ROMÂNIA - AGRICULTURA PERIOADEI LUI NICOLAE CEAUȘESCU - COMPENDIU

                  Pe parcursul istoriei sale România a avut mereu un puternic și bogat caracter agricol. In epoca modernă tot agricultura a constituit principalul sector ce a alimentat exporturile țării și câștigurile valutare. Lumea de afaceri română nu a dovedit o vocație industrială pe măsura cerințelor până la Cel de al Doilea Război Mondial.  Pe deasupra războiul a distrus mare parte din zestrea industrială. La preluarea puterii regimul comunist a trebuit să acorde, în continuare, o atenție specială agriculturii, ramura economică principală în atragerea de venituri externe și sume pentru dezvoltarea industriei. Agricultura și resursele solului au constituit și sursa principală pentru despăgubirile de război către U.R.S.S. Agricultura a rămas un sector economic foarte important pe întrega perioadă comunista. In 1989 peste 15 milioane ha, aproximativ două treimi din suprafata țării, erau dedicate agriculturii, pământul agricol fiind, pe drept, considerat o avuție de excepție a țării. Suprafața agricolă trebuia să crească și nu trebuia invadată de construcții, sau pentru alte destinații. Scoaterea unei suprafețe din circuitul agricol se făcea numai cu aprobărispeciale și cu datoria de a se reintroduce în circuitul agricol alt teren neproductiv.

Suprafața arabilă a României a crescut pe perioada guvernării lui Nicolae Ceașescu de la 9.4 milioane de hectare la putin peste 10 milioane hectare.

Terenul arabil reprezenta peste 41%, pasunile aproximativ 19%, plantatiile viticole si livezile aproximativ 3% din suprafata totală a uscatului.

In 1987 Romania avea o suprafață irigată ce reprezenta 30% din totalul suprafeței arabile.

S-a realzat o campanie mare de secare a bălţilor Dunării, în anii ’60- ’70 şi a unei părți din Delta Dunarii pentru a recupera teren pentru agricultură într-un mare complex agro-industrial de aproximativ de 1500 de Km².

O altă strategie folosită pentru a mai obține teren arabil a fost cea de demolare a satelor răspândite și relocarea populației în centre de locuire agro-industriale. Acest proiect a fost prima data discutat în 1960 și a fost pus în aplicare la începutul anilor '80. Prin aceasta metodă se dorea eliberarea a peste 350.000 de hectare de teren.

In 1989,se estima că datorită folosirii necorespunzatoare a terenului agricol aproximativ 30% din suprafață era erodată destul de serios, iar pe multe suprafețe solurile deveniseră acide, sau sărăturate, datorită folosirii intensive a ingrâsemintelor chimice. Măsura de concentrare a locuitorilor în centre rurale mai puternice a fost raținală, benefică economic și mai ales civilizatoare. In satele mărunte răspândite pe câmpii,pe dealuri și prin văi îndepărtate nu s-ar fi putut asigura energie electrică, canalizare, școală, apă curentă și nici un cămin cultural cât de mic. Acei locuitori din sate mărunte nu ar fi benficiat niciodată de telefon (pe atunci nu apăruseră telefoanele mobile), de televizor, de apă caldă, de calculator pentru generațiile tinere și ar fi fost condmnați la înapoiere intelectală, sipirituală, la o viață feudală, etc. In pălus acele sate răspândite nici biserică nu aveau, deși conducerea comunistă nus-ar fi gândit la aceasta.

După 1989, acțiunea comasărilor rurale s-a sistat, iar cei ce și-au dobândit pământurile familiei s-au reîntins cu noi gospodării peste teritorii depărtate de căile de civilizație. Ei vor fi victime ale izolării, cu lumină de la lămpi cu petrol, sau de la lumânări, cu toalete mizere în fundul curții, fără utilități pentru igienă, într-o izolare degrasdantă. Guvernările de după și ziariști veninoși l-au criticat pe Nicolae Ceaușescu pentru inițiativa de a încerca civilizarea acelei populații răspândite și pentru planurile de sistematizare ale localităților rurale și au condamnat impunerea unui regim de înălțime pentru noile imobile centrale și restrângerea suprafețelor de locuire. Unul din scopurile lui NicolaeCeaușescu era de a crea centre rurale puternice, mai arătoase, cu un grad superior cultural și de civilizație, iar altul era și recuperarea semnificativă de teren arabil, sau agricol. Guvernul cripto-comunist de după Crăciunul din 1989 nu a fost să înțeleagă planurile bune ale regimului răsturnat, acționând pe toate planurile antipatriotic.     

Recoltele principale

Grâul și porumbul ocupau aproximativ două treimi din suprafața arabilă și peste 90% din terenurile pe care se cultivau cereale. Porumbul se cultiva pe o suprafață de peste 3 milioane de ha, iar grâul pe o suprafata de 2.5 milioane ha.

Alte cereale cultivate erau: orzul (550000 ha), ovazul (70000 Ha), orezul (50000 ha) și secara (40.000 ha).

Cele mai mari culturi necerealiere erau: floarea soarelui (460.000 ha), cartofi (350.000 ha), soia (350.000 ha), sfecla de zahar (270.000 ha), porumb de siloz (50.000 ha), tutun (35.000 ha).

Datorită îngrăsemintelor chimice, pesticidelor și extinderii suprafeței agricole, producția de cereale a crescut de la 5 milioane tone, în anii '60, la aproximativ 20 milioane tone la sfârșitul anilor '80.

La sfârșitul anilor '80 producția de cereale a României nu putea fi estimată corect datorită raportărilor exagerate ale unităților producătoare, ale Direcțiilor Agricole județene și ale Comitetelor județene ale PCR, în frunte cu Prim-Secretarul,. In 1987 guvernul se mandrea cu o productie de peste 31 milioane tone, dar estimarea Departamentului de Agricultura al SUA era de maxim 19 milioane tone. Tot în acel an, Banca Mondiala estima o productie de 16-17 milioane tone.

Septelul

Bovinele erau crescute în aproape toata țara în complexe din propietatea  CAP sau IAS. In sectorul particular cele mai multe erau crescute in zonele de de deal. Ovinele se creșteau în toți munții, în turme mari, dar și la câmpie în turme mici particulare, cu saivane în curte. Creșterea. păsărilor, porcinelor și a iepurilor era generalizată în sectorul

particular, dar existau și multe complexe de creștere în sectoarele zootehnice ale  CAP și IAS. In 1989, România avea 6,5 milioane de bovine, iar în 2013 i-au mai rămsa numai 1,9 milioane și dependență de importuri. O nouă victorie a guvernării de după 1989, guvernare incompetentă, lipsită de patriotism și profund viciată de parvenitism și de corupție de cea mai joasă specie. Aproape un sfert de veac, România a căzut pe mâinile unor politicieni ridicați din pleava societății, o amestecătură cleioasă și urât mirositoare de viermi care a răpit țării aerul curat al muncii.

In epoca lui Ceașescu creșterea efectivelor de bovine era țel prioritar, cu ferme specializate în producția de lapte, cu ferme de îngrășarea tăurașilor, cu ferme populate cu vaci de import și chiar cu ferme de izolare a vacilor bolnave de TBC. Fermele erau complet mecanizate iar cele pentru vaci de lapte erau compartimentate, având spații speciale pentru vacile apropiate de fătare, pentru viței pe diverse mărimi, etc, totul conform ultimelor prescripții în domeniu.

Creșterea ovinelor și a caprinelor a fost o preocupare tradițională, istorică, a românilor. Diversitatea producțiilor pe care le realizează, consumul redus de energie și natura furajelor pe care le consumă, conferă creșterii și exploatării ovinelor și caprinelor caracterul unei activității durabile și de perspectivă. Romania producea inainte de 1989 aproape 200 mii tone carne de oaie. Astăzi (2013) producem cu aproape 40% mai putin. S-au dezvoltat crescătorii de berbecuți, speciale pentru exportul rentabil în țările arabe.

S-au organizat complexe de creștere și exploatare și pentru alte specii de animale, cu succes la export, precum cele de iepuri. In plus capacitatea complexelor avicole a crescut continuu, așezând țara și în acest domeniu, pe un loc de frunte, O mulțime dintre acestea au dispărut foarte curând după 1990. 

Pescuitul

Datorita numeroaselor ape curgatoare si statatoare de pe teritoriul Romaniei productia de peste era destul de mare. Peștele prins pe Dunăre și, mai ales, în Deltă reprezenta aproximativ 90% din producția internă totală. In 1985  producția de pește a fost de 260.000 tone, iar în 1986 de peste 350000 tone.

Crescătoriile de pește erau în plină dezvoltare și se dorea ca până în 1989 peste 60.000 ha să fie acoperite cu crescătorii.

In România, activitatea de pescuit maritim s-a limitat până în anul 1964 la Marea Neagră, având ca ambarcații mahoanele cherhanalelor și traulerele mici (și învechite) ale „Intreprinderii Piscicole” din Brăila și ale „Intreprinderii de Industrializare și de Desfacere a Peștelui” din Tulcea, care aduceau la mal tonaje mici de pești  Oferta era mult inferioară cererii.

In anii 1964-1965 au fost comandate șantierelor navale din Japonia două mari traulere oceanice : „Constanța” și „Galați”, bazate în portul la frigorifer din Tulcea. Zece ani mai târziu, ele sunt repartizate „Comandamentului Flotei de Pescuit Oceanic”, privatizat după anul 1990 sub denumirea de „Compania Română de Pescuit Oceanic”.

Pescuitul oceanic românesc a avut loc în zone cu mare productivitate biologică din Oceanul Atlantic, îndeosebi în vestul Africii, pe platforma continentală din dreptul litoralului Americii de Nord din dreptul coastelor Labradorului. Mari cantități de pește oceanic erau vândute pe valută unor companii străine de pescuit, iar restul era predat cooperativelor alimentare ale organelor de Partid și de stat, armatei, securității și ministerelor. O parte din captura piscicolă eraa predată magazinelor de desfacere pentru pește sau, mai rar, întreprinderii „Alimentara”. Foarte curând, peștele oceanic congelat a devenit foarte apreciat li căutat de populație.

În primii trei ani de activitate, cele două nave au pescuit împreună o medie anuală de 6.620 tone de pește oceanic: acest succes a determinat guvernul să dezvolte flota de pescuit până la 20 de traulere și de 3 nave frigorifere de transport în 1973. În 1972 producția medie anuală pe navă activă era de de 2.864 de tone, adică o medie zilnică de 19,4 tone. Astfel, în anii 1970-1989, „Întreprinderea de Pescuit Oceanic” a ajuns la un număr de 50 de nave, din care 38 de pescuit și 12 frigorifice (POLAR) de transport, deservite de 5.125 de salariați (personal navigant și de deservire). Dar, simultan, pe toate mările lumii, resursele halieutice (de pescuit) s-au redus din cauza supra-exploatării, astfel ca productivitatea anuală a descrescut, navele fiind din ce în ce mai puțin rentabile, apoi devenind costisitoare, mai ales că învechindu-se, rata de defectări creștea. Pe de altă parte, condițiile de viață în țară degradându-se din cauza politicii de restricții economice ale guvernării Ceaușescu, o parte din pesonalul navigant calificat a rămas prin porturi străine.

După anul 1990, odată cu intrarea în economia de piață, nu mai putea fi vorba de a menține o flotă ne-rentabilă, ajungându-se în anul 1997 la numai 16 nave, majoritatea defecte, cu 843 de salariați ale căror salarii, devenite insuficiente pentru o viață decentă, erau plătite cu întârziere. Echipele manageriale se învinuiau reciproc de contractarea în mod ilegal a unor împrumuturi externe, de ipotecarea navelor fără acordul Consiliului de Administrație, de utilizarea creditelor în defavoarea companiei, de scoaterea navelor la licitație și de adjudecarea lor în favoarea unor cumpărători dinainte horărâți, astfel că această stare conflictuală dintre diferitele grupuri de interese a dus la decăderea economică a „Companiei de Pescuit Oceanic” și la falimentarea ei. In acel an 1997, compania a trecut printr-o fază de reorga­nizare cu obiectivul de a salva activitatea prin reacti­varea unor nave, re-obținerea dreptului de pescuit în zona Africii de Nord-Vest și Sud-Vest, obținerea licenței de pescuit și a cheltuielilor pentru efec­tua­rea primului ciclu de produc­ție, clarificarea situației unor nave închi­riate, plata salariilor persona­lului ș.a. Din păcate, era mult prea târziu, iar finanțarea restructurării lipsea : falimentarea s-a dovedit definitivă, iar peștele oceanic este de atunci încoace importat. Guvernarea coruptă și incompetentă a distrus și această subramură economică.

Până în 1990, flota maritimă comercială a României avea peste 300 de nave, la care se adăugau Flota de pescuit oceanic și cea fluvială. In februarie 2011, flota mai avea doar cinci nave, celelalte fiind înstrăinate.  Șacalii politici din fruntea statului reuiseră să spulbere întreaga bogăţie navală românească.

Apicultura

La sfârşitul anilor ’70, Romania, a devenit cel mai mare exportator de miere de albine din Europaşi al cincilea producator mondial. “Industria” mierii a luat fiinţă prin asocierea tuturor apicultorilor într-o cooperativă gigant cu character particular şi prin cotizare benevolă. Astfel a luat naştere, în 1965, Combinatul Apicol –Bucureşti, primul combinat apicol din lume (iniţiator Veceslav Harnaj, fără ajutor de la stat).