Războiul Civil Spaniol, care a durat de la 17 iulie 1936 până
la 1 aprilie 1939,
a fost un conflict în care forțele franchiste sau naționaliste, conduse de
generalul Francisco Franco au
învins forțele Republicane sau Legaliste – cuprinzând liberali anticlericali,
socialiști, comuniști, anarhiști și autonomiști – ale celei de a Doua
Republici Spaniole.
Republicanii au obținut sprijinul Uniunii Sovietice și
al Mexicului, iar naționaliștii au fost
susținuți de Italia
fascistă, Germania nazistă și
de Portugalia vecină.
Războiul a crescut tensiunile din perioada
premergătoare celui de-al Doilea
Război Mondial și a fost văzut ca o confruntare indirectă între
Uniunea Sovietică comunistă și axa fascistă germano-italiană. S-a recurs la
tancuri și la bombardamente ale orașelor, cum avea să se întâmple și în cazul
conflagrației mondiale ulterioare. Mass-media au atras un nivel de atenție fără
precedent asupra conflictului, iar mari scriitori precum Ernest Hemingway și George Orwell au scris despre acesta.
Războiul a rămas memorabil în istorie pentru pasiunile și conflictele politice
pe care le-a angajat, dar și pentru atrocitățile comise de ambele tabere.
Ambele părți au masacrat numeroși civili pentru convingerile lor politice, și,
după terminarea războiului, republicanii au continuat să fie persecutați de
naționaliștii învingători.
Preludiul războiului
Contextul istoric
Războiul a avut mai multe cauze, multe dintre acestea
fiind tensiuni existente de multă vreme și care au escaladat de-a lungul
anilor.
Sec.al 19-lea a fost o perioadă
foarte agitată în Spania, unde s-au desfășurat numeroase războaie civile și
revolte, provocate atât de reformiști, cât și de conservatori, în tentativa de
a se înlătura reciproc de la putere. Forțele liberale care au preluat puterea
pentru prima oară după Constituția spaniolă din 1812 urmăreau să
abolească monarhia absolutistă a
vechiului regim și să înființeze un stat liberal. Cele mai tradiționaliste segmente
ale spectrului politic spaniol au încercat sistematic să blocheze aceste
reforme și să susțină monarhia. Carliștii – susținători ai Infantelui Carlos și ai urmașilor
acestuia – s-au unit sub lozinca „Dumnezeu, Țara și Regele” și au luptat pentru
cauza tradiției spaniole (absolutismul și catolicism) împotriva liberalismului și ulterior republicanismului guvernelor spaniole
din acea perioadă. Carliștii, uneori (inclusiv în perioada războaielor carliste),
s-au aliat cu naționaliștii (a
nu se confunda cu naționaliștii din Războiul Civil) în încercarea de a restaura
drepturile istorice (și pentru a obține autonomie regională sporită) acordate
de fuero din Țara Bascilor și Catalonia. În plus, începând din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, liberalismul a fost depășit în aripa stângă a
spectrului politic de diferite tipuri de socialism și mai ales de anarhism, mult mai puternic și mai numeros
în Spania decât oriunde altundeva în Europa, cu excepția (poate) a Rusiei.
Spania a experimentat mai multe sisteme de guvernare
diferite în perioada dintre războaiele
napoleoniene de la începutul secolului al XIX-lea și izbucnirea
războiului civil. În mare parte din secolul al XIX-lea, Spania a fost monarhie
constituțională, dar sub atacuri din diferite direcții. Prima
republică spaniolă, fondată în 1873, a fost de scurtă durată.
Monarhia lui Alfonso al XIII-lea a
durat din 1887 până în 1931, dar, după 1923, a fost susținută de dictatura
militară a lui Miguel Primo de
Rivera. În urma înlăturării lui Primo de Rivera în 1930,
monarhia nu a mai putut păstra puterea și în 1931 a
fost declarată a doua
republică spaniolă.
Această republică a ajuns în curând să fie guvernată
de o coaliție de centru-stânga. Au fost adoptate mai multe reforme
controversate, cum ar fi legea agrară din 1932, prin care s-a împărțit pământ
țăranilor săraci. Milioane de spanioli trăiau sub limita sărăciei sub controlul
strâns al aristocraților proprietari de pământuri într-un sistem cvasifeudal. Aceste reforme, împreună cu
alte legi împotriva clerului, și cu reforme (cu reduceri de personal) în
domeniul militar, au creat o opoziție puternică.
Constituția
din 193
Constituția Republicii Spaniole din 1931 a fost
adoptată la data de 9 decembrie 1931 de
către Curtea
Constituțională, după alegerile generale spaniole din 1931,
care a urmat proclamării celei de-a doua republici, și a rămas în vigoare până
la sfârșitul războiului civil din Spania în 1939. Republica Spaniolă din exil a
continuat s-o recunoască până în 1977, când procesul politic al așa-numitei
tranziții spaniole a permis elaborarea unei noi Constituții democratice.
Constituția
era organizată în 9 capitole (125 de articole în total), precum și două
dispoziții tranzitorii.
Alegerile
din 1933
La 28 iunie 1931,
în Spania s-au organizat alegeri pentru
Curtea Constituțională a celei de-a doua Republici Spaniole. Cea de-a doua
rundă a alegerilor, cu diferite alegeri a fost între 12 iulie și 8 noiembrie. La alegeri au participat
inclusiv PSOE, Lerroux (radicalii), radical-socialiștii, progresiștii (Dreptul
Liberal Republican) și Republicanii.
Alegerile au avut ca rezultat o victorie răsunătoare
pentru republicanii-socialiști. Republicanii de dreapta și centru (cu excepția
radicalilor) au rămas cu un singur mandat, în timp ce dreapta-monarhică a
suferit un serios pas înapoi. Ca rezultat cea mai mare parte a locurilor din
Parlament (nucleul s-a format în jurul socialiștilor și al
radical-socialiștilor republicani de la începutul anului și radicalii
progresiști din coaliția de stânga) a condus la așa-numitul " biennium
reformist" între anii 1931 și 1933.
Nu există unanimitate cu privire la afilierea politică
a tuturor parlamentarilor. In plus, grupurile au fost foarte mobile. În
conformitate cu aceste situații, rezultatele pot fi defalcate după cum urmează:
Rezultatele alegerilor generale spaniole din 28 iunie 1931
|
|||||
Partid
|
Locuri
|
Procentaj
|
|||
Partidul Socialist (PSOE)
|
115
|
24,5
|
|||
Partidul Republican Radical (PRR)
|
94
|
20,2
|
|||
Partidul Republican Radical Socialist (PRRS)
|
59
|
12,5
|
|||
Luptătorii Republicani din Catalonia (ERC)
|
31
|
6,5
|
|||
Acțiunea Populară
|
28
|
5,9
|
|||
Partidul Țăranilor
|
26
|
5,5
|
|||
Dreapta Liberală Republicană
|
22
|
4,6
|
|||
Federaliștii
|
17
|
3,6
|
|||
Federația Republicană Galiciană
|
16
|
3,4
|
|||
Bască-Navarra
|
15
|
3,2
|
|||
Gruparea de serviciu a Republicii
|
13
|
2,8
|
|||
Liga
Regionalistă
|
4
|
0,8
|
|||
Uniunea Socialistă a Cataloniei
|
4
|
0,8
|
|||
Partidul Republican Catalan
|
2
|
0,4
|
|||
Partidul Liberal Democrat (Spania)
|
2
|
0,4
|
|||
Republicanii
Galleguista
|
1
|
0,2
|
|||
Monarhicii
Liberali
|
1
|
0,2
|
|||
Independenții
|
20
|
4,2
|
|||
TOTAL
|
470
|
100,00
|
|||
Victoria Frontului Popular în 1936
La alegerile din 1936, rezultatele extrem de strânse au
adus victoria unei noi coaliții de socialiști (Partidul Socialist al
Muncitorilor din Spania), liberali (Stânga Republicană și Partidul Uniunea
Republicană), comuniști, și diverse grupări naționaliste regionale. Frontul
Popular a obținut 34% din voturi, iar guvernul CEDA, în exercițiu, a primit 33
de procente. Acest rezultat, coroborat cu refuzul socialiștilor de a participa
la formarea noului guvern, a dus la o teamă generalizată de revoluție. Largo
Caballero, supranumit „Lenin al
Spaniei” de Pravda, a anunțat că
țara este în pragul revoluției. Această afirmații au avut doar rolul de a
îndepărta toți moderații din coaliția sa. Socialistul moderat Indalecio
Prieto a condamnat retorica și marșurile comuniste
considerându-le provocatoare.
Obiectivele
Partidului Comunist
Din punctul de vedere al Cominternului, stânga din ce în ce mai
puternică, deși fragmentată și dreapta slăbită constituiau o situație optimă. Scopul său era ca, sub acoperirea
instituțiilor democratice legitime, să scoată în afara legii organizațiile de
dreapta și să transforme statul într-o „republică populară” de factură
sovietică, dominată totalmente de stânga comunistă, scop declarat nu doar în
cadrul instrucțiunilor Cominternului, ci și în declarațiile publice ale PCE (Partidul Comunist din Spania).
Azaña
președinte
Fără socialiști, Primul Ministru Manuel Azaña, un liberal care susținea
reforme treptate cu respectarea procesului democratic, a condus un guvern
minoritar. În aprilie, parlamentul l-a înlocuit pe președintele Niceto
Alcalá-Zamora cu Azaña. Demiterea lui Zamora Zamora
Creșterea violenței și tensiunilor
politice
Aceasta
a fost o perioadă de creștere a tensiunilor. Radicalii au devenit mai agresivi,
în vreme ce conservatorii au apelat la acțiuni paramilitare. Conform surselor
oficiale ale perioadei, 330 de oameni au fost asasinați și 1.511 au fost răniți
în acte de violență pe motive politice; arhivele relevă 213 tentative eșuate de
asasinat, 113 greve generale, și distrugerea (de regulă prin incendiere) a 160
de edificii religioase.
Castillo și Calvo Sotelo decedează
La 12 iulie 1936, în Madrid, o grupare de extremă
dreapta l-a asasinat pe locotenentul José
Castillo de la Gărzile
de Asalt, o unitate specială de poliție înființată pentru a gestiona
violența urbană. Un politician socialist a fost și el asasinat cu această
ocazie. A doua zi, un simpatizant al stângii, Luis Cuenca l-a ucis pe José
Calvo Sotelo, lider al opoziției conservatoare
din Cortes (parlamentul spaniol), ca răzbunare. Cuenca Cuenca
Calvo Sotelo era principalul politician monarhist din
Spania. El protesta împotriva a ceea ce el considera a fi escaladarea terorii
antireligioase, exproprierilor, și reformelor agrare pripite, pe care le
considera de natură bolșevică și
anarhistă. În schimb, el susținea înființarea unui stat corporativ și declarase că un
dacă un astfel de stat este fascist, atunci și el
este fascist.
El declarase că soldații spanioli ar fi nebuni dacă
nu s-ar fi ridicat la luptă pentru Spania împotriva anarhiei. La rândul său, liderul
comuniștilor, Dolores
Ibarruri, cunoscut sub porecla de La Pasionaria, ar fi jurat că
discursul lui Calvo Sotelo avea să fie ultimul pe care acesta urma să-l țină
în Cortes. Deși generalii naționaliști erau deja în faze avansate ale
planificării unei revolte, evenimentul le-a furnizat un declanșator convenabil,
și o justificare publică pentru lovitura de stat planificată de ei.
Izbucnirea războiului
Revolta militară naționalistă
Genialul
general monarhist José Sanjurjo a fost figura cea mai
importantă a rebeliunii, în vreme ce Emilio
Mola era însărcinat cu planificarea și secundul lui Sanjurjo Mola a demarat în mod serios
planurile în primăvară, dar generalul Francisco Franco a ezitat până la
începutul lui iulie, făcându-i pe alți complotiști să-l poreclească „Miss Insulele Canare 1936”. Franco era un jucător-cheie din
cauza prestigiului său ca fost director al academiei militare și ca cel care
stinsese revolta socialistă din 1934.
De teama unei lovituri de stat militare, Primul
Ministru Casares
Quiroga l-a trimis pe generalul de origine portoricană Manuel
Goded Llopis în Insulele Baleare și pe generalul Francisco Franco în Insulele Canare. La 17 iulie 1936,
complotiștii au dat semnalul declanșării loviturii de stat trimițând fraza
codată, „În toată Spania, cerul este senin.” Llopis și Franco au preluat
imediat controlul insulelor pe care se aflau. Avertizați de iminența unei
lovituri de stat, stângiștii au baricadat drumurile la 17 iulie. Franco a
evitat arestarea mergând cu un remorcher la aeroport.
Un agent de informații britanic de la MI6,
maiorul Hugh
Pollard, l-a dus apoi pe Franco în Marocul
spaniol cu un avion de Havilland DH.89 Dragon Rapide, unde acesta s-a
întâlnit cu Juan
March Ordinas, într-o zonă în care Armata
spaniolă a Africii, sub conducerea unor ofițeri naționaliști, nu
avea adversari. Sanjurjo a fost ucis într-un accident aviatic la 20 iulie, și
comanda efectivă a fost împărțită între Mola în nord și Franco în sud.[3]
Reacția
guvernului
Revolta trebuia să fie o lovitură de stat rapidă,
dar greșelile comise în unele zone au permis guvernului să păstreze controlul
în unele părți ale țării. După prima etapă, rebelii nu au reușit să preia
controlul niciunui mare oraș In Madrid ei au fost asediați în
cazărmile Montaña. Cazărmile au căzut a doua zi în urma unor lupte soldate cu
multe victime. În Barcelona, anarhiștii
s-au înarmat și i-au învins pe rebeli. Generalul Goded, care a sosit din
Insulele Baleare, a fost capturat și executat.
Totuși, frământările au facilitat preluarea
controlului de către anarhiști asupra Barcelonei și asupra regiunii rurale
din Aragon și din Catalonia, zonă care s-a separat de facto
de guvernul republican. Republicanii au păstrat controlul asupra Valenciei și asupra unei zone care
acoperea întreaga coastă de est a Spaniei și zona centrală din jurul
Madridului. Cu excepția Asturiei, Cantabriei și a unei părți din Țara Bascilor, naționaliștii au preluat
mare parte din nordul și nord-vestul Spaniei și o zonă din sud, și anume
centrul și vestul Andaluziei, împreună
cu orașul Sevilla.
Combatanți
Republicanii
Republicanii (denumiți și loialiști spanioli) au
primit arme și voluntari din Uniunea Sovietică, Mexic, de la Internaționala
Socialistă și de la Brigăzile
Internaționale. Republicanii erau o alianță largă, cuprinzând de la
centriști care susțineau o democrație liberală capitalistă moderată până la
revoluționari anarhiști și comuniști; baza lor umană era mai ales urbană și
seculară, dar conținea și țărani fără pământ, și era deosebit de puternică în
regiunile industriale ca Asturia și Catalonia. Această facțiune a fost
denumită „loialiștii” de susținătorii
săi, „republicanii”, „Frontul
Popular” sau „Guvernul” de toate părțile,
și „roșiii” de dușmani.
Țara Bascilor, regiune conservatoare, catolică,
împreună cu Galicia și cu Catalonia, care înclina mai mult spre
stânga, doreau o autonomie mai largă sau chiar independența de guvernul central
de la Madrid
Naționaliștii
Naționaliștii, în schimb, se opuneau mișcărilor
separatiste, dar scopurile lor erau definite în primul rând de atitudinea anticomunistă și de teama de divizarea
Spaniei, ceea ce a coagulat mișcări diferite sau chiar dușmane ca falangiștii și
monarhiștii. Această tabără a fost
denumită „naționaliștii”, „rebelii”, sau „insurgenții”.
Adversarii lor îi denumeau „fasciști” sau „francoiști”.
Liderii lor proveneau dintre moșierii monarhiști, mai
conservatori, și susțineau centralizarea puterii în stat. Germania nazistă și Italia fascistă,
precum și mare parte din clerul romano-catolic,
i-au susținut pe naționaliști, Estado Novo din Portugalia le-a furnizat suport
logistic. Forțele lor se adunaseră în „Ejército
Nacional” sau „Armata Națională”.
Alte facțiuni combatante
Participanții activi în război acopereau toată gama
de poziții politice și ideologii ale vremii. Tabăra naționalistă cuprindea și
pe carliști și pe monarhiști legitimiști, naționaliștii spanioli, falangiștii,
catolicii, și majoritatea conservatorilor și liberalilor monarhiști. De partea
republicanilor se aflau socialiștii și liberalii, precum și comuniștii și anarhiștii.
Naționaliștii catalani și basci nu au ales o singură
tabără. Naționaliștii catalani de stânga erau de partea republicanilor.
Naționaliștii conservatori catalani erau mai puțin fermi în privința susținerii
guvernului republican din cauza anticlericalismului și confiscărilor de
pământuri care aveau loc în unele zone controlate de acesta (unii naționaliști
conservatori catalani, cum ar fi Francesc Cambó au finanțat chiar
tabăra rebelilor). Naționaliștii basci, sub umbrela grupării
conservatoare Partidul Naționalist Basc, susțineau moderat guvernul
republican, deși naționaliștii basci din Álava și Navarra au fost de partea rebelilor
din aceleași motive care îi influențau și pe conservatorii catalani.
Din altă perspectivă, naționaliștii aveau de partea
lor majoritatea clerului catolic și a catolicilor practicanți (din afara Țării
Bascilor), elemente importante ale armatei, majoritatea marilor proprietari de
pământuri, și numeroși oameni de afaceri. Republicanii aveau de partea lor
majoritatea muncitorilor din orașe, majoritatea țăranilor, și mare parte din
clasa de mijloc cu educație, mai ales aceia care nu erau întreprinzători.
Unul dintre motivele principale invocate de
naționaliști era confruntarea cu anticlericalismul regimului republican și
apărarea Bisericii
Romano-Catolice, care fusese ținta atacurilor, și pe care mulți din
cei din tabăra republicană dădeau vina pentru relele din țară. Chiar înainte de
război, edificiile religioase fuseseră incendiate și clericii uciși fără ca
autoritățile republicane să ia vreo măsură de prevenire. Ca parte din revoluția
socială ce avea loc, alte biserici erau transformate în Case ale
poporului.
La fel, numeroase dintre masacrele comise de
republicani aveau ca țintă clerul catolic. Trupele marocane musulmane ale lui
Franco au considerat și ele acestea niște acte respingătoare, și în mare parte
au luptat cu loialitate și adesea cu ardoare de partea naționaliștilor.
Articolele 24 și 26 ale Constituției Republicii interziceau mișcarea iezuită, fapt ce a jignit pe mulți
dintre conservatori. Revoluția din zonele republicane de la începutul
războiului, unde au murit 7.000 de clerici și mii de mireni, au constituit ceea
ce Stanley Payne denumea „cea mai extinsă și mai violentă persecuție a
catolicismului din istoria occidentală, în unele feluri mai intensă chiar
decât Revoluția franceză”,
împingându-i pe catolici, care nu mai aveau alternative, de partea
naționaliștilor într-o mai mare măsură decât ar fi fost de așteptat.
După declanșarea loviturii de stat,
furia împotriva bisericii și rolului său în viața politică spaniolă s-a
reaprins. În afara aspectelor religioase, naționaliștii basci, care erau
aproape în întregime de partea republicii erau, în mare parte, catolici.
Simpatizanții republicani au proclamat lupta între „tiranie și democrație”, sau între „fascism și libertate”, și mulți tineri care nu erau de
origine spaniolă, revoluționari și reformiști s-au alăturat Brigăzilor
Internaționale, crezând că Republica Spaniolă era linia întâi a
războiului împotriva fascismului. Susținătorii lui Franco, însă, au prezentat
lupta ca una între „hoardele roșii” ale comunismului și anarhismului de o parte și
„Civilizația creștină” de
cealaltă parte. Ei afirmau și că luptau pentru protejarea Establishmentului și pentru aducerea
securității și sensului în ceea ce ei considerau o societate neguvernată și
lipsită de lege.
Republicanii erau și ei împărțiți. Stânga nu era de
acord în multe aspecte cu naționaliștii conservatori basci sau catalani. În
Cortes (parlamentul spaniol) erau reprezentate în 1931 16 partide. Când s-a
acordat autonomie Cataloniei și Țării Bascilor în 1932, s-a încercat o lovitură
de stat naționalistă, dar aceasta a eșuat. Unei tentative a comuniștilor de a
prelua controlul i s-au opus anarhiștii, ceea ce a avut ca rezultat masacrarea
a sute de rebeli și un război civil între anarhiști și comuniști în Catalonia
Implicarea externă
La războiul civil spaniol au participat numeroși
cetățeni străini, atât în lupte cât și pe posturi de consilieri politici.
Guvernele străine au contribuit cu ajutor financiar și militar la forțele
conduse de Generalísimo Francisco Franco. Forțele ce luptau de
partea celei de-a doua republici spaniole au primit și ele ajutor limitat, dar
acesta a fost împiedicat de embargoul impus traficului de arme de către Franța și Regatul Unit.
Acest embargo nu a fost foarte eficient, și mai ales
Franța a fost acuzată că a permis ajungerea unor transporturi masive la
republicani—deși acuzațiile au venit mai ales din partea Italiei, ea însăși
implicată de partea naționaliștilor. Se considera în general la acea vreme că
acțiunile clandestine ale diferitelor puteri europene riscau un alt „Mare Război”.
Liga Națiunilor
Reacția Ligii Națiunilor la
ceea ce se întâmpla în timpul războiului a fost mai ales una neutră și
insuficientă pentru a restrânge importul masiv de armament și de alte resurse
pentru război practicat de cele două facțiuni. Deși s-a înființat o Comisie de
Neintervenție, politicile acesteia au fost în mare parte ineficiente.
Directivele sale au fost subminate de politicile de pacificație ale puterilor
europene, atât democrate cât și nedemocrate de la sfârșitul anilor 1930:
guvernul spaniol oficial al lui Juan
Negrín a fost abandonat treptat de Ligă în această perioadă.
De partea rebelilor
Rebelii
au fost puternic susținuți în război cu trupe și armament de Italia fascistă și
de Germania nazistă. De asemenea, grupări naționaliste
din alte state au oferit suport, cum ar fi gruparea irlandeză „Cămășile
albastre”. De asemenea, membri ai Mișcării Legionare din România a participat la conflict de
partea rebelilor, membrii acesteia Ion Moța și Vasile Marin, morți la Majadahonda, fiind înmormântați cu mult
fast la București.
Italia
fascistă și Germania nazistă
Atât Italia fascistă,
condusă de dictatorul Benito Mussolini, cât și Germania nazistă,
condusă de dictatorul Adolf Hitler, au
trimis trupe, avioane, tancuri, și alte arme în ajutorul lui Franco. Guvernul
italian a furnizat „Corpul de Trupe
Voluntare” (CTV, sau Corpo Truppe Volontarie) iar Germania a trimis „Condor
Legion” (Legiunea Condor). CTV a avut un maxim de 50.000 de membri
și 75.000 de italieni au luptat în Spania. Forțele germane au numărat
aproximativ 12.000 de oameni la momentul de maxim, 19.000 de germani luptând în
total în Spania.
A ajutat la blocarea transportului de arme din URSS în
Spania, cu propriile sale acțiuni de marina. A contribuit cu patru
"submarine legionare" la flota lui Franco și i-a vândut patru
distrugătoare și două submarine.
Italia a fost, potrivit lui R.
Serrano Suñer, „cel mai mare ajutor, altruist si dezinteresat”, a
avut trei divizii complete în Spania, în timp ce Germania a dat imediat ajutor
material, Italia a oferit sprijin practic gratuit.
Italia a participat de asemenea, cu aproximativ 300
de avioane la cauza rebelă.
Voluntari irlandezi
In pofida declarațiilor guvernului irlandez că
participarea la război este ilegală, aproximativ 250 de irlandezi au luptat
pentru republicani și aproximativ 700 din adepții lui Eoin
O'Duffy („Cămășile
albastre”) au mers în Spania pentru a lupta de partea lui Franco.
Totuși, la sosirea în Spania, contingentul de
irlandezi al lui O'Duffy a refuzat să lupte contra bascilor de partea lui
Franco, văzând asemănări între lupta lor recentă și aspirațiile bascilor pentru
independență. Ei considerau că rolul lor principal în Spania era cel de a lupta
împotriva comunismului, în apărarea catolicismului. Oamenii lui Eoin O'Duffy nu
au apucat să lupte prea mult în Spania și au fost trimiși acasă de Franco după
ce s-a tras accidental asupra lor de către trupe naționaliste.
De
partea republicanilor
Republicanii au fost puternic susținuți de mișcarea
comunistă mondială. Principala sursă de armament a acesteia a reprezentat-o cel
mai mare stat comunist din lume la acea vreme, Uniunea Sovietică. Brigăzile
Internaționale au furnizat mare parte din resursele umane,
formate din militanți comuniști din mai multe state ale lumii. Oamenii trimiși
de Partidul
Comunist din România au fost organizați în Brigada „Ana Pauker”, din care au făcut parte,
printre alții, Petre Borilă,
drept comisar politic și Valter Roman drept ofițer.
Uniunea
Sovietică
Uniunea Sovietică a
oferit în primul rând materie primă și asistență forțelor republicane. Uniunea
Sovietică a ignorat embargoul impus de Liga Națiunilor asupra
vânzărilor de arme republicanilor, asemenea altor câteva state. Uniunea
Sovietică a fost cea mai importantă sursă de armament pentru republicani.
Printre armele furnizate de URSS au fost și: tancuri, avioane si arme de
artilerie.
Cu toate acestea, republica a trebuit să plătească
armele sovietice cu rezervele de aur al Băncii Naționale Spaniole. Armele au
fost de multe ori de proastă calitate și în plus au fost vândute la un preț
deliberat exagerat. Costul armelor sovietice a fost de peste 500 de milioane de
dolari americani, două treimi din rezervele de aur de dinainte de război
ale Băncii
Naționale Spaniole.
Uniunea
Sovietică a trimis, de asemenea, un număr mic de consilieri militari în Spania.
În timp ce trupele sovietice s-au ridicat la nu mai mult de 700 de bărbați,
„voluntari” sovietici.
In plus, Uniunea Sovietică dădea
directive partidelor comuniste din întreaga lume să se organizeze și să
recruteze celebrele Brigăzi
Internaționale.
Comuniștii
sovietici care fuseseră trimiși de Stalin, mai ales în Catalonia, la Barcelona
au lichidat o mare parte a celor care se opuneau politicii de la Moscova.
printre cei eliminați de către comuniștii infiltrați în Spania Camillo Berneri,
filosof italian, Kurt Landau, comunist austriac, Andreu Nin.
Brigăzile internaționale de voluntari
Brigăzile Internaționale au reprezentat cel mai mare
contingent de trupe de luptă pentru republicani. Aproximativ 30.000 de cetățeni
străini, probabil, din 53 de țări au luptat în diferite brigăzi. Cele mai multe
dintre acestea erau formate din comuniști sau din sindicaliști, aproape toți
voluntari, și au fost organizate și conduse de comuniști aflați sub controlul
Moscovei.
Mexic
Republica Mexicană a susținut public partea
guvernului republican de la Madrid
Totuși, Mexicul a furnizat ceva ajutor material, o
cantitate mică de avioane de fabricație americană
In Mexic s-au construit de asemenea locuințe pentru
intelectualii, copiii și familiile care au sosit în portul Veracruz.
Evacuarea
copiilor
Pe măsură ce războiul a avansat pe frontul de nord,
autoritățile republicane au organizat evacuarea copiilor. Acești copii au fost
trimiși în Regatul Unit, în Belgia, în Uniunea Sovietică, în alte țări europene
și în Mexic. Cei din țările din Europa de Vest s-au întors la familiile lor
după război, dar mulți din cei din URSS, proveniți din familii comuniste, au
rămas și au trăit al Doilea
Război Mondial din perspectiva sovietică.
La fel ca și tabăra republicană, naționaliștii lui
Franco au pregătit evacuarea copiilor, femeilor și vârstnicilor din zonele
afectate de război. Tabere de refugiați pentru acești civili evacuați de
naționaliști s-au înființat în Portugalia, Italia, Germania ,
Olanda și Belgia.
Pacifismul
în Spania
In anii 1930, Spania a devenit centrul atenției
organizațiilor pacifiste, printre care Fellowship of Reconciliation, War
Resisters League și War Resisters' International(al cărei
președinte era parlamentarul britanic și liderul laburist George
Lansbury). Mulți oameni printre care și cei numiți
astăzi insumisos (nesupușii) au căutat strategii non-violente.
Importanți pacifiști spanioli, cum ar fi Amparo
Poch y Gascón și José
Brocca i-au susținut pe republicani. Cum a demonstrat și
autorul american Scott H. Bennett, pacifismul din Spania nu era
echivalent cu pasivismul, și munca periculoasă depusă și sacrificiile
făcute de liderii și activiștii pacifiști, cum ar fi Poch și Brocca arată că
„curajul pacifist nu este mai puțin eroic decât cel militar” (Bennett, 2003:
67–68). Brocca a declarat că pacifiștii spanioli nu au altă alternativă decât
să ia atitudine împotriva fascismului. El a pus această atitudine în practică
prin diverse mijloace, inclusiv prin organizarea muncitorilor din agricultură
pentru a menține aprovizionarea cu alimente și prin muncă umanitară cu refugiații
de război.
Atrocitățile din timpul războiului
Cel
puțin 50.000 de oameni au fost executați în timpul războiului civil. In lucrarea sa recentă și
actualizată privind istoria războiului civil din Spania, Antony
Beevor „consideră că «teroarea albă» a lui Franco a dus la
moartea a 200.000 de oameni. «Teroarea roșie» omorâse deja 38.000." Julius Ruiz trage concluzia că
„deși cifrele rămân disputate, s-au făcut cel puțin 37.843 de execuții în zona
republicană, și maxim 150.000 de execuții (inclusiv 50.000 după război) în
Spania Naționalistă.” Un judecător spaniol a deschis o
anchetă privind 114.266 de oameni executați și dispăruți în timpul războiului
civil spaniol și în perioada franchistă, între 17 iulie 1936 și decembrie 1951.
Printre acestea se numără moartea lui Federico García
Lorca.
Atrocitățile
comise de Bando Nacional erau ceva obișnuit și erau adesea ordonate
de autorități pentru a eradica orice urmă de stângism în Spania; multe asemenea
fapte au fost comise de grupări reacționare în timpul primelor săptămâni de
război. Printre acestea s-a numărat execuția profesorilor (din cauza eforturilor Republicii
de a promova învățământul laic și de a înlătura Biserica Catolică din sistemul
de educație prin închiderea școlilor religioase, ceea ce a fost considerat
de Bando Nacional un atac la adresa Bisericii);
omorurile în masă comise împotriva civililor din orașele capturate; execuția persoanelor nedorite
(inclusiv non-combatanți cum ar fi sindicaliștii și
simpatizanții republicani cunoscuți). Un exemplu de astfel de tactici
ale taberei naționaliste a fost masacrul de la Badajozdin 1936.
Tabăra
naționalistă a efectuat și bombardamente asupra orașelor din teritoriul
republican, mai ales cu ajutorul voluntarilor Luftwaffe din Legiunea
Condor și al aviatorilor voluntari italieni din Corpo Truppe
Volontarie (Madrid, Barcelona, Valencia, Guernica, și alte orașe). Cel mai cunoscut
exemplu de bombardamente în scop de instaurare a terorii a fost bombardamentul
de la Guernica.
Actele
de violență asupra civililor și asupra bunurilor din partea Republicanilor au
constituit teroarea roșie. Atacurile republicanilor asupra Bisericii
Catolice, puternic asociate cu susținerea acordată de aceasta vechilor
monarhiști au fost deosebit de controversate.
Aproximativ
7.000 de clerici au fost uciși și biserici și mănăstiri au fost atacate. Aproximativ 13 episcopi, 4184 de
preoți de dioceză, 2365 de bărbați catolici (dintre care 114 iezuiți) și 283 de
călugărițe au fost uciși. Relatări neverificate afirmă că unii catolici au fost
obligați să înghită mărgele din rozariu și/sau aruncați în mine, ca și preoți
obligați să-și sape propriile morminte înainte de a fi îngropați de vii. Papa Ioan Paul
al II-lea a beatificat câteva sute de oameni uciși
pentru că erau preoți sau călugări, iar Papa Benedict
al XVI-lea a beatificat încă aproximativ 500 la 28 octombrie
2007.
Alte
acțiuni represive ale taberei republicane au fost comise de anumite facțiuni,
cum ar fi NKVD-ul stalinist (poliția secretă
sovietică). Numeroși politicieni republicani,
cum ar fi Lluís
Companys, președintele naționalist catalan al Generalitat de
Catalunya, guvernul autonom al Cataloniei—care a rămas inițial loial
Republicii înainte de a-și declara independența de aceasta—a efectuat numeroase
tentative de mediere în cazuri de execuții deliberate ale clerului.
Războiul
1936
In primele zile ale războiului, peste 50.000 de oameni prinși
de partea cealaltă a liniilor au fost asasinați sau executați sumar. În
aceste paseos („treceri”), așa cum erau denumite eufemistic
execuțiile, victimele erau ridicate din refugiile lor sau din închisori de
oameni înarmați și împușcate în afara orașelor. Cadavrele erau abandonate sau
îngropate în gropi săpate chiar de victime. Poliția locală doar observa
aparițiile cadavrelor. Probabil cea mai celebră astfel de victimă a fost poetul
și dramaturgul Federico García
Lorca. Izbucnirea războiului a reprezentat o scuză pentru diverse
reglări de conturi în conflicte personale vechi. Astfel, această practică a
devenit generalizată în timpul războiului în regiunile cucerite.
Sanjurjo,
liderul loviturii de stat, a murit după prăbușirea avionului său la 20 iulie,
ceea ce a dus la împărțirea conducerii forțelor rebele între Mola în nord și Franco
în sud.[3] La 21 iulie, a cincea zi a
revoltei, naționaliștii au capturat principala bază militară navală de la Ferrol din nord-vestul Spaniei.
Aceasta a încurajat statele fasciste din Europa să-l ajute pe Franco, care deja
contactase guvernele Germaniei naziste și Italiei fasciste cu
o zi în urmă. La 26 iulie, viitoarele state ale Axei s-au raliat
naționaliștilor. O forță rebelă condusă de colonelul
Beorlegui Canet, trimisă de generalul Emilio
Mola, a înaintat spre Guipúzcoa. La 5 septembrie, după lupte grele,
a capturat orașul Irún blocând complet
accesul republicanilor la granița cu Franța. La 13 septembrie, bascii au predat
orașul San Sebastián naționaliștilor
care au avansat apoi spre capitala bască, Bilbao, dar au fost opriți de milițiile
republicane la granița provinciei Viscaya la
sfârșitul lui septembrie. Capturarea orașului Guipúzcoa izolase însă deja
provinciile republicane din nord.
Franco
a fost ales comandant general al forțelor naționaliste la o întâlnire a
principalilor generali la Salamanca la 21
septembrie. Era mai mare în grad ca Mola și
până la acest punct, armata sa a Africii își demonstrase superioritatea
militară. Franco a repurtat o nouă victorie
istorică la 27 septembrie când a înlăturat asediul Alcázarului de la Toledo. O garnizoană naționalistă condusă
de colonelul
Moscardo deținuse Alcázarul din centrul orașului de la
începutul rebeliunii, rezistând câteva luni împotriva câtorva mii de soldați
republicani care încercuiseră și clădirea izolată. Inabilitatea lor de a cuceri
Alcázarul a fost o lovitură gravă adusă prestigiului Republicii, fiind
considerată inexplicabilă în condițiile superiorității numerice uriașe din
zonă. La două zile după spargerea asediului, Franco s-a proclamat Generalísimo și Caudillo („căpetenie”)
unificând cu forța diversele elemente falangiste, regaliste și alte elemente
din cadrul cauzei naționaliste.
În
octombrie, trupele franchiste au lansat o ofensivă majoră înspre Madrid, ajungând acolo la începutul lui
noiembrie și lansând un asalt al orașului la 8 noiembrie. Generalul Mola a
declarat că cele 4 coloane ale armatei sale din afara orașului vor fi susținute
de o a cincea aflată
înăuntru. Guvernul republican a fost obligat să se mute de la Madrid la Valencia, într-o zonă liniștită, la 6
noiembrie. Totuși, atacul naționaliștilor asupra capitalei a fost respins după
lupte grele duse între 8 și 23 noiembrie. Un factor care a ajutat apărarea
republicană a fost sosirea Brigăzilor
Internaționale, deși doar 3000 dintre membrii acestora au participat
la luptă. Nereușind să ocupe capitala, Franco a bombardat-o din aer și, în
decursul următorilor doi ani, a lansat mai multe ofensive în tentativa de a
încercui Madridul.
La
18 noiembrie, Germania și Italia au recunoscut oficial regimul lui Franco, și
la 23 decembrie, Italia a trimis voluntari pentru a lupta de partea
naționaliștilor.
1937
Cu
aportul numeric al trupelor italiene și al soldaților coloniali din Maroc,
Franco a mai făcut o încercare de a ocupa Madridul în ianuarie și februarie
1937, dar nu a reușit nici de această dată.
La
21 februarie a intrat în vigoare interdicția Comisiei de Neintervenție a Ligii Națiunilor asupra
voluntarilor străini. Orașul Málaga a fost ocupat la 8 februarie.
La 7 martie, Legiunea
Condor din Germania, echipată cu biplane Heinkel
He 51 a sosit în Spania; la 26 aprilie, Legiunea s-a făcut
responsabilă pentru masacrarea a sute de oameni, inclusiv numeroși copii și
femei, la Guernica, în Țara Bascilor; evenimentul a fost făcut
celebru de Picasso în celebra sa pictură Guernica.
După două zile, armata lui Franco a ocupat orașul.
După
căderea Guernicăi, guvernul republican a început să riposteze mai eficient. În
iulie, s-a făcut o încercare de a recuceri Segovia, forțându-l pe Franco să retragă
trupe de pe frontul de la Madrid pentru a le opri avansul. Mola, secundul lui
Franco, a murit la 3 iunie, și la începutul lui iulie, în ciuda căderii
orașului Bilbao în iunie, guvernul a lansat o
puternică contraofensivă în zona Madridului, pe care naționaliștii au respins-o
cu dificultate. Ciocnirea a fost numită apoi "Bătălia
de la Brunete" (Brunete este un oraș în provincia Madrid
După
aceasta, Franco a recâștigat inițiativa, invadând Aragónul în august și apoi ocupând
orașul Santander. Trupele
republicane au lansat o contraofensivă în Aragón, dar Bătălia
de la Belchite (24 august-6 septembrie) oprește recucerirea
Zaragozei. După capitularea armatei republicane din Țara Bascilor și după două
luni de lupte acerbe în Asturia (Gijón a căzut în octombrie) războiul a
luat sfârșit pe frontul de nord cu victoria lui Franco.
Între
timp, la 28 august, Vaticanul l-a
recunoscut pe Franco, iar la sfârșitul lui noiembrie, când trupele lui Franco se
apropiau de Valencia, guvernul a
trebuit să se mute din nou, de această dată la Barcelona
1938
Bătălia
de la Teruel a fost o importantă confruntare între trupele
naționaliste și cele republicane. Orașul aparținea naționaliștilor la începutul
luptei, dar republicanii l-au cucerit în ianuarie. Trupele franchiste au lansat
o ofensivă și au recuperat orașul la 22 februarie. Totuși, pentru a face
aceasta, Franco a trebuit să se bazeze mult pe susținerea aeriană germană și
italiană, răsplătindu-i pe aceștia ulterior cu drepturi în minerit. La 7
martie, naționaliștii au lansat Ofensiva
Aragon. Până la 14 aprilie, avansaseră până la Mediterana, rupând
porțiunea deținută de guvernul republican în două. Guvernul republican a
încercat să ceară pace în mai dar Franco a cerut capitularea
necondiționată, iar războiul a continuat.
Armata naționalistă a pus presiune
spre sud de la Teruel și de-a lungul coastei spre capitala republicană de
la Valencia dar a fost oprită după lupte
grele de-a lungul liniei
fortificate XYZ.
Guvernul
republican a lansat apoi, cu toate resursele, o campanie de reconectare a
teritoriului, cu Bătălia
de la Ebro, începând cu 24 iulie până la 26 noiembrie. Campania
1939
Franco declară sfârșitul războiului. Mici grupuri de
insurgenți încă mai luptau la acea dată. Trupele
lui Franco au cucerit Catalonia Catalonia
La
27 februarie, guvernele Regatului Unit și al Franței au recunoscut regimul
Franco.
Forțele
republicane mai păstrau doar Madridul și alte
câteva bastioane. Apoi, la 28 martie, cu ajutorul forțelor profranchiste din
interiorul orașului (nu atât de eficiente cât erau descrise de generalul Mola
în mesajele sale propagandiste din 1936 prin care făcea referire la așa-zisa „a
cincea coloană”), Madridul a căzut în mâinile naționaliștilor. A
doua zi, Valencia, care rezistase sub tunurile
acestora aproape doi ani, s-a predat și ea. Franco și-a proclamat victoria
într-un discurs la radio la 1 aprilie, când s-au predat și ultimele forțe
republicane.
Urmări
După
sfârșitul războiului, au urmat represalii dure împotriva foștilor dușmani ai
lui Franco, și mii de republicani au fost
închiși și cel puțin 30.000 executați.[42] Alții au estimat numărul morților
între 50.000 și 200.000. Mulți alții au fost puși la muncă forțată, în
construcția de căi ferate, asanări de mlaștini, săpături de canale (La
Corchuela, Canalul Bajo Guadalquivir),
construcția monumentului Valle
de los Caídos, etc. Sute de mii de alți republicani au fugit din
țară, mai ales în Franța și Mexic. Aproximativ 500.000 au fugit în Franța
De
cealaltă parte a Pirineilor, refugiații erau ținuți în
tabere de refugiați ale celei de-a treia republici franceze, cum ar fi Tabăra
Gurs sau Tabăra
Vernet, unde 12.000 de republicani erau ținuți în condiții grele
(majoritatea fiind soldați din Divizia
Durruti). Cei 17.000 de refugiați de la Gurs
erau împărțiți în patru categorii (brigadiști, piloți, Gudari și
spanioli obișnuiți). Gudari (basci) și piloții găseau ușor de lucru
și puteau pleca din tabără, dar țăranii și oamenii obișnuiți, fără relații în
Franța, erau încurajați de guvernul francez, în acord cu cel franchist din
Spania, să se întoarcă în țară. Marea majoritate s-au întors și au fost predați
autorităților franchiste la Irún. De acolo, ei erau transferați la
lagărul Miranda de Ebro pentru
„purificare”, conform Legii Responsabilităților Politice.
După
proclamarea de către Mareșalul Pétain a regimului de la
Vichy, refugiații au devenit deținuți politici, iar poliția franceză
a încercat să-i prindă pe cei care plecaseră din tabăra de refugiați. Împreună
cu alți „indezirabili”, ei au fost trimiși în lagărul de la Drancy înainte de a
fi deportați în Germania nazistă.
Aproximativ 5.000 de spanioli au murit astfel în lagărul
de concentrare Mauthausen.
Poetul chilian Pablo Neruda, numit de președintele
chilian Pedro
Aguirre Cerda consul special pe probleme de imigrație în Paris,
a primit responsabilitatea pentru ceea ce el a numit „cea mai nobilă misiune pe
care am îndeplinit-o”: trimiterea a peste 2.000 de refugiați spanioli, care
fuseseră găzduiți în Franța în tabere de refugiați, spre Chile pe o veche navă
comercială, Winnipeg.
După
sfârșitul oficial al războiului, luptele de gherilă au
continuat neregulat, până în anii 1950, reducându-se treptat prin pierderea
susținerii din partea populației extenuate și prin înfrângeri militare. În
1944, un grup de republicani veterani, care luptaseră și în rezistența franceză împotriva naziștilor, au invadat Val
d'Aran în nord-vestul Cataloniei, dar au fost învinși după 10
zile.
Revoluția
socială
In
zonele controlate de anarhiști, Aragón și Catalonia, în plus față de succesul militar
temporar, a existat o revoluție socială vastă prin care muncitorii și țăranii
au colectivizat pământul
și industria, și au înființat consilii paralele cu guvernul republican
paralizat. Această revoluție a întâlnit atât opoziția comuniștilor susținuți de
sovietici, care își primeau ordinele de la biroul politic al lui Stalin (care
se temea să nu piardă controlul), cât și a republicanilor social-democrați
(care se temeau să nu piardă drepturile de proprietate privată). Colectivele
agricole au avut un succes considerabil în pofida lipsei de resurse, cauzată de
faptul că Franco ocupase deja zonele cel mai bogate în resurse naturale.
Pe
măsură ce războiul a progresat, guvernul și comuniștii s-au folosit de accesul
la armament sovietic pentru a restaura controlul guvernului asupra efortului de
război, atât pe căi diplomatice, cât și prin forță. Anarhiștii și Partidul
Muncitoresc al Unității Marxiste (Partido Obrero de Unificación Marxista, sau
POUM) au fost integrați cu armata regulată, în ciuda rezistenței; POUM a fost
scos în afara legii și denunțat fals ca unealtă a fasciștilor. In Zilele
din Mai din 1937, sute de mii de soldați antifasciști s-au luptat între ei
pentru controlul punctelor strategice din Barcelona, situație relatată de George Orwell în Omagiu
Cataloniei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu