In a doua jumătate a sec.al 7-lea, pe timpul papei Honorius I-ul, domeniul
sfânt de la Aquae Salviae s-a îmbogățit cu o mănăstire construită de către
călugări greci, care par a fi fugit din țara lor în timpul invaziiilor arabe
din Cilicia. Impăratul de atunci al Imperiului Roman de Răsărit le-a donat
moaștele Sfântului Anastasie, călugărul persan ucis de Khosroes al II-lea, în
624. Mănăstirea reprezintă cea de a doua biserică a domeniului Aquae Salviae,
alături de biserica Santa Maria „Scala coeli” și biserica San Paolo alle Tre Fontane și de alte
oratorii.
Un ghid de pelerinaj, datând din jurul anului 650, indică un traseu de vizitare
a Mănăstirii Ad Aquae Salviae în care
"se găsesc moaștele Sfântului Anastasius și unde a fost decapitat Sfântul
Paul ". In ghid se vorbește și de
minuni săvârșite la Abație.
Mănăstirea și biserica au fost distruse de foc, la sfârșitul sec.al 8-lea .
O notă biografică privind pe papa Adrian I-ul ( 772-795 ) menționează în
trecere faptul că "prin neglijența călugărilor în liniștea nopții, mănăstirea
a martirului binecuvântat a lui Hristos, Anastasie, a fost distrusă de
foc." Reconstrucția și restaurarea a înceaput imediat, prin fervoarea papei Adrian I.
In secolul al 8-lea și în secolul al 9-lea, papii s-au arătat generoși față
de Manăstirea Sfântului Anastasie, fapt ce demonstrează prestigiul si
popularitatea acestui domeniu sfânt.
In 805, în urma unei victorii neașteptate împotriva lombarzilor, obținută
prin mijlocirea rugilor sale față de Sfântul Anastasie, Carol cel Mare, aliat
cu papa Leon al III-lea, a donat abației suprafețe mari, situate în regiunile
Orbetello și Ansedonia, din Toscana.
Aceste proprietăți nu au împiedicat un nou declin lent al mănăstirii. Starea
de degradare și de abandon a ajuns atât de gravă încât, în 1080, papa Grigore
al VII-lea, marele reformator, a luat măsuri. Confirmând drepturile și
posesiunile mănăstirii, a început restaurarea sa și a adus călugări benedictini
de la mănăstirea franceză Cluny. Apoi s-a îngrijit de renașterea vieții
monahale în Occident, pentru a se relua viața monahală bine organizată și severă.
După Marea Schismă, din 1054, cele mai multe dintre mănăstirile grecești din
Italia au fost preluate treptat de către călugări din vest, cu excepția
mănăstirii din Grottaferrata, care deși greaco-bazantină, a rămas de-a lungul
istoriei sale în comuniune cu Papa.
Analele vorbesc puțin despre perioada în care mănăstirea s-a aflat sub
administrarea benedictinilor de Cluny, perioadă care s-a terminat în 1140. O
nouă intervenție a papei Innocentius al II-lea a încredințat mănăstirea
abatelui Bernard de Clairvaux și călugărilor cistercieni. Ordinul cistercian
era atunci în plină expansiune. Bernard a sprijinit cu fermitate drepturile
lui Innocentus al II-lea împotriva acțiunilor antipapale ale lui Anacletus al
II-lea, sprijinit de călugării de Cluny .
Tre Fontane a devenit fiica Abației Clairvaux, din Franța, iar primul
stareț trimis a fost Pier Bernardo Paganelli (din Pisa), discipol și prieten al
Sfântului. Bernard. In 1145 el a devenit papă sub numele de Eugenius al III-lea.
Cunoscând bine insalubritatea locurilor, Eugenius al III-lea a oferit
călugărilor permisiunea excepțională de a petrece lunile de vară în castelul de
Nemi.
Structuri ale Bisericii Sfinților Vincent și Anastasius, sunt vizibile și astăzi. Un document din anul 1161
menționează pentru prima dată existența a trei biserici la abația Tre Fontane.
In 1370 s-au adus din Portugalia relicve ale Sf. Vincent de Saragosa . Ca
urmare, biserica abației a fost numită Basilica Sfintilor Vincent și Anastasie.
Refăcută temeinic în sec.al 13-lea, biserica realizată în întregime din
cărămidă, oferă un aspect auster cu elevația sa neobișnuită și cu pilaștrii săi
greoi, pilaștri pe care figurează încă urme ale picturilor cu apostoli, picturi
realizate de discipolii ai lui Rafael.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu