ISTANBUL - MARELE BAZAR

Marele Bazar (Kapili Çarşi = Bayarul Acoperit) a fost, pe parcursul ultimelor cinci secole, una dintre cele mai mari piaţe acoperită din lume. Deşi detronat de unele centre comerciale moderne, el rămâne un complex edilitar şi comercial în care noul venit se poate pierde uşor. Este compus din 66 de străduţe, 4400 de magazine, 2195 de ateliere, 18 fântâni, 2 bedestene (pieţe acoperite cu mici cupole), 40 de hanuri (caravanserai), 2200 de camere de han, 12 mescide, sau masjide (case ale lui Allah), 12 antrepozite, o şcoală, o baie turcească (hammam) şi 19 puţuri cu pompă. Este un oraş într-alt oraş, închis pe timpul nopţii de 19 porţi, botezate diferit: Bayazid, Çarşicapi, Çuhacihan,  Kuyumcular, Fesciler, Sahaflar, Kurkculer, Nuruosmaniye, Mahmudpaşa, Mercan, Örücüler, Sepetçihan, Takkeciler Tavukpazan, Zenneciler, etc. Atrage zilnic între 250.000 şi 400.000 de vizitatori.

Totdeauna porţile au fost închise pe timpul nopţii, dar au rămas deschise numai cu două ocazii, în 1546, după un incendiu devastator şi în sec. al 19-lea, pe timpul celebrării reîntoarcerii sultanului Abodűlmecit din călătoria în Egipt. In prezent batarul se închide la ora şapte seara, oră după care intră în grija a cincizeci de paznici înarmaţi.

O parte a Marelui Bazar s-a amenajat sub domnia lui Mahomed al II-lea Cuceritorul, între 1455-1461, dar s-a extins apreciabil sub domnia lui Soliman I-ul Magnificul, în prima jumătate a sec. al 16-lea. Atât edificiul de început cât şi extinderea s-au realizat din lemn. S-a trecut la folosirea pietrei şi a cărămizii după trei mari incendii, cele din 1546, 1651 şi 1710.

Marele Bazar este atât de extins şi de întortocheat prin adăugirile haotice succesive, încât autorii dau date diferite atunci când îl descriu. Are în jur de 310.000 mp suprafaţă şi formează un labirint în care numai cei înzestraţi cu simţ de orientare se pot descurca singuri, sau fără greutăţi pe parcurs. O mare parte este acoperit cu tablă plumb peste un acoperiş cu arcuri şi bolţi semisferice.

Centrul bazarului este numit bedesten şi corespunde primei pieţe acoperite construite în 1461. De altfel, se presupune că acesta, sau nucleul lui, ar fi existat încă din epoca bizantină pe o suprafaţă cu laturile de 48x36 metri, cuprinzând 15 bolţi şi 8 piedestale. Incetul cu încetul, noi dughene, noi magazine, s-au instalat pe căile de acces spre bedesten-ul cel vachi (Inner Bedesten) dând naştere la noi străduţe. Progresiv au fost acoperite şi noile străduţe, iar la extremităţi li s-au construit porţi pentru securitatea de noapte. Totul a evoluat printre incendii şi cutremure de pământ. Ultimul cutremur de pământ care a afectat Marele Bazar s-a dezlănţuit în 1894, iar ultimul incendiu l-a devastat în 1953. Renăscut în 1956 şi puţin reînnoit, el a pierdut ceva din originalitatea de altă dată, dar a rămas totuşi o promenadă încântătoare şi plină de inedit.

După fiecare sinistru, Marele Bazar a aşteptat ani mulţi până la terminarea reparaţiilor şi a reaşezării unei noi vieţi peste ruine sau cenuşă, până ca viaţa negustorească să-şi reia firul.

La răsăritul marelui labirint comercial se găseşte cel de al doilea bedesten (Sandale Bedesten), care a adăpostit până în 1846 vechea piaţă de sclavi. Acesta are cele mai multe cupole mici de tip turco-arab. Pe toată aria Marelui Bazar, înconjurată de caravanseraiuri (hanuri) şi de străduţe cu magazine de toate felurile, trăiesc şi muncesc zeci de mii de oameni care îşi câştigă existenţa numai din comerţ şi din servicii adiacente. Pe de o parte, pentru turci bazarul a rămas totdeauna un templu al comerţului, iar pe de altă parte, cu timpul, a devenit o peşteră a lui Ali-Baba pentru turismul de masă. Aluzia la Ali-Baba include şi existenţa „celor 40 de hoţi“, dar şi bogăţiile nemăsurate găsite de el în peşteră.

Străduţele sunt atât de ticsite cu mărfuri afişate, la vedere, în faţa magazinaşelor, încât aerul este insuficient. De altfel, întregul spaţiu este insuficient aerisit, cu toate că agitaţia rămâne mereu mare, orientală. Străinii par a fi uitat de magazinele moderne cu aer condiţionat şi cu o iluminaţie înviorătoare. In bazar numai iluminaţia din strada principală a bijuteriilor este ameţitoare. Acolo nu se face nici o economie, spoturile luminoase ale unor mici reflectoare pun în evidenţă strălucirea metalului preţios şi atractiv. Totul străluceşte ca într-o altă lume, iar dacă se cere un exponat pentru probă sau analiză, acela este fierbinte. Cel mai direct acces în galeria bijuteriilor este poarta Nuruosmaniye, cea aflată în imediata apropiere a moscheei în stil baroc cu acelaşi nume.  

De-a lungul timpului, în Marele Bazar s-au structurat adevărate cartiere specializate şi dedicate unor anumite produse: bijuterii, obiecte de alamă şi cupru, covoare şi tapiţerii diverse, antichităţi, veşminte, suveniruri, pielărie, artizanat divers, sticlărie, faianţă, narghilele, obiecte şi bibelouri de onix, alabastru sau chihlimbar, etc.

In magazine şi în faţa lor, până sub vitrină, dacă aceea există, fiecare colţişor este exploatat pentru o etalare a unui produs cât de neînsemnat. Munca de expunerea mărfurilor, dimineaţa, şi cea de strângerea lor, seara, este greu de imaginat de obositoare şi migăloasă. Acolo unde negustorul este specializat în oferta unor produse mai de valoare, curtoazia orientală se manifestă la cotele cele mai înalte. Cumpărătorul este invitat imediat să se aşeze comod şi i se oferă, după alegere, un ceai, o băutură răcoritoare, sau o cafea. Orice trataţie este adusă din afara magazinului de un tânăr subordonat. Se respectă uimitor diviziunea muncii şi a comerţului. Pentru trataţii există locaţii specializate pentru fiecare zonă a bazarului. Nici un negustor nu se înjoseşte să facă singur un ceai, sau o cafea, sau să ţină un frigider pentru apă şi răcoritoare. Nici unul nu este surprins mâncând dintr-o pungă, sau pe un şerveţel, toţi apelează la un confrate specializat în”minuturi”.   

Afacerile din bazar continuă ca şi în trecut, numai că în prezent ele au cuprins în decor miile de turişti în şort, cu pălării înflorate şi cu câte un aparat foto atârnat de gât.

Cumpărăturile sunt aici obositoare, cu excepţia cazului când, pe traseul ales, turistul găseşte pe adevăraţii meşteri sau artizani, care oferă de la început un preţ corect şi rezonabil. In târguiala cu oricare din negustorii bazarului nu se poate şti cât de jos va ajunge preţul iniţial. Acela poate scădea chiar până la 50%. Pentru a nu risca să te înşeli trebuie să cercetezi preţurile aceluiaşi produs la mai mulţi vânzători, după care să îl impui pe al tău. Numai aurul şi argintul se cumpără prin cântărire aşa că este mai uşor de negociat. Este bine însă ca de la început să ceri preţul pe gram.

Oricum, este foarte uşor să părăseşti bazarul plin de cumpărături şi cu buzunarul gol, de cele mai multe ori chiar înşelat. Vizitarea bazarului este o aventură şi o capcană pentru un începător. El trebuie să fie la fel de abil şi perseverent ca şi vânzătorul din faţa sa. Din păcate printre ofertele interesante şi originale se strecoară un fluviu de oferte de proastă calitate.

Bazarul rămâne interesant pentru micile suveniruri ce se găsesc într-o cantitate sufocantă şi prin copiile veşmintelor de marcă, pe care, de altfel, turcii nu le poartă. La porţile cele mai circulate de turişti, Baiazid şi Nuruosmaniye („lumina sacră”) stau la pândă, cu ochi ca ai păsărilor de pradă, ţiganii naturalizaţi. Ei aşteaptă autocarele cu turişti încercând să le vândă numai mărfuri contrafăcute şi de cea mai proastă calitate. Cu acei bandiţi nu trebuie angajată nici o convorbire pentru că gena lor blestemată este aceeaşi ca în toată Europa. Turcii nu îi agreează şi îi izgonesc din labirint dacă încearcă să se lipească în vreun colţ.

Cele mai bune cumpărături ce se pot face în bazar sunt legate de manufactura originală turcă, adică de tapiţerie, bijuterii din aur sau argint, obiecte din alamă, bronz, aramă sau onix, etc.

Cei ce nu au mai văzut un bazar oriental, sau cei împătimiţi a colinda magazinele, sunt în situaţia tragică de a-şi pierde enorm de mult timp în giganticul templu al comerţului, fără a simţi şi vedea celelalte bogăţii păstrate pe întinsul Istanbulului, bogăţii materializate în monumente venerabile de arhitectură, artă şi în muzee.

La primul contact cu Marele Bazar turistul trebuie să facă numai o plimbare senină, fără nici o intenţie de a cumpăra ceva anume, sau de a se apropia prea mult de vreo vitrină, sau de vreun exponat. Totul trebuie să fie cântărit şi analizat numai din mers pentru întipărirea unor imagini, a unor varietăţi şi pentru compararea lor fără manifestări. Orice manifestare de interes, sau orice întrebare adresată vânzătorului poate conduce la o avalanşă de reclame din partea lui şi, mai ales, la insistenţe supărătoare, insistenţe cu care un european modern nu este obişnuit. 

Marele Bazar a pierdut mult din savoarea deceniilor trecute. Negustorii sunt îmbrăcaţi modern, iar majoritatea mărfurilor sunt dintre cele importate ieftin, prea puţine sunt autentic turceşti sau orientale. Cu toate acestea el rămâne o lume în care se poate face o plimbare încântătoare. Etalările coloristice sunt o adevărată încântare pentru ochi.

Chiar cânt vizitatorul nu are nici o ţintă sau nici un interes comercial, periplul său de „observator“ dezinteresat răpeşte pe nesimţite ceva ore, încingând tălpile obosite şi făcând să şiroiască transpiraţia..

Nu se poate realiza o sinteză privind ”Marele labirint” negustoresc  al Istanbulului numai prin câteva aprecieri consemnate, prin câteva trăiri sau păreri. Orice sinteză, oricât de restrânsă, se reduce la un rezumat diluat, dacă nu este însufleţită de o idee centrală. Iar idea care se desprinde la ieşirea din Marele Bazar este aceea că deşi omul are dreptul de a-şi făuri istoria şi viitorul după propriile capacităţi, „truditorii” din labirintul comercial sunt oameni mărunţi, cu o construcţie psihică deformată de nevoia banului mărunt, oameni a căror trudă  aduce prea puţin ţării sau societăţii, în afară de exotism şi valorificarea unor produse manufacturate cu prea multă muncă şi prea puţin câştig.

Una dintre cele mai populate porţi, poarta Baiazid, sau poarta nr.7, cea mai frecventată de străini, se deschide spre Piaţa Baiazid, unde o suprafaţă întinsă serveşte ca parcare provizorie pentru autocarele turistice şi drept cap de linie pentru o mulţime de trasee de autobuz.

ISTANBUL - BAZARUL EGIPTEAN

In anul 1663, Bazarul Egiptean (Misir Çarsisi), numit obişnuit şi Bazarul Mirodeniilor a fost construit în imediata apropiere a Moscheei Sultan Valide (sau Yeni Camîi = Moscheea Nouă), între o concesiune veneţiană şi resturile unui vechi cartier evreiesc. Ca şi în cazul altor moschei imperiale otomane, închirierea de magazine avea rolul de a finanţa întreţinerea locaşului şi „supa populară“, adică o mâncare gratuită pentru săraci, care se servea într-un clădire anexă. Bazarul a fost comandat tot de Hatice Turhan, mama Sultanului Muhamed al IV-lea, cea care a decis  terminarea Moscheei Sultan Valide, sau Yeni Camîi (Moscheea Nouă). A făcut parte din ansamblul de edificii ale moscheei, ansamblu numit, ca şi în cazul altora, cu termenul de külliye.
Ridicarea bazarului a fost încredinţată arhitectului imperial Mustafa Ağa şi este cel de al doilea comlex oriental de magazine al Istanbulului, după Marele Bazar . Cu arhiectura lui specifică închide latura de sud a extrem de circulatei Pieţe Eminőnǖ, în dreptul şi cu faţa spre Podului Galata şi Cornul de Aur.

S-a numit un timp Bazar Valide (Valide Carsi), apoi Bazarul Egiptean (Misir Çarsisi). Aceasta pentru că sursa finanţării construcţiei au constituit-o impozitele colectate de la Cairo pentru produsele egiptene ce urmau a fi vândute în acest bazar, în special ierburi rare şi mirodenii. Contrar unei idei răspândite larg, acest bazar nu a fost ocupat niciodată de egipteni şi nici produsele de provenienţă egipteană nu au deţinut o pondere mare.

Primii comercianţi care au ocupat Bazarul Valide, încă din sec. al 17-lea, au fost negustorii veneţieni, cei care deja posedau concesiuni în împrejurimile lui, concesiuni atribuite tot de către turci într-o perioadă anterioară. Veneţienii vindeau mirodenii, plante medicinale, mărguri manufacturate şi parfumuri.

Incepând cu sec.al 19-lea aici s-au instalat mulţi negustori armeni, greci, turci şi diverşi alţi musulmani, înlocuind treptat pe veneţieni.

Edificiul a fost construit în stilul unui caravanserai (han), dar cu plan în formă de L, ceea ce reprezintă un caz deosebit pentru Istanbul. Galeria principală a bazarului, un fel de tunel larg şi înalt, este luminată precar în partea superioară de ferestrele practicate în şir pe marginile bolţii. La nivelul circulaţiei cumpărătorilor, lumina este cu mult mai puternică şi mai atrăgătoare. Ea provine de la o constelaţie de firme luminoase, de vitrine sclipitoare şi de la reflectoare îndreptate spre mărfuri în interiorul magazinelor. De o parte şi de alta a galeriei principale se deschid 88 de magazine strâns lipite între ele, acoperite de mici cupole. Bazarul Egiptean este unul dintre locurile din Istanbul unde se resimte cel mai bine că nu are sens să se traseze o frontieră între trecut şi prezent în istoria acestei capitale. In comparaţie cu agitaţia perpetuă a cartierelor dimprejur, Bazarul Egiptean apare ca un port al păcii.

La începuturi magazinele interioare comunicau cu exteriorul, ceea ce nu mai este cazul astăzi. Constelaţia magazinelor interioare contrastează cu dughenele alipite în afara pereţilor de la apus şi de la sud. In interiorul planului în L întors cu 180 grade, la răsărit şi nord, adică între aripile edificiului, s-a instalat o piaţă de flori, de fructe şi de multe mărunţişuri. Aceasta se întinde spre răsărit paralel cu latura Moscheei Sultan Valide (Yeni Camîi).

Extremităţile Bazarului Egipten sunt închise de patru porţi monumentale, în timp ce două porţi mai mici permit accesul spre dughenele de la sud şi spre piaţa de flori. In ciuda modernizării magazinelor interioare, Bazarul Egiptean şi împrejurimile lui şi-au păstrat caracterul oriental. Străduţele strâmte ale cartierului, cu nenumărate dughene cu mirodenii, cu pescărie şi cu multe flori, transmit vizitatorului o atmosferă şi un parfum unic şi de neuitat.

La origine, în interiorul bazarului, pe lângă magazinele cu mirodenii, cu leacuri naturiste din ierburi, frunze sau rădăcini, cu parfumuri, mai erau amenajate două tribunale şi fântâni publice. Astăzi negustorii de produse comune au înlocuit în mare parte pe cei cu mirodenii. Pe lângă vânzătorii de mirodenii, în acest edificiu, inconfundabil parfumat şi tipic oriental, se găsesc bijuterii, sticlărie, obiecte de bronz şi cupru, carmangerii, ţesături, fructe uscate, patiserii şi cel mai bun rahat din oraş.

Faimosul restaurant grecesc Pandelli este aşezat la etaj, pe latura de nord, spre Podul Galata, într-un decor veritabil oriental. Restaurantul a găzduit multe personalităţi importante, pe formatorul Turciei moderne, Mustafa Kemal Atatűrk, pe fostul rege al Greciei, Constantin, pe prolifica scriitoare, Aghata Christie, pe bolşevicul de tristă amintire Trosky, etc. Cafeneaua trăieşte astăzi din reputaţia câştigată la începutul sec.al 20-lea, dar nu mai are clasa de altădată. Numai agenţii de turism îşi mai conduc astăzi grupurile prin acest loc ce a început a fi ignorat de localnici de mult timp.

In unghiul de sud-vest al bazarului se găseşte un alt magazin istoric, dar care încă nu şi-a pierdut vechea şi buna reputaţie. Este vorba de cea mai apreciată cafenea a capitalei, inaugurată de un anume Mehmed Efendi, în anul 1871.

Mirodeniile şi ierburile de cea mai bună calitate din bazarele turceşti sunt desemnate cu denumirea Arifoglu, iar Pastirma (carnea uscată), de la care a derivat probabil pastrama românească, se găseşte în abundenţă şi este desemnată la cea mai bună calitate cu numele de Apikoglu.

Caviarul turcesc, iranian sau rusesc, este în general de bună calitate, dar se vinde aici mult mai scump ca în alte puncte ale oraşului. In fine, rahatul şi baclavalele nu mai ating renumita calitate din trecut şi este preferabil să fie căutate prin alte cartiere, pe acolo pe unde le degustă turcii localnici.

Trebuie ştiut că rahatul cu miere nu există. Este o înşelătorie de care se folosesc declamativ unii vânzători necinstiţi ai bazarelor vizitate de turişti, pentru a aplica preţuri mai ridicate la unele sortimente, bazându-se pe lipsa de cunoştinţe în domeniu a străinilor.

Faimosul preparat numit Misir macunu, este un aluat ce conţine 40 de mirodenii şi miere. El are virtuţi terapeutice şi vindecă numeroase boli. Este vândut sub numele de Afrodisiacul sultanilor.

Turiştii se delectează cu deliciile magazinelor de mirodenii şi, mai ales, de dulciuri. Se gustă cu plăcere din toate cutiile şi din toate platourile, orice este dulce, aromat şi colorat. Patronii, sau vânzătorii lasă să fie gustat orice preparat al lor,  însoţesc pe cumpărător şi îi recomandă fel de fel de variante ale unuia şi acelaşi preparat. Cred că sunt şi foarte buni psihologi ai clienţilor. Ii simt imediat pe cei care s-ar deda imediat urgiilor dulci şi care nu vor pleca niciodată fără a cumpăra ceva. Oricât ar fi suferit calitatea dulciurilor tradiţionale turceşti, datorită extinderii industrializării, tot emană parfumuri orientale necunoscute cofetăriilor europene. Şi cu toate că magazinele specializate în dulciuri, mirodenii sau esenţe şi-au diminuat numărul faţă de trecut, Bazarul Egiptean rămâne un spaţiu răpitor, de poveste, pentru miros şi pentru văz.

Galeria prelungă a Bazarului Mirodeniilor te conduce pe nesimţite, mereu urcător, spre poarta de sud, acolo unde un labirint de străduţe întortocheate conduc, fără posibilitate de rătăcire, spre Marele Bazar, una dintre faimoasele atracţii ale Istanbulului, locul unde diversitatea te năuceşte, te fură şi te abureşte. Cantitatea şi diversitatea mărfurilor expuse este halucinantă, astfel că un căutător perseverent poate găsi cele mai neaşteptate, năstruşnice şi mărfuri provenite din cele mai îndepărtate ţinuturi ale pământului..

ISTANBUL - MOSCHEEA SULTAN VALIDE sau MOSCHEEA NOUA

Moscheea Sultan Valide sau Moscheea Nouă (Yeni Camîi) este o reprezentativă moschee imperială otomană şi un monument emblematic al Istanbulului din epoca de înflorire a imperiului. Ea domină latura de răsărit a întinsei pieţe Eminőnǖ, pe latura sudică a Cornului de Aur, la întâlnirea apelui acestuia cu cele ale Bosforului şi la răsărit de Podul Galata.

 Piatra ei de temelie s-a aşezat în 1597 la iniţiativa soţiei sultanului Mehmed al III-lea, pe nume Safiye. Odată cu moartea sultanului, lucrările s-au întrerupt şapte decenii, fiind reluate abia în 1660 de către o mamă de sultan ( în turcă  Sultan Valide), pe nume Turhan Hatice. Era mama sultanului Mehmed al IV-lea.

Iniţiativa de a construi a sultanei Safiye a fost împiedicată de disensiuni politice legate de amplasament şi de costuri. Cartierul Eminönü era locuit de mulţi evrei, iar mama sultanului vroia să întindă influenţa Islamului în oraş. Ea a mizat pe nemulţumirea negustorilor musulmani faţă de concurenţa crescândă a evreilor. Această situaţie a servit sultanei un pretext comod pentru confiscarea bunurile evreilor, cu toate că nemulţumirea se manifesta puternic, chiar în rândul ienicerilor. In 1597, primul arhitect ales a fost Davut Ağa, un ucenic al marelui Mimar Sinan.Dar acesta a murit şi a fost înlocuit cu Ahmed Cavus Dalgiç, în 1599. Datorită morţii soţului sultana Safiye a abandonat proiectul. Edificiul abandonat a început să se degradeze, iar în 1660 a suferit şi un incendiu. In anul următor arhitectul imperial Mustafa Ağa i-a sugerat mamei sultanului (Sultan Valide) Mehmed al IV-lea să termine lucrarea, pentru a-şi demonstra pietatea. Moscheea a fost terminată în anul 1663 şi inaugurată în 1665.

Moscheea este situată pe o platformă artificială înaltă împreună cu tradiţionala curte interioară (avlu).  Exteriorul prezintă un aspect piramidal compus din şaizeci şi şase de cupole şi semicupole. Planul edificiului principal al moscheei este inspirat atât de planurile lui Sinan pentru Moscheea Şehzade, cât şi din planurile arhitectului Şedejhar Mehmed Ağa pentru Moscheea Albastră.

Diferenţa de nivel dintre piaţă şi platforma moscheei este mare aşa că trebuie urcate un număr apreciabil de trepte ale unei scări largi asemănătoare cu un trunchi de piramidă cu trei laturi. In centrul curţii interioare tronează tradiţionala fântâna a abluţiunilor rituale, a purificării (sadirvan). Are un plan hexagonal şi este atât de cochetă încât reprezintă una dintre cele mai reuşite piese ale arhitecturii turce. Adevărata spălare rituală se face, însă, la nişte robinete de pe latura de sud a curţii.

Curtea are ziduri foarte înalte şi latura de 39 de metri. Este înconjurată spre interior de un portic cu 24 de cupole scunde, sprijine pe coloane zvelte şi unite prin arcuri. Spre exterior zidurile curţii interioare sunt impresionante prin înălţime şi masivitate. La nivelul de jos zidurile curţii sunt străpunse de ferestre cu grilaje. Deasupra sunt practicate imitaţii de ferestre închise de zidărie. Din interiorul curţii se pot observa ornamentaţii cu faianţă de Iznik pe o porţiune de faţadă a edificiului principal. Piatra de construcţie a fost adusă din insula Rodos.

Pe latura dinspre Cornul de Aur moscheea etalează două loggii prelungi şi suprapuse. Cea de jos este plasată exact la înălţimea platformei pe care este aşezat edificiul şi curtea sa interioară.  Loggiile reprezintă un element constructiv foarte asemănător celui de la Moscheea Albastră.

Planul spaţiului de rugăciune, adică al interiorului, se aseamănă cu cel al Moscheii Albastre. Patru pilaştri cilindrici gigantici susţin cupola centrală şi alte patru semicupole sprijinite pe arcuri. La interior, atât pe pereţii cât şi pe pilaştrii sunt placaţi cu atât de iubita faianţă albăstruie de Iznik.

Planul interior se desfăşoară pe un careu cu latura de 41 metri, cu patru pilaştri masivi în partea centrală, pilaştri care susţin impresionanta cupolă centrală, sprijinită pe arcurile unor mari semi-cupole laterale Pe laturi şi mai retrase şaţă de paţiul central, se întind şiruri de coloane fine, unite şi ele prin arcuri variate ca stil. Cupola are un diametru de 17,5 metri şi o înălţime de 36 de metri de la pavument. Spaţiul sălii de rugăciune este amplificat de cel aflat sub semi-cupole şi sub multe cupole mici plasate pe la colţurile navei şi ale galeriilor. Partea de jos a interiorului edificiului este decorată, în albastru, verde şi alb, cu faianţă de Iznik, Inălţimile cupolei, ale semi-cupolelor şi ale micilor cupole adiacente sunt acoperite cu frescă cu motive geometrice şi florale, în aceeaşi gamă coloristică plus unele elemente de roz.

In colţul de nord-est se află Loggia imperială, închisă de un ecran perforat artistic şi aurit. Loggia de rugăciune a sultanului este unită printr-o trecere la înălţime de un mic pavilion imperial ataşat edificiului principal. Este vorba de un mic pavilion extern, ornamentat cu ferestre multicolore, cu uşi sculptate şi cu faianţe fine. In zidăria edificiului s-a încorporat o veche poartă a fortificaţiilor vechiului Constantinopol, Poarta Hebraica. Constructorii turci au adus porţii antice unele modificări estetice, pentru a servi exclusiv accesului sultanului. Astfel această poartă a fostelor fortificaţii a devenit una dintre cele mai bine protejate de vitregiile timpului şi de acţiunile oamenilor.

Mihrabul este decorat cu stalactite aurite, iar mimberul este acoperit de un foişor conic cu colonete fine.

Asemănător unor alte moschei imperiale din Istanbul, Moscheea Sultan Valide este cunoscută dtrept o külliye, adică un complex cu structuri adiacente pentru servicii culturale şi religioase. Complexul avea un spital, o şcoală primară, băi publice, mausoleu (türbe), două fântâni publice şi o piaţă. Complexului i-a fost adăugată o bibliotecă pe timpul domniei sultanului Ahmed al III-lea. Mausoleul (türbe) din fosta curte exterioară, astăzi invadată de alte comstrucţii, adăposteşte mormântul Sultanei Valide, Hadice Turhan, al fiului său Mehmed al IV-lea, precum şi pe acelea a unuor sultani de mai târziu, Mustafa al II-lea, Ahmed al II-lea, Mahmud I-ul, Osman al III-lea şi Murad al V-lea. La sud, adică pe partea opusă Cornului de Aur, pe o suprafaţă întinsă s-a înrădăcinat un bazar aparte, plin de tarabe deschise, ca de târg, pentru cumpărători în căutare de chilipiruri.

Impunătoarea Moschee Sultan Valide reprezintă o imagine familiară în peisajul general al Constantinopolului otoman şi domină cu autoritate Piaţa Eminőnű. Cu cascada structurilor ronde ce pornesc de la cupolă spre bază şi cu cele două minarete înconjurate de către trei balcoane, se bucură de trăsături elegante, pline de originalitate. Inconjurată din zori şi până în noapte de o animaţie sufocantă, se defineşte drept unul dintre polii de reper citadini dintre cei mai populari, atât pentru localnici, cât şi pentru vizitatori .

Pe timp călduros spaţiile ei impresionante îmbie cu răcoare şi linişte pe turiştii neobosiţi şi grăbiţi. In Istanbul, din acest motiv, sunt vizitate foarte multe moschei vechi, monumente ale căror particularităţi stilistice nu le pot sesiza turiştii de rând. Foarte puţini turişti au cultura şi interesul necesar pentru latura arhitectonică, artistică sau istorică a monumentelor religioase.

In anul 1663, Bazarul Egiptean (Misir Çarsisi), numit obişnuit şi Bazarul Mirodeniilor a fost construit în imediata apropiere a Moscheei Sultan Valide (sau Moscheea Nouă), între o concesiune veneţiană şi o parte a cartierului evreiesc. Ca şi în cazul altor moschei importante, închirierea de magazine avea rolul de a finanţa întreţinerea locaşului şi „supa populară“, adică o mâncare de pomană pentru săraci, care se servea într-un clădire anexă. Bazarul a fost comandat tot de Hatice Turhan, mama Sultanului Muhamed al IV-lea, ctitorul locaşului de cult. Prin această nouă idee transpusă în practică sultana mamă a dat o şi mai mare greutate împrejurimilor moscheei sale, unindu-le cu  oportunităţile portului din imediata apropiere