațiunii lui Arrianus, se află că oastea macedoneană, formată din 30.000 de soldați, a trecut pe lângă orașul Philippi, apoi pe lângă masivul Orbelon, după care traversat râul Nestos, și după zece zile a ajuns în munții Haemus (Balcani), unde a avut loc prima confruntare cu tracii. Aceia au încercat cu ajutorul căruțelor de luptă prăvălite de pe munte să destrame formația falangei macedonenilor, însă Alexandru a contracarat manevra cu abilitate. Modificându-și planul inițial, Alexandru a renunțat la debarcarea pe ostrov, îndreptându-și atenția asupra geților de pe malul nordic. Cu ajutorul corăbiilor de pe fluviu, dar și a monoxilelor care erau din belșug "deoarece locuitorii zonei le foloseau la pescuitul în Istru sau când merg unii la alții pe fluviu", dar și cu ajutorul unor burdufuri umplute cu paie, Alexandru a trecut Dunărea noaptea, împreună cu 1.500 de călăreți și 4.000 de pedestrași. A înaintat de-a lungul fluviului prin holdele de grâu atât de înalte încât trebuia să fie culcate cu lăncile. Și-a organizat armata în două corpuri: pedestrimea, care forma falanga, și cavaleria pentru a apăra flancul stâng al falangei. La început geții, luați prin surprindere, au acceptat lupta în câmp deschis, dar mai mai târziu s-au refugiat într-o așezare fortificată la o parasangă de Istru. Aceștia abandonează fortificația fără luptă, pentru a nu fi încercuiți, deoarece "fortificația nu era bine întărită". In aceeași zi și macedoneanul Alexandru a renunțat la campania spre interiorul teritoriului getic. Mai mult ca probabil că Alexandru nu a vrut să dea piept cu armata geților care erau pe cale să se concentreze.

10.- Scriitorul antic Trogus Pompeius, cunoscut și sub numele întreg  de Gnaeus Pompeius Trogus, poet roman din sec. 1 e.A., a relatat în "Istoria lui Filip" despre regele geto-dac Oroles (rex histrianorum), care stăpânea prin părțile de sud ale  Moldovei și probabil în răsăritul Transilvaniei (la Iustin, Istoria lui Filip, IX, 2). In relatare menționa acel rege get și-a pedepsit supușii pentru faptul că nu au luptat cu success împotriva bastarnilor (neam germanic) (la Iustin , Istoria lui Filip, XXXII, 3, 16). Mai este consemnat și că o puternică forță getică avea să distrugă armata macedoneană și pe comandantul ei Zopyrion în anul 326 î.e.n., undeva în zona gurilor Dunării, la întoarcerea acesteia din expeditia contra scitilor (Trogus Pompeius, la Iustin: Istoria lui Filip, XII, 2,16 si Curtius Rufus, Istoria lui Alexandru cel Mare, X, 1, 44).  De la acelasi scriitor antic mai aflăm că puterea dacilor creste pe vremea regului Robobostes.


11.- Scriitorul antic Diodorus Siculus, cunoscut și ca Diodor din Sicilia (80-21 e.A), a relatat în lucrarea sa "Biblioteca istorică" că geții, conduși de regele Dromihetes (Dromichaites), au reușit să înfrângă în două rânduri expedițiile fostului diadoh Lisimah (Lysimachos), întreprinse la nord de Dunăre. In prima confruntare geții au  reușit să îl ia prizonier pe fiul acestuia, Agatocles, și apoi chiar pe Lisimah, în cea de a doua confruntare, ducându-l în cetatea Helis. Insă, plin de înțelepciune, Dromihetes i-a cruțăt viața lui Lisimah, i-a oferit un festin regesc și l-a eliberat, primind în schimb prietenia regelui trac, teritoriile ocupate și chiar pe fiica acestuia ca soție. Lisimah ajunsese în acel timp regele Traciei elenistice, ca urmare a împărțirii și a luptelor dintre diadohii lui Alexandru cel Mare, a marelui imperiu cucerit de acela.

Pentru a doua jumătate a secolului al 3-lea și începutul secolului al 2-lea e.A s-au descoperit la Histria două documente epigrafice, care au atestat existența la Dunărea de Jos, mai precis în zonele de sud ale Moldovei și nord-estul Munteniei, a doi regi (basilei) de origine getică, anume Zalmodegikos și Rhemaxos.

Secolul I e.A. a înseamnat, pe plan economic, politic si cultural, apogeul puterii geto-dacilor. Această perioadă a fost dominată de cei doi mari regi ai Daciei, Burebista și Decebal. Primul, care a domnit aproximativ între anii 80-44 e.A. este denumit într-o inscriptie greceascã din   Dionysopolis (Balcic) “cel dintâi si cel mai puternic dintre toti regii care au domnit vreodată peste Tracia”.

12.- Strabon (63/60 e.A-21/26 e.N) a fost contemporan al lui Marcus Vipsanius Agrippa, prietenul și sfătuitorul lui Augustus. Agrippa a văzut harta lui Strabon și i-a citit Comentariile, în care îi menționează pe daci numindu-i geți. Vorbind despre suebi, Strabon spune că aceștia se învecinează cu geții, iar după Germania meridională, care aparține suebilor, "îndată urmează teritoriul geților, la început îngust, mărginit la sud cu Istrul, în partea opusă cu munții Pădurii Hercinice și cuprinzând și o parte din munți; apoi teritoriul getic se lărgește și se întinde spre nord până la tirageți." Strabon ne indică și limita de vest a geților, Dunărea Mijlocie, pe care o găsim și la Appianus, acesta din urmă făcând și diferența dintre cursul superior și mijlociu al  fluviului. Era numit Danubius pe cursul superior și Istru pe cursul inferior, spre vărsare în mare. Strabon a menționat și diferența de nume, unii autori numindu-i geți pe cei care locuiau "spre Pontul Euxin și răsărit" și daci pe cei care locuiau "în partea opusă, spre Germania și izvoarele Istrului". Rezulta astfel că ei erau un singur popor. Strabon nu oferă prea multe detalii despre teritoriul geților. Totuși, el menționează râul Marisos (Mureșul), care se varsă în Dunăre și numele muntelui sfânt Cogaionon, în care se afla peștera lui Zalmoxis. Despre câmpia din nordul Dunării, Strabon nu avea prea multe date, considerând regiunea dintre Marea Neagră, gurile Dunării și Nistru ca fiind "în întregime șes și fără ape", regiune pe care a numit-o "pustiul geților".

13.- Tot istoricul grec Strabon (n. 63 sau 60 î. Hr.  - d. 21 sau 26 d. Hr.) a spus în lucrarea sa, “Geografia”: “Ajungând în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălțat atât de sus prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci încât, în câțiva ani, a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine. Ba încă, a ajuns să fie temut și de romani. Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea și jefuind Tracia până în Macedonia și Iliria, a pustiit pe celții care erau amestecați cu tracii și cu ilirii și a nimicit pe de-antregul pe boii aflați sub conducerea lui Kritasiros și pe tauriști. Spre a putea ține sub ascultare poporul, el și-a luat ca ajutor pe Deceneu, care rătăcise multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne de prorocire, mulțumită cărora spunea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit despre Zamolxis.”

Regatul lui Burebista, care, potrivit surselor istorice existente, poate fi apreciat la de cel puţin cinci ori teritoriul actual al României, întins atât la sud cât şi la nord de Dunăre, ajunsese atât de puternic încât regele său a devenit chiar un arbitru în conflictul dintre Cezar şi Pompei. Cu o armată evaluată de istoricul Iordanes la aproximativ 200.000 de oameni, Burebista era o ameninţare pentru Cezar şi Imperiul Roman şi doar faptul că cei doi mari lideri au fost asasinaţi în acelaşi an, 44 î.H., a făcut să se evite o confruntare de proporţii uriaşe. Dacia lui Burebista era capabilă să învingă Imperiul Roman. O confruntare între cele două forţe militare ar fi făcut ca istoria Europei să fie astăzi cu totul alta…

După dispariția de pe arena politică a marelui rege geto-dac, pe la mijlocul sec.I e.A. (45-44), izvoarele literare au menționat o serie de regi geto-daci, printrecare se  remarcă Scorilo, Dicomes, Cosito, Comosicus, Diuras (Duras), Diurpaneus și în Dobrogea, Roles, Dapyx și Zyraxes

 14.- Forța militară și determinarea geto-dacilor a continuat să atragă atenția lumii și în secolul următor  domniei lui Burebista. Dio Chrysostom (cca. 40 - cca 120 e.N.) orator grec, scriitor, filozof și istoric al Imperiului Roman povestește într-unul dintre „Discursurile” sale despre o călătorie făcută în ținuturile geto-dacilor: ”Se întâmplă că am facut acum o călătorie lungă, drept la Istru şi în ţara geţilor am ajuns la nişte oameni întreprinzători, care nu aveau răgazul să asculte cuvântări, ci erau agitaţi şi tulburaţi. Acolo, la ei, puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme şi oameni înarmaţi. Veneam să văd oameni luptând, unii pentru stăpânire şi putere, iar alţii pentru libertate şi pace”. Tot el a mai spus că: “Geţii sunt mai înţelepţi decât aproape toţi barbarii şi mai asemenea grecilor.”

15.-Istoricul roman Dio Cassius (n. 155 sau 163/164 – d. după 229) a comentat în Istoria romană LXVII: “După o ședere de câtva timp la Roma (Traian) el întreprinde o expediție contra dacilor. Gândindu-se la faptele acestora, era mâhnit din cauza tributului pe care romanii trebuiau să-l plătească în fiecare an, și văzând cum puterea și îngâmfarea dacilor sporesc necontenit”. El a precizat și că situațiea umilitoare pentru romani, de a plăti tribut dacilor, după războaiele din anii 87 și 88 e.N., a fost unul dintre factorii care l-au determinat pe Traian să înceapă expedițiile împotriva dacilor.

16.- Istoricul romanizat Iordanes (sec.al 6-lea e.N.), în lucrarea “Getica”, a vorbit despre geto-daci, la aproape 1.000 de ani distanță, în aceeași termeni apreciativi:

“… (Deceneu) i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci el era în aceasta un maestru priceput. El i-a învăţat morala (…), i-a instruit în ştiinţele fizicii (…), i-a învăţat logica, făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare (…). Ce mare plăcere ca nişte oameni viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, când mai aveau puţin răgaz de războaie. Puteai să-l vezi pe unul cercetând poezia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe acesta studiind creşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, soarele vrând să atingă regiunea orientală, este dus înapoi spre regiunea occidentală…”

Un astfel de izvor documentar poate anula, numai el singur, părerile despre o eventuală  înapoiere pe scara civilizației europene geto-dacilor.

Iordanes s-a ocupat și de regatul lui Burebista, care, potrivit surselor istorice existente, poate fi apreciat la de cel puțin cinci ori teritoriul actual al României. Intins atât la sud cât și la nord de Dunăre, ajunsese atât de puternic încât regele său a devenit chiar un arbitru în conflictul dintre romanii  Cezar și Pompei. Cu o armată evaluată de istoricul Iordanes, la aproximativ 200.000 de oameni, Burebista era o amenințare pentru Cezar și pentru Imperiul Roman și doar faptul că cei doi mari lideri au fost asasinați în același an, 44 e.A., a făcut să se evite o confruntare de proporții uriașe. Dacia lui Burebista era capabilă să învingă Imperiul Roman. O confruntare între cele două forțe militare ar fi făcut ca istoria Europei să fie astăzi cu totul alta…

17.-Referindu-se la această situație, Sfântul Isidor de Sevilla (560-636 e.N), unul dintre părinții apuseni ai Bisericii și un savant al vremii lui, spunea: “Roma însăşi, învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic.”

Cu timpul, multele invazii ale geto-dacilor la sud de Istru au dovedit romanilor că aveau la nord o putere armată de care trebuia ținut seama și care trebuia anihilată. Până la urmă, confruntările dintre geto-daci și Imperiul Roman aveau să înceapă.

Inainte însă de cucerirea unei părți din Dacia (nu a întregii Dacii), în anul 106, Imperiul Roman avea să suporte una dintre cele mai mari umilințe. Pentru prima dată în istoria sa, Imperiul avea să plătească tribut dacilor pentru pacea de 12 ani îngăduită de aceștia, după cele două războaie de la Tapae din anii 87 și 88.

.