EXECUȚIA MAREȘALULUI ION ANTONESCU

La 2 iunie 1946 ar fi împlinit 64 de ani. Mareşalul Ion Antonescu a fost executat în ziua de 1 iunie 1946 alături de alţi colaboratori, de autorităţile comuniste şi ocupantul sovietic. Execuţia s-a produs la ora 18.00 în Valea Piersicilor, circa 500 de metri în interiorul închisorii Jilava. A murit cu “Trăiască România !” pe buze ca şi colegii săi, Mihai Antonescu, generalul Vasiliu şi profesorul Alexianu.

Evenimentul din după-amiaza zilei de 1 iunie 1946 este descris eroic chiar în Cartea Albă a Securităţii publicată în 1997: “După prima salvă de foc, toţi cei patru s-au prăbuşit la pământ. Mareşalul s-a ridicat din nou în picioare, strigând grupului de execuţie: Mai trageţi, călăilor, căci nu sunteţi în stare să mă omorâţi aşa de uşor! Se comandă o nouă salvă de foc, după care se prăbuşesc din nou. (…) Se hotărăşte ca comandantul detaşamentului să-I împuşte pe fiecare cu revolverul său. Acesta trage în mareşal şi, apoi, în ceilalţi toate cele 14 gloanţe. Medicul se apropie din nou şi constată că tot mai trăiesc.
Generalul Vasiliu, zâmbind, s-a lăsat legat la ochi, spunând că îi este indiferent, dar după câteva clipe şi-a dat legătura la o parte. Când au început salvele de foc, adevăraţii ostaşi români care păzeau închisoarea şi-au scos căştile, au făcut cruce şi toţi plângeau. Toţi condamnaţii au murit ca nişte eroi. În ziua de 2 iunie, mareşalul împlinea 64 de ani.

După executare, cadavrele au fost arse la crematoriu, iar urnele cu cenuşă au fost duse la Ministerul de Interne…”

Ion Antonescu declarase deja înainte de acest eveniment: “Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz dinainte orice graţiere. În felul acesta voi fi sigur că voi muri pe pământul Patriei!”.

Ion Antonescu  s-a născut la Piteşti la 15 iunie 1882, calendar nou. A fost şeful secţiei Operaţii de la Marele Cartier General în anii războiului pentru reîntregire, ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major, ministru de război. Din 4 septembrie 1940 până pe 23 august 1944 a fost prim-ministru al României şi apoi şef al statului (conducător). După cum ştim, Antonescu a luat decizia de intrare a României în cel de-al doilea război mondial, de partea şi sub comandamentul Germaniei.

Ion Antonescu în centrul fotografiei- ofițer de stat major în 1918

Antonescu a avut reputaţia unui comandant militar foarte priceput şi pragmatic. Duritatea sa i-a adus porecla de “Câinele roşu”.Între anii 1922 şi 1926, Antonescu a fost ataşat militar al României în Franţa şi Marea Britanie. După reîntoarcerea în România a fost promovat Comandant al “Şcolii Superioare de Război” între 1927 şi 1930, Şef al Marelui Stat Major al Armatei între 1933 şi 1934 şi Ministru de Război între 1937 şi 1938.
Generalul Antonescu a fost numit prim-ministru de către regele Carol al II-lea în septembrie 1940, după ce România fusese silită să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei Uniunii Sovietice (28 iunie 1940) şi nordul Transilvaniei Ungariei (30 august 1940). La numai două zile de la numirea sa în post, l-a silit pe regele Carol al II-lea să abdice. Fiul lui Carol II, Mihai a devenit noul rege. În faţa perspectivei unui război pe trei fronturi, (Germania în vest, Uniunea Sovietică în est şi Bulgaria în sud), Antonescu a căutat să facă o alianţă cu Germania Nazistă, în speranţa că va putea recupera măcar teritoriile ocupate de sovietici. Acest parteneriat era dorit de germani datorită rezervelor de petrol foarte importante ale României.

Antonescu s-a apropiat politic de  Garda de Fier, oferindu-le mai multe portofolii guvernamentale(15 septembrie 1940). El spera să poată aduce sub controlul său Garda de Fier, deoarece activităţile lor paramilitare subminau autoritatea statului. Această perioadă de coabitare între General şi Gardă a făcut ca statul să fie decretat “Stat naţional-legionar”. Până în cele din urmă, cum cererile legionarilor pentru creşterea rolului lor politic în guvern au fost în mod repetat respinse de Antonescu, Garda de Fier s-a răsculat (Rebeliunea legionară 21-24 ianuarie 1941). Antonescu a zdrobit rapid rebeliunea legionară, (având aprobarea tacită a germanilor, care doreau stabilitate economică în România), a scos în afara legii Garda de Fier şi a întemniţat pe toţi conducătorii acesteia care nu au reuşit să fugă din ţară.

Trebuiesc adăugate două momente de glorie militară pe care le-a trăit Ion Antonescu ]nainte de a deveni șeful statului. În 1940. Primul mare success al său s-a afirmat în toamna-iarna anului 1917, când trupele rusești bolșevizate se retrăgeau în debandadă spre țară reând, în drum, mari pagube pe micul teritoriu ce mai rămăsese neocupat și gândind să înlăture pe I.I.C. Brătianu și chiar pe regale Ferdinand I-ul. Aceste trupe immense de bolșevici trebuia să fie oprite de pe calea lor sălbatică și apărată țara. Ion Antonescu, pe atunci ofițer de stat major al generalului Prezan, a întocmit un plan deizgonirea bandelor bolșevice înarmate. Planul său a fost prezentat regelui într-un Consiliu de coroană și păus în aplicare. In perioada următoare armata română, organizată, și acționând după planul expus, a reușit să cureâe ăara (ce mai rămăsese din ea) de armatele bolșevice, să le dezarmeze și să le oblige să urmeze anumite trasee bligatyorii spre graniă. Cu unele dintre acele trupe de sălbatici a trebuit să se dea lupte grele (lupte între foștii aliați). Planul lui Ion Antonescu a făcut posibilă unirea Basarabiei cu Regatul României după câteva luni, în martie 1918. Bolșevicii rămași în bande pe teritoriul basarabean independent la cea dată, au fost exterminate și izgonite peste Nistru de armata română. Aceasta în condițiile în care la sud feldmareșearul Von Mackensen dorea să oblige pe românii trădați de ruși la o pace rușinoasă, pace pe care regale Ferdinand nu a semnat-o niciodată, deși a fost ratificată de guvernul Marghiloman.

Ultimul glonț pentru un erou național.

Un a doilea eveniment de onoare și recunoaștere a valorii sale, Ion Antonescu l-a trăit în vara anului 1919, pe timpul războiului româno-ungar. Atunci, regale Ferdinand a asistat la trecerea trupelor române peste Tisa. Obsrvându-l pe Antonescu ceva mai retras de anturajul regal, erdinand s-a dus la el, l-a îmbrățișat și i-a prins în piept propria decorație Mihai Vitezul pentru reușita planurilor sale de aruncare peste Tisa a armatei bolșevice ungare, care contraatacase cu câteva zile în urmă. In seara zișei de 3 august 1919, colonelul Rusescu a intrat în Budapesta cu numai 400 de cavaleriști și două tunri de mic calibru. A doua zi Budapesta a văzut și defilarea restului armatei române, condusă de generalul Mărdărescu.

Insoțirea Mareșalului  spre locul execuției

In vara anului 1944, în vreme ce sovieticii avansau împingând înapoi frontul către graniţele României, Antonescu a refuzat să-şi trădeze aliatul dar a început tratative pentru un armistiţiu Datorită simţului onoarei nu a vut să se cunoască official aceată opțiune a sa. La data de 23 august 1944, Regele Mihai, sprijinit ideologic de principalele partide politice, l-a destituit pe Antonescu şi l-a arestat în Palat în urma unei scene rușinoase.

După arestare, Antonescu a fost predat sovieticilor. Ostatic al sovieticilor, ţinut în arest timp de doi ani în URSS, a fost readus în ţară doar pentru a fi judecat “exemplar”. Condamnat la moarte de instanţa “Tribunalului Poporului” la data de 17 mai 1946, a fost executat la Jilava alături de foşti colaboratori apropiaţi, la 1 iunie 1946. Pe locul execuției, poporul roman ar trebui să ridice un monument grandiose, ca omagiu al bărbăției și onoarei. 

"IAR TIE POPOR INGRAT NU-TI VA RÁMÂNE NICI MÁCAR CENUSA MEA"......