Castelele fortificate erau foarte deficitare în materie de confort. Incăperile, în afara scărilor, erau totuși spaţioase, dar miroseau, de obicei a grajd şi a noroi. Iluminarea era foarte slabă, chiar întunecoasă și sumbră, umiditatea atingea cote ridicate, pentru că aerisirea avea mult de suferit. Asta deoarece construcţia valora mult mai mult ca armă defensivă decât ca reşedinţă umană propriu-zisă. Nu lipseau totuşi covoarele frumos decorate, tapițeriile atârnate pe pereți pentru a anula răceala lor de piatră, Uneori geamurile erau viu colorate şi la acestea se adăugau alte facilitãţi care contribuiau la crearea unei simbolistici interioare care sã arate bogăţia în aceeaşi măsură în care o arăta exteriorul grandios și amenințător al foritificației.
Amuzamentul principal consta în banchete. Plictisul îşi fãcea repede loc, ţinând cont cã rezidenţii erau în primul rând îngrijoraţi să se afle cât mai puțin despre organizarea interioară a castelului, despre spații, sau circuite și despre pază. In afara castelului, bărbații se mai ocupau de vânătoare, sau antrenamente de luptă, dar în interior atmosfera era destul de monotonă, cu pereții înnegriți de fumul torțelor, sau al opaițelor. Se mai juca șah și unele jocuri pe masă, se cosea, se lucra la gherghef, etc, dar calea esenţială pentru distracţie şi relaxare era mâncatul, organizându-se mereu banchete bogate, cu cantități enorme de carne și băutură, pe lângã care îşi făceau numărul o pleiadă de menestreli şi bufoni nomazi. Mulți bufoni făceau parte din personalul seniorului, dar menestrelii și actorii ambulanți erau ținuți totdeauna în afara castelului, ca personaje disprețuite.
Servitorii din castel primeau tratamentul...animalelor de casã. Iar în evul mediu asta nu era un lucru rãu, pentru cã, de pildã, slugile dormeau în partea din castel unde se afla şi nobilul, unde exista un şemineu. Dormeau pe podea, dar aveau pături. Lor li se aruncau, pe jos, resturile de la masa nobililor. Alţi localnici de condiţie şi mai joasã ocupau ungherele friguroase ale castelului, neprimind nicio atenţie de la stăpâni. Șemineele din sala mare, sau din încăperile seniorilor erau foarte largi, supradimensionate, putând înghiți adevărați bușteni de lemn. La lemn nu se făcea economie.
Punctul vulnerabil al fortificaţiilor a rămas mult timp fântâna. Sigur cã apãrãtorii inventau multe metode de a respinge inamicul, bombardându-l cu tot soiul de substanţe încinse, menţinând impenetrabilitatea fortãreţei, dar dacã fântâna seca sau duşmanul reuşea sã o otrãveascã, restul conta prea puţin. Se contura o înfrângere garantatã cãci la castel fântâna era cãlcâiul lui Achile.
Probabil unul dintre cele mai mari dezavantaje ale fortificaţiei îl reprezenta absenţa toaletelor. Rezidenţii castelului beneficiau doar de nişte simple găuri în ziduri prin care reziduurile ajungeau în şanţul sau pe pantele care îl înconjurau. Micile ”latrine” ale seniorilor mai erau numite ”garderobe” pentru că utilizatorii nu se debarasau niciodatã de haine din cauza frigului şi insectelor. Mirosurile pestilențiale se răspândeau prin tot castelul, împreună cu cele de la grajduri și din curtea strâmtă plină de noroi și amestec de dejecții animaliere, sau de bucătărie (sânge, organe interne de animale, oase, pene, etc).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu