MAREȘALUL ION ANTONESCU - EROU AL ROMÂNIEI

In toate momentele grele ale istoriei unei țari a fost nevoie ca soarta să aducă bărbați adevărați, bărbați care să ia în mâini și cuget, soarta lor și a celor pe care i-au condos. Acei bărbați au scris istoria prin lupta lor. Poporul roman a avut mulți bărbați bravi care au rămas necunoscuți, alții au intrat în panteonul eroilor români, unii mai des amintiți, iar  alții uitați. Numele lor sunt întipărite pe socluri, plăci memoriale, au dat numele lor unor  străzi sau instituții. Poporul roman nu poate uita de Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Ioan Vodă cel Cumplit, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Radu Șerban, Iancu de Hunedoara, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, Ferdinand I-ul etc. Aceștia au făcut multe pentru neamul românesc, unii au avut o soartă tragică, dar numele lor a rămas înscris în memoria românilor ca eroi ai unor timpuri dure, când s-au ridicat și au făcut față vremurilor, i-au inspirat și condus pe români în luptă 

împotriva dușmanilor mult mai numeroși, au învins, sau au fost învinși, dar au rămas în memoria poporului nostru ca adevărați lideri și ca exemple de urmat pentru alte vremuri grele ce au venit și vor mai veni, fie că le prevedem sau nu.

Ultimul glonț al călăului.

In istoria noastră a existat de curând o personalitate tragică și eroică, care s-a ridicat la nivelul celor mai sus menționați, dar al cărui nume nu este cu adevărat respectat, nu este înscris pe bulevarde sau străzi, nu a dat numele unor instituții sau școli, nu este amintit în cărțile de istorie ca un erou al neamului său. Nu are nici măcar un mormânt unde să i se pună o floare din când în când, nu are nimic în afară de amintirea câtorva conaționali care se încăpățânează să-l considere erou al neamului românesc.

Mareșalul și trădătorul Mihai I în vizită pe front

Fiindcă chiar asta a fost, un erou al neamului românesc, a trăit ca un erou, a luptat ca un erou și a murit ca un erou. A murit ca un erou adevărat, fără să ceară nimic în schimb, a ridicat brațul în fața plutonului de execuție și a strigat: Trăiască România!

Nu a acceptat niciodată să-și trădeze aliații, deși prevedea căderea lor

Mareșalul Ion Antonescu și Hitler

Dintre aliați, Hitler avea încrederea cea mai mare în Antonescu

deși nu și în capacitatea și dotarea armatei.

Mareșalul  Ion Antonescu primind bastonul din mâna lui Hitler

Ion Antonescu a fost un om adevărat care și-a dedicat viața și moartea României.. Adulat între anii 1940-1944, hulit în perioada comunistă, controversat în perioada post-comunistă, Mareșalul Ion Antonescu a intrat în istoria noastră ca o personalitate militară  de prim rang, care s-a evidențiat din timpul primului război mondial, ca șef de stat major al viitorului mareșal Prezan, autorul multor planuri de luptă pentru armata română care s-au concretizat în mari victorii, dar prea puțin cunoscute și recunoscute astăzi.

Când Moldova stătea sub amenințarea bandelor bolșevice care urmăreau asasinarea primului ministru Ion I. C. Brătianu și arestarea regelui Ferdinand pentru a proclama Republica Bolșevică Română, la finele anului 1917, la ședința de guvern din ajunul Crăciunului, când unii membri ai guvernului se gândeau să își dea demisia, de frica bolșevicilor ale căror sloganuri se auzeau sub ferestrele palatului din Iași, generalul Prezan a pus pe masă planul de contracarare a mișcării bolșevice. Atunci puțini au știut că acele planuri de acțiune au fost concepute de un maior din statul major al generalului Prezan, un necunoscut pe atunci, pe nume Ion Antonescu. Acele planuri, puse în aplicare, au avut drept rezultat alungarea trupelor bolșevizate ruse peste Prut, trupe trădătoare, care în unele cazuri au fost umilite, dezarmate și izgonite uneori prin luptă. Fără acea acțiune și a coeziunii armatei române ostilă, bolșevismului, unirea cu Basarabia, din 23 martie 1918, ar fi fost practic imposibilă.

In 1919, în războiul româno-ungar, condos de generalul Mărdărescu, a fost respins atacul bolșevic ungar peste Tisa și s-a trecut la contraatac. După zdrobirea ungurilor bolșevizați de la est de Tisa, s-a trecut marele râu pe la Tisza-Bo, în prezența regelui Ferdinand. Soldații români trececeau voioși podul de vase, însuflețiți de prezența suveranului și hotărâți să ocupe Budapesta. In acele momente a existat un eveniment uitat de istoriografie. Regele Ferdinand l-a observat pe Antonescu stând modest de o parte. S-a dus la el, l-a îmbrățișat și i-a pus pe piept propria decorație, ordinul Mihai Viteazul, spunându-i că acest rezultat military este datorat lui. Regele aflase că planurile contraatacului românesc de pe Tisa erau concepute tot de acest Ion Antonescu.

Timpul a trecut, iar vremurile veneau tot mai grele în Europa. Ion Antonescu a conceput un memoriu care a fost folosit la negocierile de pace de la Paris, precum și un altul destinat regelui Carol al II-lea despre dotarea precară a armatei în pragul următoarei conflagrații europene, care urma să devină un război mondial. Carol al II-lea l-a închis în mănăstirea Arnota din nordul Olteniei, dar în 1940, după raporturile teritoriale, Basarabia, nordul Bucovinei și nordul Ardealului, regele trufaș și corrupt l-a chemat pe Ion Antonescu ca singur salvator și ca om providențial. La vremuri grele, e nevoie de bărbați adevărați. Printr-un exercițiu de imaginație, se poate aprecia ce s-ar fi întâmplat dacă România ar fi avut la cârmă atunci un politician.

Din 6 septembrie 1940, după ce a forțat abdicarea lui Carol al II-lea și de când a obținut puterea în stat, au început polemicile dintre apărătorii și detractorii lui Antonescu. De la 6 septembrie 1940 și până la 23 august 1944, fiecare gest și ordin al lui a fost analizat, criticat sau lăudat, uneori cu prea multă pasiune și prea puțină logică și reflecție asupra cadrului internațional sau mobilurilor din spatele unei decizii sau alteia. Unii au susținut că deciziile mareșalului au avut ca scop și efect interesul României, iar alții că nu, dimpotrivă. Va fi nevoie de calm și de o dezbatere serioasă, atât asupra măsurilor bune, cât și asupra greșelilor strategico-politice. Dar nimeni nu a aruncat vreo umbră de îndoială asupra meritelor sale, a integrității, a respectului său privind cuvântul dat, a intrasigenței împotriva profitorilor și a corupției.

La 1 iunie 2013, s-au împlinit 67 de ani de la executarea sa. Românii ar fi trebuit să-ți amintintească că a murit ca un adevărat român care și-a făcut datoria.

Un fost deținut politic sub communism a relatat despre modul cum au fost formate pe teritoriul sovietic diviziile Tudor Vladimirescu și Horia, Cloșca și Crișan, din prizonieri români considerați suficient de îndoctrinați politic pentru a lupta alături de ruși. Chiar Ana Pauker făcea propagandă cutreierând lagărele pentru înscrierea prizonierilor români. Au fost unii care au acceptat doar pentru condiții mai bune față de cele din lagăr și pentru a se putea întoarce mai repede acasă. Pentru a testa fidelitatea acestor divizii, rușii le-au pus să lupte împotriva trupelor române de pe front. Au fost șase ofițeri din divizia Tudor Vladimirescu care au refuzat categoric, iar rușii i-au pus în fața plutonului de execuție. Cei șase ofițeri au murit strigând Trăiască România! Au fost cu adevărat eroi, dar nimeni nu i-a onorat post-mortem, sau nu le-a propagate numele. Nu am găsit încă confirmarea acestui episod și nici numele celor șase ofițeri români, dar dacă este real, exemplul este grăitor și înălțător.

Rămâne un lucru cu totul adevărat, acela că în fața plutonului de execuție, Mareșalul Ion Antonescu a strigat Trăiască România!. După prima salvă nu a murit, ci s-a ridicat într-un genuchi și le-a cerut clăilor să tragă mai bine.  In afara locului de execuție de la câteva sute de metri de închisoarea Jilava, soldații români și-au scos căștile și unii nu s-au putut abține să verse licrimi.