CRAIOVA - BISERICA SF. NICOLAE GANESCU - "EPISCOPIA"

Această expunere are numai caracter documentar

Biserica şi mănăstirea Gănescu, cu hramul Sfântul Nicolae şi Sfântul Ioan Botezătorul, s-a numărat printre locaşurile vechi ale Craiovei care au dispărut de la sfârşitul sec. al 18-lea până spre mijlocul sec.al 20-lea. In anul 1780 erau amintite 46 de biserici în oraş. Dintre acelea 33 erau construite din lemn, altele cinci din cărămidă (piatră) şi la toate se adăugau cinci mănăstiri. In catagrafia din 1835 mai erau consemnate numai 27, iar în cea din 1838, după un mare cutremur, numai 26, dispărând numai Biserica Sfântul Nicolae ot Haralambie şi mahalaua aferentă. Dispariţia atâtor locaşuri vechi s-a datorat atât materialului perisabil de construcţie, incendiilor, invaziilor pazvangiilor turci de la Vidin în primii ani ai sec.al 19-lea, cutremurelor şi lipsei de bani pentru întreţinere din partea posesorilor particulari, ctitori, sau urmaşi. Locaşurile bisericeşti erau totdeauna proprietatea unei familii sau ale colectivităţi.

Mănăstirea Gănescu a fost ridicată între anii 1752-1759 de Barbu Gănescu biv vel Stolnic, dar în pisanie sunt amintiţi ctitorii „Barbu Zătreanu biv vel Stolnic, fiul dumnealui răposatului Pătru Zătreanu şi jupânesa dumnealui Neacşa Zătreanca”. Deşi cei doi Barbu ar putea fi aceeaşi persoană, este sigur că locaşul îşi datorează naşterea şi întreţinerea membrilor a două familii boiereşti. Un izvor spune că Barbu Zătreanu şi nepoţii lui Vlăduţ şi Petrică Gănescu ar fi hotărât închinarea locaşului către Sfânta Episcopie a Râmnicului-Noul Severin după un număr de ani. Tot aşa s-a consemnat că terminarea construcţiei a asigurat-o Vlăduţ Gănescu, nepotul lui Barbu Gănescu. In lipsa unor documente lămuritoare privind cele două familii, se poate presupune că ele reprezintă ramuri ale aceleiaşi familii.

In 1777, mănăstirea Gănescu a fost închinată ca metoh Episcopiei Râmnicului-Noul Severin de cel ce îi asiguase terminarea, Vlăduţ Gănescu. In acelaşi timp ea avea drept metocuri Biserica Hristea, din Craiova, schitul Raşca şi schitul Mischii.

Mănăstirea Gănescu fiind metoc (metoh în varianta greacă) al Episcopiei Râmnicului-Noul Severin a fost secularizată prin legea din 13 decembrie 1863, lege aplicată din 1864. Trecuseră aproape o sută de ani de când „Barbu Zătreanu şi nepoţii lui, Vlăduţ şi Petrică Gănescu” (o altă informaţie) o închinaseră cu toate odoarele Sfintei Episcopii de care depindea şi Craiova. Incă de la începuturi în jurul bisericii s-au ridicat câteva chilii şi o împrejmuire, astfel că aşezământul s-a închegat ca mănăstire. Se afla plasată spre marginea de răsărit a oraşului, oarecum departe de centrul de locuire din jurul „Răscruciului Mare” şi din apropierea Hanului Hurez.

După secularizare, mănăstirea Găneştilor a ajuns loc de împărţirea dreptăţii – local pentru tribunale – şi de arest provizoriu pentru împricinaţi, încetând de a mai fi locaş de închinăciune. Ea intrase de câteva decenii într-un proces de degradare aşa că lipsirea de mijloace de după secularizare au condamnat-o la pieire. In 1884, mănăstirea şi biserica ei au fost demolate, iar tribunalele mutate în casele proprietate Otetelişanu din curtea bisericii Sfântul Dumitru, respectiv în străvechea „Casa Băniei”, reşedinţa primilor Bani de Craiova.. Pe suprafaţa rămasă liberă şi plină de moloz avea să se iniţieze ridicarea, după numai cinci ani, a Palatului de Justiţie, clădire rămasă emblematică pentru Craiova.

Metocul Gănescu a căpătat în decursul vremii un prestigios renume atât în oraş cât şi pe întinsul Episcopiei Râmicului. Unii episcopi râmniceni au făcut din metocul lor craiovean o reşedinţă obişnuită pentru perioadele lor de şedere şi vizită în capitala Olteniei, dar şi în cazuri de restrişte, cum a fost marele incendiu din Râmnicul Vâlcea pe vremea Sfântului Calinic Cernicanu. Demn de amintit este şi faptul că Dionisie Eclesiarhul, cronicar memorialist, a locuit în ultima parte a vieţii sale tot în chiliile mănăstirii Gănescu.

Situaţia generală a metocului Gănescu se dezvăluie mult din informaţiile transmise de episcopul Ghenadie. La fel de valoroase sunt şi mărturiile culese din pomelnicele întocmite succesiv.

Pomelnicul lui Barbu biv vel Stolnic Gănescu relatează: A.- „ Acest blagorodnic boier s-au îndemnat în anul 1752, din voia lui Dumnezeu, şi au zidit acest sfânt locaş din temelie, împreună cu ajutorul şi al altor provoslavnici creştini, înzestrând-o cu odoare şi împodobind-o desăvârşit, au făcut şi câteva chilii şi pivniţa şi zidul împrejur pe jumătate şi au închinat-o să fie metoc Sfintei Episcopii a Râmnicului, spre a sa vecinică pomenire şi a nemului său. Au mai dat danie două sălaşe de ţigani şi o livadie la Jii şi via de la Prisaca, câtă   s-au găsit atunci, spre a sa vecinică pomenire şi neamului său.”. De remarcat că pomelnicul nu aminteşte de boierii Zătreni şi consemnează atribuirea locaşului ca metoc, hotărâre luată de un urmaş, Vlăduţ.

B.- „Aceasta, Stanca, fiica dumnealui răposat Gănescului au dat moşia Mărginenii sud Vâlcea cu via cât au găsit şi moara de acolo danie sfântului locaş că au fost partea ei”

Fratele ctitorului, Petre Gănescu, „dă un clopot, piatra de var şi pietrele de la toate ferestrele, cărămida şi piole de stâlpul pridvorului”

„Jupân Toader Săpunaru a fost purtător de grijă şi ostenitor dintru începutul facerei acestui locaş…până la săvârşire.Incă au ajutat cu bani în multe rânduri la vremuri de lipsă.” Dascălul Barbu „au fost ostenitor şi au scris veniturile şi cheltuielile câte s-au făcut la zidărie”. „Gheoghe comisu Crăsnaru a dat ajutor 200 de taleri, 40 de oi şi 40 de stupi şi 90 de iepe de prăsilă.” Urmau apoi: Dicul Moşoi, Ştefan Arhimandritul Bistriţei (mănăstirea), căpitanul Gheorghe Sinescu şi mulţi alţii. Păuna Frătotişceanca da veşminte, sălaşe de ţigani, iar după moartea ei, lăsa moşia ei Fratoştiţa. Stanislav măşter de lemn „au lucrat la lucrul bisericii mult până la săvârşit”.

De reţinut este contribuţia episcopilor de Râmnic, Chesarie şi Filaret. Pomelnicele acestora, ca şi ale tuturor binefăcătorilor, încep prin arătarea numelor rudelor apropiate, din care se pot extrage note genealogice interesante, în special privind originea şi familia episcopului Filaret, probleme încă neclarificate de istorici.

Pomelnicul prea sfinţiei sale Părintelui „Kesarie” Arhiereu: „Acest arhiereu fiind episcopul Râmnicului au avut râvnă spre acest sfânt şi Dumnezeiesc locaş şi au poruncit de s-au zidit clopotniţa din temelie precum se vede şi au cumpărat trei clopote cu talere….şi au făcut şi două hodăi despre miazănoapte (spre Valea lui Opincă) şi au plătit de au zugrăvit şi au înfrumuseţat tâmpla bisericii precum se vede. Au cumpărat o moşie ce se zice Băbiciu cu talere 1200 care moşie este în judeţul Romanaţi. Şi au mai cumpărat şase locuri de casă aici în oraşu „Kraiovei” spre a sa vecinică pomenire”.

Mai bogat în date este „Pomelnicul prea sfinţiei sale părintele Filaret arhiereul”. Se reţin mai întâi numele rudelor sale, care au rezonanţă românească. Iată-le :după Filaret arhiereul urmau Dimitrie, Sandu, Ioan, Zamfira, Maria, Carterie ierodiacon, Fotie, Evstraţie, Sanda. Este un argument în plus pentru originea românească a alesului episcop, viitor mitropolit al ţării.

Privind atitudinea sa faţă metocul Gănescului, se poate citi: „Acest fericit şi prea sfinţit arhiereu fiind episcop Râmnicului au avut mare şi fierbinte râvnă spre acest sfânt şi Dumnezesc locaş şi întâi au făcut în biserică patru icoane mari stopăneşti şi alta a sfintei Troiţe deosebindu-le cu stâlpişori săpaţi şi poleiţi şi împodobindu-le cu zugrăveli scumpe şi cu săpături împrejur şi până jos, precum se vede, împreună şi cu sfintele dveri din mijloc. Au prefăcut şi candelele şi mai adăugând argint au făcut patru candele mari, au făcut şi patru ripide de argint curat şi perechi …de sfite frumoase şi scumpe şi altele şi altele ce lipseau spre slujba sfintei biserici. Au zidit şi proscomidia din temelie alături de altariu şi de altă parte o cămară pentru păstrarea odoarelor ale sfintei biserici şi au înălţat zidul peste tot împrejurul bisericii de un stânjen şu au făcut nouă „kilii” în pânza zidului despre răsărit între care este şi magherniţa şi altă „kilie” mare cu hodae de desupt împreunând-o cu altă kilie de lângă clopotniţă. Au făcut şi zidul curţii din afară peste tot de un stânjen şi un sfert înalt şi altele împrejur. Au cumpărat şi o moşie ce se zice Curtişoara sud Romanaţi cu talere…..au cumpărat şi trei livezi împrejurul „Kraiovei”. Au făcut şi o vie nouă lângă via Gănescului pe dealul Prisacăi în care vie iaste….răzoare au prefîcut şi fântâna dintre vii ce se zice a episcopului au făcut şi cramă cu odae la via din Vâlcăneşti şi au cumpărat două locuri de case aici în „Kraiova”. Acestea toate şi altele care nu s-au scris pentru înmulţirea cuvântului le-au făcut pre sf. spre a sa veacinică pomenire”.

Din marea mulţime de donaţii acordate acestui metoc se mai pot aminti cele ale „Popei Hristea”. La el se spune: „Acest cucernic preot din pronie dumnezeiască s-au îndemnat şi au ridicat sfânta biserică din mahalaua Târgul de afară în Craiova hram Sfinţilor Apostoli din temelie cu ajutor de obşte şi puind silinţă după puterea ce au avut au înzestrat-o cu cincizeci de stânjeni de moşie la Mischii care moşie este alături de moşia sfintei episcopii şi cu două sălaşe de ţigani cu şase boi cu patru vaci şi au închinat această biserică să fie metoh al Episcopiei Râmnicului drept pomenirea lui. Iar după moartea lui au lăsat toată clironomia lui să fie supt stăpânirea metohului după cum scrie şi în dania sa”. Era vorba de o danie a unui metoh către alt metoh, adică către cel al Gănescului, ambele sub tutela Episcopiei Râmnicului.

Din altă sursă se află că, la 16 decembrie 1780, Maria Coţofeanu şi cumnatul său Gheorghe Coţofeanu au întărit dania privind moşia Stăgniţa din Mehedinţi, danie făcută metohului Gănescu de soţul ei, clucerul Constantin Coţofeanu.

La metocul (metohul) Gănescu poposeau şi locuiau mai îndelungat episcopii de Râmnic, cu a fost cazul Sf. ierarh Calinic. De aceea, metohul numit la început al Gănescului a devenit cu timpul metohul Episcopiei în exprimarea populară.

După 1779 Episcopul Chesarie de Râmnic s-a stabilit pentru lung timp la mănăstirea Sfântul Nicolae Gănescu aşa că din timpul acela şi până în 1864, biserica metohului a servit drept catedrală a oraşului, cu excrpţia intervalului dintre 1848-1851, pe când Craiova s-a aflat în partea de răsărit sub ocupaţie rusească, în urma revoluţiei de la 1848. Partea de apus a oraşului era ocupată de trupele turceşti, astfel că adversarii stăteau faţă în faţă, pe o linie de demarcaţie ce secţiona Craiova. In acei trei ani biserica Sfântul Ilie, plasată mai central, s-a pus la dispoziţia ruşilor, iar, concomitent, serviciile religioase publice s-au celebrat tot în aceasta. Pe această cale conducătorii oraşului îşi manifestau apropierea de ocupanţi. Ca atare, pentru foarte scurt timp biserica Sfântul Ilie a servit neoficial drept catedrală. Demn de reţinut că în biserică, pentru militarii ruşi slujbele se oficiau în limba lor.

După retragerea ruşilor, rolul de catedrală l-a îndeplinit iarăşi Episcopia până în 1864, când din cauza condiţiilor economice a devenit biserică de mir. Există două documente care întăresc rolul de catedrală a Episcopiei, atât înaintea ocupaţiei militare ruseşti cât şi după aceea.

In 1846 cârmuitorul Doljului, Iancu Bibescu, poftea pe inspectorul „Şcoalei Centrale” şi pe profesorii ei, la Te-Deumul ce urma a avea loc la biserica Episcopiei în ziua de 8 septembrie, fiind ziua Doamnei. Deasemeni, la 5 decembrie 1853, cârmuirea pofteşte pe inspector şi profesori să asiste în ziua de 6 decembrie, la biserica Episcipiei pentru Te-Deumul în cinstea împăratului rusesc (Arhiva Colegiului Naţional Carol I-ul, dosar 262, fila 274). Din cele două documente rezultă că până la secularizare biserica Sfântul Nicolae Gănescu şi-a păstrat rolul neoficial de catedrală a Craiovei. Până în 1779 cest rol îl deţinuse bătrâna biserică domnească Sfântul Dumitru, iar între 1848-1851, biserica Sfântul Ilie.

Nu se dispune o descriere orientativă a locaşului Gănescu aşa că nu se poate folosi decât imaginaţia. Acoperea probabil o suprafaţă dreptunghiulară înconjurată de o împrejmuire zidită cu înălţimea de un stânjen şi un sfert, adică de circa 2,50 metri (în Ţara Românească se folosea un stânjen egal cu 1,97 metri din timpul lui Şerban Vodă, sau un stânjen de 2,02 metri din timpul lui Constantin Vodă Brâncoveanu). Se mai poate deduce că avea o clopotniţă, construită de episcopul Chesarie (Kesarie), cu patru clopote (unul dăruit de Petre Gănescu, fratele ctitorului, iar celelalte trei dăruite de episcopul Chesarie (Kesarie). Biseria era împodobită cu zugrăveli ornamentale (pictură în frescă), cu icoane şi alte cu elemente decorative („stâlpişori”). Ceea ce se mai poate deduce este faptul că biserica avea axa longitudinală paralelă cu Drumul Bucureştilor, viitoarea Str. Justiţiei, cu altarul îndreptat spre răsărit aşa cum era caracteristic tuturor bisericilor ortodoxe.

In 1888 a venit în Romania pictorul francez Emile Menpiot, unul dintre cei doi pictori ce urmau a decora la interior noua biserică Sfântul Dumitru. El a trăit între 1854-1945 şi a avut România drept patrie de adopţie. A lucrat în diverse puncte din ţară, la diferite biserici ce au intrat în programul de renovare iniţiat de regele Carol I-ul. O mare parte din activitate a dedicat-o copierii la scară a picturilor în frescă din multe biserici româneşti, cale prin care a putut să realizeze apoi picturi în spiritul tradiţional naţional. Copiile realizate de el denotă cunoaşterea şi însuşirea „a fond” a principiilor decoraţiunilor arhitecturale româneşti: perspectiva utilizarea volumelor, valorificarea suprafeţelor şi a spaţiului, amplasarea personajelor în oictură, etc. Toate aceste elemente cuprinse în copii dovedesc o familiarizare profundă cu arhitectura locaşurilor de cult româneşti şi cu desenul decorativ tradiţional. Munca lui s-a dovedit un mare act de cultură pentru ţară.

 A lăsat foarte multe mape cu planşe ale copiilor de pe vechile picturi în frescă, cu numeroase adnotări personale. Peste tot prin ţară, pe unde a analizat locaşuri foarte vechi şi mai toate degradate, el a copiat coştiincios inscripţiile chirilice, chiar dacă nu le înţelegea şi trebuia să apeleze la români de cultură.

Printre lucrările lui se găsesc mape cu copii ale picturilor bisericii Sfântul Dumitru, mape care se păstrează la Mitropolia Olteniei. Un articol din revista Mitropolia Olteniei se consemnează că Menpiot a realizat şi din biserica, azi dispărută, „Trei Fântâni”, din preajma Craiovei. Este foarte important că a realizat copii şi după frescele fostei biserici Sfânul Nicolae Gănescu, (Episcopia). Copiile lui au devenit o sursă unică privind aspectul interior al locaşului dispărut.

In revista „Oltenia”, Cartea a III-a, din 1942, editată de C.S.Nicolăescu-Plopşor, sunt traduse documentele ce priveau danii către metohul Gănescu din Craiova, implicit Episcopiei Râmnic. Este vorba de traducerea „Condicii metoaşelor Sfintei Episcopii Râmnic”. Este vorba de moşia Pejoi, locuri din Craiova (mai ales din mahalaua Berindei, din zona înconjurătoare spre est a bisericii Sf. Spiridon, la nord de Biserica Gănescu, în special) şi de vaduri de moară pe Jiu şi de moara ot Gioroc.   

CRAIOVA - MAHALAUA EPISCOPIA - evolutii sec.19-20

Clădirile mănăstirii, numită popular Episcopia,  au fost demolate în anul 1884, pe acel loc construindu-se ulterior “Palatul de Justiţie”, actualul local central al Universităţii.

Palatul de Justiţie a fost proiectat în 1890 de arhitectul Ion Socolescu. Memoriul serviciului tehnic al Primăriei Craiovei s-a întocmit, însă, cu un an înainte, în 1889. Suprafaţa necesară noului edificiu grandios era de 3285 mp, iar suma estimată şi destinată era de 1.059.868 lei (n.a.- de admirat precizia estimărilor în comparaţie cu devizele de lucrări de astăzi, din 2010, când nimic nu este sigur, totul este aleatoriu).

Faptul că mănăstirea şi biserica ei nu mai existau de cinci ani, demonstrează că demolarea ei nu se aflase în legătură directă cu planul noului Palat de Justiţie, ci fusese impusă de starea mizerabilă a construcţiilor vechi.. Pe de altă parte, poate fi considerată ca posibilă decizia de a folosi suprafaţa, odinioară sfântă, pentru un Palat de Justiţie, tocmai datorită faptului că în chiliile dărăpănate funcţionaseră un timp “Tribunalele” şi deci justiţia avea tradiţie pe acel loc. Palatul a fost proiectat cu faţada spre Str. Justiţiei şi cu spatele la Str Ştirbei Vodă (viitoarea Calea Bucureştiului)

Pe colţul de nord-est al intersecţiei dintre Str. Gării (Carol I-ul) şi Str. Cuza Vodă, adică peste drum de Palatul de Justiţie, spre est, se asfla Hotel “Splendid”. In acea clădire, după 1948, a funcţionat la parter, până în 1987, Restaurantul “Pensiune”(restaurant de mâna a doua). La circa 100 de metri spre răsărit de el, pe aceeaşi parte, s-a construit la sfârşitul anilor 60’ Cinematograful “Patria”. Cinematograful se g[sea la parterul unui bloc de locuinţe cu patru etaje, bloc retras de pe aliniamentul străzii pentru a face loc unei viitoare lărgiri a Str. A.I.Cuza. Blocul cu cinematograf se afla plasat exact vis-à-vis de localul vechi şi impunător al Judecătoriei, fost localul Administraţiei Financiare, construit după primul război mondial.

Fostul Hotel Splendid a fost demolat în anul 1987, când s-a operat şi lărgirea unui mic tronson din Str. A.I.Cuza, de la intersecţia cu Str.Gării spre răsărit. Tot atunci s-a lărgit Str.Gării (B-ul Republicii) pentru şase benzi de circulaţie. S-a început un aliniament monolithic de blocuri cu 7-8 etaje care a înlocuit toată partea de răsărit a Str. Gării, din Str. A.I.Cuza (dela fostul restaurant”Pensiune”) până în Calea Bucureşti, în coborâre.

Din suprafaţa câştigată după demolare, circulaţiei i s-au afectat, pentru început, numai patru benzi de circulaţie pentru început, restul suprafeţei fiind destinat unui trotuar foarte lat, unei parcări auto şi unei insule pietonale provizorii. Câştigul de suprafaţă s-a datorat îndepărtării noilor construcţii (o salbă monolitică de blocuri) de aliniamentul vechi al străzii Gării.

Circa teri decenii (în anii 60, 70 şi 80 din sec. 20) am trecut aproape săptămânal pe lângă Restaurantul “Pensiune” în drum spre un spectacol de cinema.la “Patria” In acei ani cinematografele erau arhipline pentru ca televiziunea nu oferea prea mult divertisment, şi puţine filme.

Din colţul Restaurantului “Pensiune”, spre nord, adică în coborâre spre Calea Bucureşti, exista un  front de clădiri arătoase dinainte de război, toate cu etaje.. Ele au dispărut odată cu restaurantul amintit, fost “Hotel Splendid”, în 1987, pentru reconfigurarea zonei, aşa cum s-a spus mai sus.

Pe aceaşi latură a Str.Gării la Nr.3, vis-à-vis de latura răsăriteană a Palatului de Justiţie (Universitatea) şi-a avut sediul scurt timp Regionala PCR Oltenia. Acea “Regională” a schimbat şase sedii, între 30 decembrie 1947 şi  23 august 1954, când a părăsit Palatul Dini Mihail (Constantin Mihail), palat devenit Muzeu de Artă şi intrat în memoria colectivă drept Palatul Jean  Mihail, după numele fiul celui care l-a ridicat. Clădirea amintită din Str,. Gării Nr. 3 a fost demolată în 1987, odată cu toată acea latură a străzii.

Un alt hotel din mahalaua devenită cu încetul cartier, se numea “Hotel Calafat”. Intre cele două războaie mondiale, acela se afla în spatele Palatului de Justiţie, pe colţul intersecţiei dintre Str. Ştirbei Vodă şi Str. Boerescu (ulterior Str.Borzeşti). La parterul acelei clădiri a funcţionat vreo patru decenii o frizerie, după 1948 până în primăvara anului 1988, când a fost demolată prntru lărgirea Căii Bucureşti. Clădirea nu avea nici o valoare arhitectonică. Până în 1967, era frizeria cea mai apropiată de Piaţa Nouă şi servea pe cei veniţi cu produse la oraş din lumea rurală. In anul 1987 clădirea fostului “Hotel Calafat” rămăsese atât de ieşită în noua arteră a Căii Bucureşti încât nu lăsa pentru circulaţie decât spaţiul de trecere a noii linii de tramvai. De altfel, în 1988 s-au demolat toate clădirile, toate vechi şi fără valoare, de pe partea de nord a Căii Bucureşti, din spatele Universităţii, mai precis dintre intersecţia cu Str. Gării şi până dincolo de Str. Boerescu, circa 80 de metri spre apus. Demolarea a ajuns până lângă cele trei blocuri urâte, în stil sovietic, ridicate la începutul anilor 50’ pe Calea Bucureşti vis-a-vis de partea de jos a Piaţii Marşeu, mai spre apus. Atunci Calea Bucureşti a putut fi lărgită efectiv la şase benzi de circulaţie. Existau prea puţine autovehicole pentru o astfel de arteră în acel moment, iar acum este aproape neîndestulătoare la anumite ore, după scurgerea a două decenii, în 2010.  

Porţiunea de nord a Str. Boerescu mai există şi în 2010, la nord de intersecţia cu Calea Bucureşti. După 1990 şi-a schimbat iarăşi numele din Str. Borzeşti în Str. Jean Negulescu şi porneştese din Calea Bucureşti spre nord, spre  biserica Sfântul Spiridon, lângă care se intersectează cu Str. Vasile Conta. In principiu Str. Boerescu (Jean Negulesu) este paralelă la apus, cu Str. Gării (Carol I-ul), la o oarecare distanţă.

Sistematizarea Căii Bucureştiului, a Str.A.I.Cuza şi a Str.Dezrobirii din anii 1988-1989 a schimbat profound intersecţia cea veche dintre Calea Bucureşti şi Str.Dezrobirii (fostă Regele Ioaniţiu), intersecţie unde în sec. al 19-lea se afla un pod din bârne groase de trecere peste pârâul Valea lui Opincă. Pentru a localiza vechea intersecţie şi poziţia podului, se poate lua ca reper intersecţia actuală a Căii Bucureştiului cu Str. Fraţii Goleşti. De la această intersecţie podul se afla la circa 75-100 de metri spre răsărit.

In descrierea lăsată de C.D.Fortunescu se vorbeşte de Str. Banu Manta, care se desprindea la dreapta înainte de a se ajunge la fosta Str. Ştirbei Vodă. Acea stradă Banu Manta se mai numea tot aşa în 1947, dar ulterior a luat numele de C. Bariţiu.

Intre anii 1987-1989 s-au demolat toate clădirile vechi din spatele Universităţii, de la aliniamentul vechi al Căii Bucureşti, spre nord până la Str.C.Bariţiu. Latura de nord, dinspre gară a Str. Bariţiu a scăpat şi a păstrat aspectul cel vechi până acum în 2010. In 1989 dinspre Universitate se vedea, peste spaţiul gol, tot aliniamentul de nord al Str. Bariţiu, dar ulterior s-au înălţat blocuri masive de 8 etaje cu faţa la Calea Bucureşti, Intre aliniamentul blocurilor din Calea Bucureşti şi jumătatea de stradă C. Bariţiu au rămas spaţii largi folosite de locatari ca parcări auto în aer liber, sau sub garaje mizere de tablă, vopsite în diverse culori. Str.C.Bariţiu este încă circulată, unind Str.Gării cu Str.Jean Negulescu (fostă Boerescu). Ea a rămas neasfaltată, păstrându-şi pavajul de piatră cubică (2010).

Trebuie spus aici că, între 1987-1989, socialismul a trasat şi deschis cu mare curaj 

magistrala Calea Bucureşti, demolând muţime de căşcioare mici şi chiar mizere, începând din spatele Universităţii pînă la noua intersecţie cu Str.A.I.Cuza.

            Demn de amintit este faptul că pe latura de sud a Căii Bucureşti, la răsărit de intersecţia cu Str.Gării (B-ul Republicii), la circa 150 de metri, spre răsărit, se afla pe atunci clădirea “Spitalului de boli dermato-venerice”, o clăsdire robustă cu parter şi trei etaje, dintre care ultimul mai scund. Era o clădire naţionalizată şi construită cu puţin înaintea celui de al doilea război mondial, deci sănătoasă. Ea se afla plasată pe aliniamentul cel vechi al Căii Bucureştiului, deci încurca planurile de lărgire semnificativă a arterei. Pentru a nu fi sacrificată, s-a aplicat soluţia mutării ei prin translaţie pe o poziţie convenabilă, mult depărtată de viitorul trotuar şi de aliniamentul viitoarelor blocuri massive. Mutarea edificiului pe o cale de rulare specială a constituit o curiozitate pentru craioveni şi s-a soldat cu success. Acum acea clădire se află într-o poziţie retrasă faţă de Calea Bucureşti, într-o suprafaţă asemănătoare cu o curte interioară, dar are acces direct la magistrală. Se găseşte cam la jumătatea distanţei dintre intersecţiile Căii Bucureşti cu Str.Gări (Carol I-ul) şi cu Str. Nicolar Bălcescu, dar pe partea opusă.  

Puţine blocuri au avut şansa a fi terminate până la răsturnarea regimului comunist din decembrie 1989. Terminarea restului construcţiilor s-au tergiversat  peste un deceniu, cu mari chinuri financiare şi de organizare. Sub fostul regim, atât de blamat, totul s-ar fi terminat în maxim doi ani.

In primii ani după evenimentele convulsive din 1989, blocurile neterminate au trecut, un timp,  prin devalizarea ţiganilor. S-a furat şi smuls din ele tot ce poate imagina mintea omenească, dar nici o autoritate nu mai exista şi nici nu era interesată să finalizeze ceea ce începuse fostul regim politic. Noii guvernanţi s-au trezit totuşi, dar era foarte târziu pentru avutul naţional. Blocurile, cu apartamentele lor şi cu spaţiile comerciale s-au terminat cu viteza melcului, revoltător de încet şi prost, dar cu mulţi bani de la cei interesaţi să cumpere.

Spre exemplu, un bloc emblematic pentru ansamblul urbanistic conceput, cel de 14 etaje de la intersecţia Căii Bucureşti cu noua Str. A.I.Cuza, lăţită la patru benzi, este pe cale de a se finalza pe o treime din faţadă abia în 2010. Probabil că întreaga lucrare va mai dura ani buni.  Suprafaţa triunghiulară din faţa sa urma să devină un părculeţ cu un mare monument orientat spre răsărit. Suprafaţa a fost amputată lăsându-se loc pentru construirea unui restaurant Mc Donald’s, cu parcarea necesară.

Intersecţia cea veche dintre Calea Bucureşti şi Str. A.I.Cuza, intersecţie s-a aflat

cu mult mai în spate, spre apus, faţă de cea actuală, adică mai spre centru, datorită faptului că cele două vechi artere erau mult mai înguste (de câte două benzi în total). La acea intersecţie veche exista o clădire arătoasă cu trei nivele, construită între războaiele mondiale, o clădire modernă. Ea unea cele două artere cu puţin înainte de intersectarea efectivă a lor. Prin faţa ei trecea chiar o mică străduţă de unire a celor două artere principale, iar în faţa ei se mai întindea o suprafaţă triunghiulară cu două-trei căsuţe mizere, înconjurate de curţi înghesuite şi îngrădite cu garduri de scândură îmbătrânită. Acel triunghi realize întâlnirea geometrică a celor două artere. Clădirea cea modernă de care am amintit a fost emblematică pentru Craiova câteve decenii, numindu-se “La Arabu”, sau “Farmacia Arabu”, tocmai pentru că la parterul său s-a aflat o mare farmacie cu acest nume înainte de 1948 (naţionalizarea farmaciilor şi a altor magazine s-a realizat în anii imediat următori lui 1948, pe măsură ce noul regim a putut să le înlocuiască cu unele de stat). Prin demolările masive din lungul vechii Căi a Bucureştiului „a ieşit la stradă”, la aliniamentul bulevardului cel nou, „Piaţa Centrală”, amenajată, după anul 1967, în spatele caselor vechi din Calea Bucureşti până în Str. Vasile Alecsandri, pe o suprafaţă acoperită majoritar de curţi şi grădini. S-a generat o alee lată de acces din Calea Bucureşti spre întinderea Pieţii Centrale. Prin anii 1996-1997 peste aleea aceea s-a ridicat un bloc modern, placat cu gresie gri, proprietatea societăţii constructoare de automobile DAEWO. Pe sub bloc s-a lăsat un gang larg de acces în piaţă. Blocul este retras faţă de aliniamentul proiectat în 1988-1989, aşa că în faţa lui s-a amenajat o suprafaţă de parcare (oarecum privată) cu roduri de flori.

Aleea de intrare în Piaţa Centrală trece printre două clădiri reprezentative ale ei, ambele ridicate în jurul anului 1970. Este vorba de Complexul Comercial, spre apus, şi de Clădirea amplă a „Agrocoop”, spre răsărit. Intre ele s-a lăsat o distanţă de circa 15 metri. După 1990 cele două clădiri au ajuns, pe diverse căi, în proprietatea şi în folosinţa unor comercianţi particulari. Totuşi, etajul fostului „Complex Comercial” a fost acordat FISC-ului (Administraţiei Finanţelor Publice) municipiului Craiova. Accesul autovehicolelor în Piaţa Centrală s-a făcut totdeauna prin partea de nord, prin Str. Vasile Alecsandri şi printr-o altă deschidere spre Str. Nicolae Bălcescu, la apus. La intrarea dinspre Str. Vasile Alecsandri s-a amenajat de la început şi o parcare fără plată pavată cu bolovani de râu. Mai parcau acolo şi unele atelaje cu tracţiune animală, aşa că arăta mizerabil. Abia după 1990 a fost asfaltată, iar după 2007 a fost dotată cu bariere pentru plata parcării. Acum este neîncăpătoare (2010) aşa că maşinile înconjoară piaţa din toate părţile urcate cât mai mult pe trotoare. Această stare de lucruri nu cred că se va rezolva decât după alte decenii.

Aici, sunt dator să precizez că în ultimii ani ai socialismului, între 1986-1989 toate noile artere se pavau cu beton. Asfaltul se folosea, în principal, la plombare gropilor şi denivelărilor de pe străzi şi şosele. Numai în unele situaţii se recurgea la asfaltarea totală, peste fundamentul de beton.   

Spre marginea de apus a mahalalei Episcopia a fost ridicată între 1912-1916 clădirea bogată a Băncii Comerţului. Proiectul a aparţinut remarcabilului arhitectul Ion Mincu, dar după moartea acestuia, lucrarea a fost terminată de remarcabilul architect Constantin Iotzu, un discipol al primului. Tot spre marginea mahalalei s-a ridicat, la începutul sec.al 20-lea, frumoasa şi impozanta clădire cunoscută drept “Palace”, pe colţul de nord-est al intersecţiei dintre Str. A.I.Cuza şi Calea Unirii.

Tot în acea perioadă s-a ridicat şi edificiul Casa Albă, pe partea opusă Băncii Comerţului, puţin mai la răsărit. El urma a flanca dinspre răsărit Grădiniţa English Park aflată la începuturi. Casa Albă s-a ridicat după planurile arhitectului Constantin Iotzu, continuând noile tendinţe de afirmarea elementelor naţinale în arhitectură, ca şi în cazul Palatului Administrativ (Prefectura) edificat cu un deceniu şi jumătate înainte.

La intersecţia dintre Str. Gării şi Calea Bucureşti, pe colţul din nord-vest, adică pe stânga privind spre gară, C.D.Fortunescu a amintit de proprietatea unui anume Filip Dăogarul, în jurul anului 1900. Pe acel loc, în 1932 se găsea Sindicatul Agricol. Tot acolo a funcţionat din 1973 până aproape de demolarea începută în 1987, filiala Dolj a BASPZV (Baza de Aprovizionare Specializată pentru Produse Zoo-Veterinare) de unde se aprovizionau cu produse specifice judeţele Dolj, Gorj şi Mehedinţi. In blocul ce a răsărit pe acel colţ s-a mutat, la primul etaj, cu scară individuală în spirală şi terasă, Baroul de Avocaţi Dolj. El ocupase de la sfârşitul deceniului al 6-lea o casă boierească de pe strada Mihai Vitezul în apropiere, spre centru şi pe partea opusă, de Grădina cu acelaşi nume. Inainte de demolarea amintită, unitatea BASPZV a primit fonduri pentru a-şi ridica un depozit modern, cu birouri, dincolo de Parcul Poporului, pe Str. Romaneşti, în marea curte a TCIF Dolj (Trustul de Construcţii Imbunătăţiri Funciare) care avea un sediu foarte modern, suplu şi cu 4-5 etaje. Din curtea TCIF, lăsând pe dreapta Clădirea Inspectoratului Sanitar-Veterinar, subordonat Direcţiei Agricole, şi BASPZV-ul., se urca o şosea îngustă până în vârf de deal, unde era construită Casa Agronomului, clădire modernă, cu camere de hotel, cu sală de şedinţe şi alte dependinţe. Casa Agronomului se găsea practic alăturată limitei de sud a Parcului Poporului, în apropierea Hipodromului intrat de mult în părăsire, Construcţia a devenit, în 1989, Spital de Psihiatrie. Glumeţii i-au spus un timp Casa de nebuni a agronomului, fapt ce a nemuţumit rău pe Secretarul judeţean cu probleme agricole, al Comitetului Judeţean de Partid, inginerul agronom Dumitru Constantin. In aei ultimi ani ai socialismului agricultura devenise un infern pentru cei ce lucrau în ea, de la vârf şi până la ultimul ţăran. Ordinele de sus, şedinţele nesfârşite, sarcinile aberante, teleconferinţele brutale de noapte şi minciunile din raportări induseseră o stare de tensiune vecine cu nebunia în lumea agronomilor şi a inginrilor din mecanizare.

Revenind în zona Mahalei Episcopia, este de primă importanţă a aminti că la apus de Palatul de Justiţie, încă din ultimul deceniu al sec.al 19-lea s-a conturat marea piaţă a Craiovei în expansiune, “Piaţa Maeşeu”, sau “Piaţa Nouă”. Aceasta se întindea de la str. Boerescu, la est, până la Str. Sabinelor, la apus. Str. Boerescu despărţea piaţa de curtea Palatului de Justiţie, cobora spre Str. Ştirbei Vodă (azi Calea Bucureşti), traversa şi îşi continua traseul spre nord până la întâlnirea cu Str. Sfântul Spiridon, chiar în spatele altarului bisericii cu acelaşi nume. Cealaltă stradă de limită, cea dinspre apus, era una fără mare circulaţie şi fără case. Ea cobora direct din Str. Justiţiei spre Str. Ştirbei Vodă. Ea despărţea practic limita vestică a Pieţei Noi de curţile caselor din Str. Sabinelor. Str. Sabinelor pornea imediat de lângă cea amintită şi cobora în diagonală spre Valea Vlăicii, adică spre nord-vest. Era o stradă cu importanţă. Ea s-a numit mai târziu Str. Joulles Michelet şi apoi, un timp, până la al doilea război mondial Str.Gen. Argetoianu. In anii copilăriei mele, mamare îi spunea tot Joulles Michelet şi cred că a recăpătat acest nume până a devenit Str Săvineşti. Apoi a dipărut sub asaltul clădirilor din noua sistematizare începută dinspre centru, prin anul 1956, când s-a construit blocul “Lumea copiilor”, numit oficial blocul cu 156 de apartamente. Apoi a fost închisă definitiv dinspre Valea Vlăicii, după 1971, de ansamblul Unirea, cu trei blocuri turn de 8 etaje, unite în partea de jos de spaţii comerciale pe două nivele, parter cu portic şi etaj. Tot cam în aceeaşi perioadă o parte din vechea stradă a fost întreruptă pe la mijloc de blocuri mici şi cochete construite pe Str. Romul de azi.

De altfel între războaie, Str. Romul era mai scurtă. Ea pornea din Str. Justiţiei spre nord până se intersecta cu str. Joules Michelet, care urca în diagonală dinspre Valea Vlăicii spre Str. Justiţiei şin ajunge lângă colţul de sud-vest al Pieţei Marşeu. Din punctual unde se termina Str. Romul în Str. Joulles Michelet, continua o altă cstradă micuţă care cobora şi ea spre nord până la Str Şerban Vodă, azi Calea Bucureşti. Acea străduţă se numea Str. Mercur. Prin sistematizarea practicată sub regimul communist Str. Romul şi Str. Mercur s-au unit sub numele de Str. Romul.

De amintit că atunci când Str. Joulles Michelet intersecta Str. Justiţiei, pe colţul dinspre Piaţa Nouă (Marşeu) se găsea clădirea ce aparţinea Corpului I de Armată şi  Corpului I Teritorial, între cele două războaie mondiale. Clădirea  era albă cu o scară dublă la faţadă, scară ce urca la etaj. Faţada era îndreptată spre Str. Justiţiei.

Celelalte două laturi ale Pieţii Marşeu erau Str. Justiţiei la sud şi Str. Ştirbei Vodă la nord. Intre acestea terenul era în pantă aşa că s-a impus, în timp, amenajarea ei pe trei terase, cea mai înaltă la nivelul Str. Justiţiei şi cea mai joasă, adică cea de a treia, la nivelul Str. Ştirbei Vodă (Calea Bucureşti de astăzi). Era o suprafaţă mare, care a făcut din ea o piaţă renumită a României. Primăria a  investit în amenajarea ei cu construirea a trei şiruri de clădiri lungi cu magazine şi prin pavare. „Piaţa Nouă” a rezistat până în anul 1967, când a început demolarea ei pe etape, pentru a se face loc unui nou şi modern teatru al oraşului, cu un parc înconjurător. Piaţa principală a Craiovei a fost mutată pe Calea Bucureşti, pe un teren din spatele caselor de pe aliniamentul de nord, între Str.Nicolae Bălcescu şi Fraţii Goleşti. Acolo au găsit edilii o suprafaţă mare formată din curţile caselor din Calea Bucureşti  şi din strada de la nord, Str. Vasile Alecsandri.

Noua locaţie a Pieţei Centrale a fost considerată ca foarte depărtată de locuitorii Craiovei tradiţionale, dezvoltate mai mult spre vest, dar acum, după patru decenii a devenit cu adevărat centrală. Pe terenul ei s-a adus încă de la început, prin demontare, Hala de Carne cea veche din Piaţa Marşeu, hală istorică cu strctură metalică a anului 1900 şi înconjurată de zidărie jos şi geamuri mari în partea de sus. Este suingurul obiectiv cu adevărat istoric al vechiului comerţ craiovean. Era, probabil, de provenienţă străină şi se asemăna cu hale de carne din alte oraşe mari, chiar cu cea din Piaţa Naţiunii (Unirii) din Bucureşti.

Pe locul „Pieţei Noi” s-a construit între 1969 şi 1973 noul Teatru Naţional, cu faţa spre Str. A.I.Cuza şi cu un frumos parc pe latura de vest şi în spate până jos în Calea Bucureşti. Parcul a avut mult de câştigat prin amenajări, întreţinere florară şi prin opere sculpturale, după anul 2004, când a intrat în preocupările primarului Ion Solomon (arestat în primăvara anului 2010 pentru o învinuire de corupţie, dar regretat de populaţie). La început, adică în primii ani după 1973, în colţul de nord-vest al parcului teatrului, adică la intersecţia Str. Romul cu Calea Bucureşti au mai fost păstrate două case sănătoase, cu un singur nivel, nodel de arhitectură a începutului de secol 20. Una se plasa chiar pe aliniamentul Căii Bucureşti de atunci (nelărgită), iar cea de a doua se găsea alături , mai sus pe Str. Romul.  Prima adăpostea colecţia de tablouri Ion Ţuculescu a Muzeului de artă. Prin anul 1980, ambele clădiri au fost sacrificate în vederea lărgirii Căii Bucureşti pentru şase benzi de circulaţie. Atunci părculeţul teatrului s-a extins spre Str. Romul, dar nu pentru mult timp. In anul 1983 a început construcţia unui mare bloc pe latura de răsărit a Str. Romul, bloc ce coboară din spatele Primăriei (Banca Comerţului) până spre Calea Bucureşti. Era blocul destinat, în principal, salariaţilor de la TRCL (Trustul de Construcţii Locale). El flanchează latura de răsărit a Str. Romul, dar mult retras faţă de traiectul curb convex al trotuarului. In acelaşi timp nici nu se întinde până la Calea Bucureşti, lăsând o suprafaţă liberă pentru extinderea grădinii din spatele teatrului. Intre acest mare bloc şi trotuarul curbat al Str. Romul s-a lăsat o suprafaţă întinsă de teren, care a fost amenajată în parcare auto. Terenul cu pantă spre Calea Bucureşti a impus amenajarea parcării într-o cascadă de spaţii florare cuprinse în diverse jardiniere de beton. Este o parcare amestecată cu spaţii verzi ordonate. Diverse scări unesc suprafaţa parcării cu alte terase amenajate pentru circulaţie pietonală şi cu trotuarul alăturat. Planul blocului este sub forma literei L, cu latura lungă spre Str. Romul şi cu cea scurtă îndreptată spre Teatrul Naţional. Prin silueta sa masivă dă valoare părculeţului teatrului, pe care îl limitează dinspre latura de apus, continuând o latură a blocului ”Romarta Copiilor” (blocul de 156 de apartamente) şi astupând vederii curtea interioară şi spatele acestuia.

Din anii 1983-84 în părculeţul Teatrului Naţional s-a organizat, an de an, „Orăşelul Copiilor” pe timpul sărbătorilor de iarnă şi al vacanţei şcolare. Terenul este propice unor aranjamente plăcute şi diverse, dar „orăşelul” era destul de sărăcuţ şi chiar lipsit de gust în anii 80’. Edilii comunişti ajunseseră să-l trateze cu dezinteres, în comparaţie cu pregătirile din primii ani ai regimului, ani de intensă propagandă. In “orăşel” se găsea un trenuleţ al copiilor care se învârtea pe o şină cu rază de maxim 7-8 metri, erau împrăştiate câteva dughene de lemn cu imagini din desene animate, se înălţa un brad cu becuri colorate, se roteau două, trei tiribombe de bâlci, se întindeau câteva ghirlande cu becuri colorate şi înalţa un păpuşoi dominator, reprezentând pe “Moş Gerilă” (aşa cum trebuia să i se spună lui”Moş Crăciun” cel tradiţional. In acei ani 80’ sărăcia sortimentală a produselor alimentare şi a dulciurilor se făcea din ce în ce mai simţită în România, cu o economie dirijată numai spre exporturi, aşa că oferta din „orăşel” era aproape ruşinoasă. Din iarna anului 1987 s-a interzis chiar ridicarea în „orăşel” a tradiţionalei păpuşi ce-l reprezenta pe „Moş Gerilă”. Efigia lui „Moş Gerilă” a dispărut şi din activităţile comerciale. In anii anteriori ea însoţea totuşi destul de palid aşa-zisa „Lana Cadourilor”. Raţiuni obscure anti-religioase ale conducerii de Partid vroiau ca începând cu 1987 să scoată din conştiinţa poporului român o tradiţie venerabilă şi dătătoare de vise şi veselie copiilor. Prin acei ani 80’ chiar produsele alimentare ale mesei de Crăciun nu se mai găseau prin magazine. Viaţa devenea tot mai cenuşie şi mai lipsită de culoare şi de bucurii. Oamenilor li se lăsase numai „bucuria muncii” şi a înaintării spre „socialismul multilateral dezvoltat”.

Până în anul 1969 a mai existat porţiunea de sud a Str. Borzeşti (fostă Boeresu), porţiune de stradă care cobora din Str.A.I.Cuza spre Calea Bucureşti şi despărţea curtea cu grilaj a Universităţii de „Piaţa Marşeu”. Odată cu lucrările pentru noul Teatru Naţional acea porţiune de stradă a dispărut, pe suprafaţa ei amenajându-se un spaţiu verde înclinat, cu scări în zigzag, cu gazon şi arbori ornamentali, scări ce fac legătura pietonală între cele două mari artere.

Pe colţul de vest dintre Str. A.I.Cuza şi Str. Panait Moşoiu, în faţa Teatrului Naţional se află o clădire cu etaj şi mansardă din primele decenii ale sec.al 20-lea. Până în 1990 a adăpostit un Bufet Expres numit „Splendid”, cu intrarea chiar pe colţ. Pe acelaşi loc s-a aflat înainte de războinmagazinul „Vulturul de Mare”.

Clădirea are o aripă pe Str. A.I.Cuza, înspre Casa Albă, adică spre apus. Acea aripă adăpostea, tot până în 1990, un magazin „Gospodina”, magazin cu preparate şi semipreparate alimentare „pentru acasă”.

Clădirea are şi o aripă mai lungă  pe Str. Panait Moşoiu, spre sud, spre fostul „Răscruciul Mic”. Aripa se întinde spre sud până la intersecţia cu capătul fostei srăzi Joulles Michelet, în imediata apropiere a „Răscruciului Mic”. Din fosta intersecţie a rămas o suprafaţă triunghiulară „moartă”, folosită ca mică parcare auto, de mai bine de o jumătate de secol (2010). De la intersecţia amintită, o a treia aripă a clădirii amintite se întoarce pe ceea ce a mai rămas din fosta Str. Joulles Michelet. Sigur că această a treia aripă formează un unghi ascuţit cu aripa din Str. Panait Moşoiu. Pe colţul dinspre „Răscruciul Mic” cel ditre aripa „Moşoiu” şi „Joulles Michelet” se înalţă o cupolă troconică cu laturile rotunjite larg, peste care se suprapune un con mai mic.

Pe colţul dintre Str.A.I.Cuza şi Str. Panait Moşoiu, puţin înspre Str. Panait Moşoiu, adică în faţa teatrului, clădirea are o are o cupolă trunchi de piramidă. O a treia cupolă, tot cu forma de trunchi de piramidă, se află şi la mijlocul laturii dinspre Str. Panait Moşoiu a clădirii. La parterul acestei laturi, pe Str. Panait Moşoiu, a funcţionat două, trei decenii, un magazin de moto-velo (pe timpul socialismului).

La apus de clădirea amintită, pe Str. A.I.Cuza, spre Casa Albă se afla o altă clădire cu etaj, care adăpostea la parter un garaj-atelier, „Garajul Popescu” cu o intrare largă. De la parterul garajului urca o rampă la etaj, unde probabil se urcau unele maşini la reparat. Clădirea avea numai un etaj şi era robustă, adaptată la scopul păentru care fusese construită. Mai spre apus, spre Casa Albă, urma o clădire tot solidă şi mai modernă, cu unul sau două etaje, care adăpostea la parter un mare magazin alimentar, numit „Jiul”, cel mai mare şi reprezentativ magazin alimentar al oraşului pe timpul dezvoltării comerţului socialist. Magazinul ”Jiul” din copilăria mea a rezistat până în primii ani ai deceniului al 5-lea al sec. 20 şi probabil avusese aceeaşi destinaţie şi înainte de venirea comuniştilor la putere. Clădirea „Jiul” se întindea spre vest până la intersecţia cu Str. Joulles Michelet, care urca din Valea Vlăicii, intersecta Str. A.I.Cuza şi mergea mai departe până în nordul pieţei Răscruciul Mic. Când eram copil magazinul mi se părea luxos în raport cu toate celelalte răspândite prin oraş. Cu toate că era spaţios, totdeauna era arhiplin de oameni în căutare de produse alimentare. Erau timpuri de mari lipsuri şi când funcţionau din plin „cartelele” pentru anumite alimente. La uşa din spate (din Str. Joulles Michelet) se formau în acei ani 50’ cozi imense, de câte 4-6 persoane în rând, când se auzea că că au sosit anumite mărfuri alimentare rare şi posibil de cumpărat fără „cartelă”. Imi amintesc că stâteam la coadă cu mamare la acele cozi pentru a cumpăra margarină de import (o delicatesă pentru acele timpuri), dar şi pentru alte alimente rare, la zahăr, ulei, mirodenii, peşte conservat, la unt, la unt topit ce fusese în prag de a se strica şi chiar la marmeladă. De unele produse restricţionate nu îmi mai amintesc. Trebuia să stau şi eu la coadă pentru că produsele nu se vindeau decât limitat pentru fiecare persoană. Esenţial este că mi-a rămas întipărită plictiseala orelor de aşteptare. Eram mic şi oboseala nu conta, iar uneori pentru acele „cozi” nu mergeam la şcoală în ziua respectivă. Impreună cu mamare aduceam acasă o „pradă” dublă.

Parcurgând Str. A.I.Cuza  spre apus, tot spre Casa Albă (1926), după ce se traversa Str.Joulles Michelet, urmau nişte clădiri înalte cu unu-două etaje, dotate toate cu magazine la parter. Erau numai clădiri cu arhitectură a începutului de secol 20, cu faţade bogat ornamentate. Imi amintesc da un magazin de plăpumar şi de altul de fotograf. Acele clădiri se prelungeau până lângă Csa Albă şi încă existau prin anii 1957-58, când mi-am făcut o fotografie mică pentru carnetul de şcoală. După acei ani, foarte curând, toate clădirile dintre cea a „Vulturului de Mare” (apoi Bufet Expres „Splendid” şi a  Magazinului „Gospodina”) şi Casa Albă  au fost demolate pentru o nouă sistematizare a centrului oraşului, sistematizare care nu s-a conturat nici până în 1989 şi nici până în 2010. In locul clădirilor vechi negustoreşti care aveau un anumit parfum arhitectural, dar nu grozav, s-a ridicat un bloc modern cu patru etaje cu plan asemănător literei L dată peste cap în lungime. Latura lungă a blocului se orienta spre Str. A.I.Cuza, al cărei nume fusese schimbat între anii 1925 şi 1947. Acea latură a blocului era plasată mult depărtată de vachiul aliniament al străzii, lăsând loc pentru un spaţiu verde şi dând lărgime generală arterei. Pe deasupra, acea latură lungă a blocului nu era nici paralelă cu axa străzii Cuza, ci se depărta de de ea pe măsură ce înainta sprerăsărit, spre clădirea „iertată de demolare” a „Bufetului Expres Splendid”. In apropiere de acea clădire veche blocul cotea în unghi drept spre sud, adică peste suprafaţa fostei străzi Joulles Michelet până aproape de Răscruciul Mic. Aclo erau câteva case mici şi drgradate de vremuri, care meritau a fi demolate. Pe acea latură a blocului s-a dechis o cofetărie modernă începând de la colţ spre Răscruciul Mic, urmată de un magazin de confecţii de damă şi pânzeturi, numit „Femina”. De la acel magazin, care mai există şi în 2010, s-a transmis numele întregului bloc, precum şi cofetăriei. Cofetăria a fost mulţi ani loc de întâlnire aglomerat al tineretului, atât pentru ambient, cât şi pentru că acolo se puteau servi şi lichioruri sau rom cubanez („Habana Club”) şi cognac. Se consumau mai mult băuturi decât prăjituri, iar fumul de ţigare se putea tăia cu cuţitul. Aceeaşi atmosferă se putea găsi şi în renumita cofetărie „Minerva”. Fiecare dintre cele două cofetării evea laborator propriu de foarte bună calitate la subsol. După un număr de ani, probabil un deceniu, s-a interzis consumul de alcool în toate cofetăriile aşa că vânzările au scăzut brutal, odată cu atractivitatea pentru marea parte a tineretului teribilist.

Latura dinspre Str. A.I.Cuza a blocului „Femina” etala un parter destinat unor magazine evoluate de produse tehno-casnice, porţelanuri, covoare şi altele. La capătul dinspre Casa Albă, blocul era încheiat cu un altul mai puţin cubist, prin care se încerca o apropiere arhitectonică de eleganta Casa Albă. La parterul acelui bloc, cu faţada spre Str. A.I.Cuza s-a amenajat o mare „Alimentara cu Autoservire”, un mod nou şi plăcut de comerţ în socialismul închistat. După anul 1989 un grup de afacerişti au pus măna pe magazin botezându-l „Franolta”. A avut succes circa cinci ani după care a dat faliment. Unul dintre acţionari fusese doamna „Cireşica”, inginer zootehnist ajunsă vice-primar imediat după căderea vechiului regim. Ea avea vocaţie revoluţionară pentru că fusese năpăstuită, cu o anumită ocazie, într-un control, de Ion Dincă, membru al Biroului Comitetului Central al PCR. Ion Dincă era un personaj extrem de dur şi primejdios care a primit porecla ”Ion -Te Leagă”, pentru că promitea foarte des arestarea celor controlaţi în agricultură.

Intre clădirea veche a „Bufetului Expres Splendid” şi blocul „Femina” a rămas o suprafaţă virană triunghiulară destul de restrânsă, peste care socialismul a plasat o grădină de vară cu împrejmuire ornamentată simplu dar atrăgător. In acea grădină se serveau cu predilecţie băuturi răcoritoare şi produse de patiserie. Probabil să se fi servit şi bere ocatzional, dar nu s-a transformat niciodată în „cârciumă”. După anul 2000 pe acel loc s-a ridicat clădirea modernă cu parter şi etaj pentru Banca Românescă. Clădirea este placată cu materiale moderne lucitoare din metal şi cu mari suprafeţe de sticlă.

Revenind în faţa Teatrului Naţional inaugurat în 1973, trebuie semnalată existenţa unei alte clădiri vechi a Craiovei pe colţul dinspre răsărit al Str. Panait Moşoiu, la intersecţia cu Str. A.I.Cuza. Aceasta este o clădire salvată şi ea de demolările operate de regimul comunist, de cele mai multe ori cu bune intenţii.. Clădirea are individualitate arhitectonică şi venerabilitate. Se numeşte „Casa Dianu”, deoarece a aparţinut între cele două războaie mondiale avocatului Costel Dianu. Ea se află peste drum ce casa care a adăpostit „Bufetul Expres Splendid” (fost magazinul „Vulturul de Mare”.

Casa Dianu are faţada spre Str.A.I.Cuza, fiind străpunsă de un gang de acces în curtea interioară. Curtea a fost rău întreţinută sub regimul comunist, deoarece clădirea intrase în proprietatea statului. Mulţi ani în acea curte a funcţionat un atelier foto mărunt şi un atelier de ceasornicărie, ambele cooptate probabil în cooperative meşteşugăreşti ale vremurilor socialiste. Exact pe colţ, vis-a-vis de Teatrul Naţional, clădirea adăpostea până în anul 1980, la parter, un magazin de confecţii de femei şi bărbaţi, numit ”Elegant”. Apoi magazinul a devenit mercerie sub numele de „Mosorelul”.

Clădirea Dianu are o latură şi pe partea de răsărit a Str. Panait Moşoiu, dar faţada se îndreaptă spre Str. A.I.Cuza, cu intrări în magazinele principale. Inainte de 1990, după magazinul „Elegant”, sau „Mosorelul”, spre răsărit, urma gangul de acces spre curtea interioară, apoi un magazin de mezeluri şi brânzeturi, apoi o florărie.

Casa Dianu are un singur etaj, este frumos ornamentată cu acadramente la ferestre, cu un balcon de zidărie pe colţ şi cu un altul de fier forjat spre Str.A.I.Cuza, desupra florăriei amintite. Are un acoperiş cu pantă abruptă, cu o cupolă trunchi de piramidă pe colţ şi o alta piramidală deasupra gangului, spre Str. A.I.Cuza. Pe latura dinspre Str. Panait Moşoiu  mai există o cupolă trunchi de piramidă exact pe mijlocul laturii. Pe latura aceasta se găseşte încă un balcon de fier forjat şi un altul de zidărie înspre Răscrucii Mici. La parterul acestei laturi au existat mereu două, trei magazine de mică importanţă, vizitate de cei ce coborau spre Răscrucii Mici.

Vara anului 1934 a marcat la Craiova derularea procesului ceferiştilor şi petroliştilor care organizaseră puternice greve în anul anterior, 1933. In perioada procesului s-a constituit un „comitet de apărare” şi a apărut ziarul”Apărarea ceferiştilor”. Sediul redacţiei s-a aflat pentru început în casa avocatului Costel Dianu (Str. A.I.Cuza Nr.16), vis-a-vis de Teatrul Naţional de azi. Al doilea sediu al redacţiei s-a plasat în casa avocatului Nicolae Popilian (Str. A.I.Cuta nr.48). Acel sediu s-a aflat între actuala Judecătorie Craiova (fosta Administraţie Financiară) şi intersecţia dintre Str. A.I.Cuza şi Str. Lupeni (astăzi acea intersecţie a dispărut prin noua sistematizare a zonei, precum). Casa amintită a fost demolată încă din anul 1988. In total ziarul „Apărarea ceferiştilor” a apărut cu contribuţia celor doi avocaţi numai în perioada 16-29 iunie 1934. Se pune acum întrebarea dacă cei doi au iniţiat acea acţiune publicitară din motive de conştiinţă politică, sau pur şi simplu din interes profesional, adică dacă nu au fost pledanţi în acel proces.

Casa Dianu a mai fost ulterior şi sediul „Comitetului craiovean contra războiului imperialist de jaf şi cotropire”, comitet din care au făcut parte: Mihail Cruceanu, Eugen Constant, Av. Nicu Popilian şi Av. Costel Dianu. Informaţia aparţine propagandei comuniste dintre 1948-1989 şi poate fi pusă parţial sau total la îndoială. Aceasta pentru că este foarte greu de crezut că sub dictatura militară a Mareşalului Ion Antonescu s-ar fi putut manifesta o mişcare antistatală şi antirăzboinică. In acel timp mulţime de familii aveau bărbaţi ce sufereau pe front şi probabil că ar fi călcat în picioare un ”comitet” cu scopuri defetiste ca cel amintit. Comuniştii au încercat totdeauna să-şi justifice apariţia la putere în Romania, aşa că speculat şi chiar inventat fel de fel de acţiuni potrivnice regimului politic anterior, cel al României libere. In plus, înainte de război, Craiova era un oraş cu totul lipsit de activităţi comuniste şi muncitoreşti, era un oraş tradiţional, neindustrializat şi moşieresc, oraş în care convingerile socialite şi comuniste nu prezentat interes. De aceea noii guvernanţi comunişti au iniţiat o istorie falsă a ideologiei lor în Craiova „cea retrogradă”. Nu poate fi exclusă ideea că o seamă de oameni au avut şi în Craiova idei socialiste, dar de aici şi până la o combativitate politică procomunistă este o cale lungă. Afişarea publică ostentativă a unor ideologii prea de stânga ar fi constituit motiv de represiune pe cale legislativă şi aceasta mai ales în perioadă de război şi de amputare a teritoriului României. Orice „conclav antistatal” ar fi fost spulberat de autorităţi şi de populaţie, aşa că dacă un astfel de „conclav” s-ar fi născut, el şi-ar fi derulat existenţa bicisnică în spaţii închise şi cu teamă.

Pe casa avocatului Nicu Popilian a fost prinsă în anii 50’ o placă de marmură cu caracter memorial privind redactarea în acea casă a ziarului”Apărarea ceferiştilor” (iunie 1934).

Se mai vorbeşte în lucrările istorice de „Partid” şi de redacţia unui ziar intitulat ”Lupta socială”, ziar de foarte scurtă apariţie. Acea redacţie, dinaintea primului război mondial, ar fi existat în clădirea din Str. A.I.Cuza Nr.12, clădire dispărută în anii 50’, putând fi localizată pe poziţia „Garajului Popescu” , sau chiar a magazinului „Jiul” de mai târziu. Clădirea amintită ar fi putut exista mai precis pe locul terasei cu dulciuri şi răcoritoare, amenajată imediat după ridicarea blocului „Femina”, între acesta şi clădirea nedemolată a fostului „Bufet Expres Splendid”, peste care se înalţă acum (2010) Banca Românească.

Vis-a-vis de Universitate, pe Str. A.I.Cuza au început demolările din toamna anului 1979. S-au „curăţat” clădirile dinspre intersecţia cu Str. Gării (B-ul Republicii pe atunci) spre centru, adică spre apus, pînă lângă clădirea Teatrului de Păpuşi. Aceasta este o clădire cu sala amenajată la parter şi cu două etaje. Are o arhitectură elegantă de la început de sec.20. Pe locul rămas viran după acele prime demolări s-a amenajat un părculeţ sărăcăcios cu câteva alei dispuse în reţea dreptughiulară şi cu câteva bănci pe picioare de beton unite cu stinghii de lemn. Părculeţul a avut totdeauna un destin provizoriu. De aceea pe el nu s-au plantat arbori sau arbuşti ornamentali. Se preconiza ca peste el şi peste alte clădiri, inclusiv peste Teatrul de Păpuşi, să se amenajeze o mare „Piaţă a Revoluţiei”, exact în faţa Universităţii, piaţă pe a cărei latură opusă să se înalţe noul Palat Administrativ. Planul a fost expus chiar de Nicolae Ceauşescu cu ocazia unei vizite la Craiova. Lucrările fiind amânate pentru un alt cincinal mai bogat, demolările de vis-a-vis de Universitate au lăsat o carie în centrul oraşului. Abia prin 2007-2008 suprafaţa a fost acoperită de un restaurant elegant, predominant în aer liber, cu umbrele mari peste mese şi scaune estetice. Probabil că şi această soluţie va avea un caracter provizoriu, dar este estetică.

De Mahalaua  Episcopiei  îşi au legate începuturile şi o parte din existenţă două instituţii culturale private ale Craiovei: „Societatea Prietenii Ştiinţei” şi „Universitatea Liberă”. Prima conferinţă de după primul război mondial a „Societăţii Prietenii Ştiinţei” a avut loc la 27 ianuarie 1919, societatea primind de la Prefectură două încăperi în Palatul Administrativ, vis-a-vis de Teatrul Theodorini, unde a fost găzduit apoi şi „Muzeul Etnografic”. In perioada 1921-22, conferinţele s-au ţinut în sala Teatrului Theodorini.

La 10 mai 1922 şi-a început activitatea „Universitatea Liberă”, instituţie înfiinţată la iniţiativa lui Nicolae Iorga, cu ajutorul „Societăţii Prietenii Ştiinţei”. Instituţia avea un caracter popular şi a deschis seria de conferinţe tot în sala Teatrului Theodorini, cu şase prelegeri ale lui Nicolae Iorga.

După cutremurul din 1940 a fost demolată o clădire bătrână de pe Str. A.I.Cuza, construită în anul 1826. Se afla pe suprafaţa de azi a blocului de 156 de apartamente (Blocul „Romarta Copiilor”). In componenţa clădirii demolate s-au găsit cărămizi romane de la Castrul Pelendava, de la Mofleni. Aveau incizată inscripţia MN a legiunii auxiliare romane încartiruită la Răcari.   

CRAIOVA - MAHALAUA EPISCOPIA - începuturi

Această expunere are numai caracter documentar.

A fost una dintre cele mai vechi mahalale (cartiere) ale oraşului cuprinzând zona de răsărit cu centrul în jurul şi pe locul actualei Universităţi (2010).

S-a numit mahalaua Berendei, cu aproximaţie, între anii 1700-1785, apoi s-a numit Mahalaua Sfeti Nicolae, între 1785 şi 1800-1810. După acel an a început să se numească în paralel şi Mahalaua Gănescului, deoarece biserica parohială, Sfântul Nicolae fusese ridicată în principal de bogata familie Gănescu. De altfel nu era vorba de o simplă biserică ci de o mănăstire începută încă din veacul anterior, la 1752.

După 1830 locaşului i se spunea Episcopia, datorită faptului că în ea a trăit o lungă perioadă  Vlădica Chesarie sau (Kesarie), marele cărturar şi episcop al Râmnicului. Mahalaua s-a numit şi ea după 1830 tot Episcopia, sau, mai popular Piscupia. Biserica Gănescului, împreună cu mănăstirea sa fuseseră date drept metoc (metoh, în varianta grecească) Episcopiei Râmnicului, pentru a adăposti pe episcop pe timp ce venea la Craiova, lucru care s-a şi petrecut de multe ori de-a lungul existenţei locaşului.

Mănăstirea şi biserica ei au intrat în paragină în următoarele patru decenii şi jumătate, între 1838, când a avut loc un cutremur puternic şi 1884, anul demolării.. Cutremurul s-a produs în noaptea de marţi spre miercuri 11 /12 ianuarie 1838. In Arhivele Statului, Prefectura Dolj, dosar nr.104 se arată că stricăciunile suferite de Sfânta episcopie au fost de natura căderii a puţină tencuială. Rezultă că nu cutremurul au condus locaşul spre paragină şi la ruină. Legea secularizării aplicată din anul 1864 a lipsit-o de resurse ca şi pe alte ctitorii, dar, probabil, că a fost victima şi al unui dezinteres al urmaşilor ctitorilor şi al enoriaşilor.

Deşi Găneştii, boieri de mâna a doua, au fost principalii ctitori ai bisericii şi mănăstirii Sfântul Nicolae, alături de ei au participat şi orăşenii, în majoritate negustori, precum şi alte persoane precum dascălul Barbu, Tudor Săpunarul şi, desigur, boierii Zătreni. Greul investiţiei a dus-o însă familia Gănescu, fapt ce a determinat asocierea numelui lor la numirea populară a ctitoriei. (subiectul legat de ctitori se va dezvolta la capitolul legat special de ctitorie). Trebuie însă precizat că hramul complet al ei era: Sfântul Nicolae şi Sfântul Ioan Botezătorul.

Mahalaua cu acelaşi nume cuprindea suprafaţa şi străzile înconjurătoare mănăstirii. Ele au fost identificate după denumirile din anul 1925 astfel: Str. Justiţiei până la intersecţia cu Drumul Vâlcii (care urma o poţiune lungă din actuala Str. Gării, numită popular), Str. Cuza Vodă de la acea intersecţie spre răsărit, adică spre biserica Hagi Enuş, Str. Ştirbei Vodă (astăzi Calea Bucureşti –porţiunea din spatele Universităţii) şi Str. Buzeşti (cea care se deschide stăzi din faţa Teatrului Naţional spre sud). In prezent fosta Str. Justiţiei şi fosta Cuza Vodă se numesc împreună Str. A.I.Cuza. Str. Ştirbei Vodă se Numeşte Calea Bucureşti pe o lungime mult mai mare. O porţine din Str. Buzeşti s-a numit mai târziu Str. Panait Moşoiu, spre sud până în Răscruciul Mic. Din acea piaţă străveche a Craiovei, mai departe spre sud se întindea Str. Buzeşti, ulterior, după 1948, Str.Karl Marx, până la biserica Sfinţii Voevozi sau Sfinţii Arhangheli. Porţiunea de sud a Str.Buzeşti aparţinea mahalalei Sfinţii Voevozi, sau Sfinţii Arhangheli

Casa Gănescu s-a aflat pe Str. Justiţiei, peste drum de mănăstirea Episcopia, mai târziu (1924) peste drum de Palatul de Justiţie, acolo unde de la începăutul secolului 20 şi până spre sfârşitul anului 1979 s-a aflat „Hotel Victoria”. Casa Gănescu acoperea o suprafaţă mai mare decât hotelul.

In chiliile mănăstirii Gănescu a locuit în ultima parte a vieţii cronicarul memorialist Dionisie Ecleziarhul.

In spatele Episcopiei, jos spre viitoarea stradă Ştirbei Vodă era un eleşteu, sau, mai bine zis o baltă mocirloasă. Respectivul eleşteu a fost semnalat în prima jumătate a sec. al 19-lea. El se afla pe traseul pârâului ce cugea dispre răsărit spre apus, spre Valea Vlăicii, formând numita Vale a lui Opincă, pe traseul de astăzi (2010) urmat de calea Bucureşti.

Pârâul se unea în Valea Vlăicii cu un alt pârâu ce venea pe ovale mai nordică, numită Valea Orbeţilor, astăzi Str Ştefan cel Mare (fostă între războaie Str. Rahova).

Un alt drum, mai târziu stradă a Mahalalei Episcopia era cel ce pornea de lângă mănăstire spre nord. Se numea Drumul Ocnei, apoi Drumul Vâlcii şi urma foarte nult actualul traiect al Str.Gării, stradă numită mult timp Str.Carol I-ul (începând cu ultimile trei decenii ale sec. al 19-lea), apoi, după anul 1948, Str Republicii, şi redevenită după 1990 str. Carol I-ul. Pe când traversa Valea lui Opincă, adică fosta stradă Ştirbei Vodă, iar acum Calea Bucureşti, Drumul Ocnei (numit aşa pentru că ducea spre nord, spre Ocnele din Vâlcea – Ocnele Mari) era înălţat, pentru a depăşi pârâul amintit ca venind dinspre răsărit. Pârâul era traversat de un pod relizat din bârne groase de lemn tare. Un pod asemănător este semnalat a fi existat în sec. al 19-lea tot peste pârâul amintit, dar plast la intersecţia Str. Regele Ioniţiu (1925) cu strada Ştirbei Vodă (azi Calea Bucureşti). Respectivul pod se afla în dreptul intersecţiei Căii Bucureşti cu Str. Fraţii Goleşti de astăzi. Pe atunci (1925), Str. Regele Ioaniţiu intersecta Calea Bucureşti în diagonală, urmând un traseu lung spre nord-est. Intersecţia a existat până în anul 1988, când zona a fost amplu modificată prin alte planuri de urbanism.

O parte din Drumul Ocnei a aparţinut parohiei Episcopia, iar restul, dinspre ieşirea din oraş a aparţinut bisericii Harşu (sau Haşu). Spre apus, spre Valea Vlăicii se întindea parohia Sfântul Spiridon, deşi biserica se afla destul de aproape de Episcopie.

In amintirile sale, distinsul dascăl şi om de cultură craiovean, C.D.Fortunescu, descrie o parte din această parohie - mahala – pornind de la jumătatea străzii Gării spre centru. Amintirile sale din copilărie cuprind perioada dintre anii 1880-1890 şi relatează: Plecând de la casa bunicii din Str. Păcii Nr. 1 (Strada există, cu acelaşi nume, şi în 2010. Este o stradă de maxim 150 de metri, scurtă şi foarte înclinată, care coboară din Str. Gării în Str. Ştefan cel Mare. In 1989 era pavată cu piatră cubică în 1989, iar în anii următori a fost asfaltată peste acea piatră) colţ cu Str. Gării şi luând-o la dreapta spre centru se trecea de-a lungul locului pustiu şi sălbăticit unde s-a ridicat mai târziu scoala „Tudor Vladimirescu” (există şi în 1989) apoi se trecea pe lângă două potcovării din care una era al unui “Dincă Ţiganul”. Apoi rămânea la dreapta ulicioara “Fundu-Fierarilor” care ducea la vale în în ţigănie, spre Valea Orbeţilor (azi Str. Ştefan cel Mare). Această stradă se numea în, 1925, Str. Barbu Craioveanu, iar în 1947 se numea Str.Mihai Eminescu, nume păstrat şi în 2010. Cu timpul, ţiganii au fost îndepărtaţi din zona respectivă spre periferie. Revenind la C.D.Fortunescu se continuă: Pe colţul acestei străzi cu Sre. Gării, spre centru, erau casele bătrâneşti ale lui Fintescu, avocatul. Pe locul acelor case se afla, în 1953 (cînd îşi scria Fortunescu amintirile) casa doctorului Metzulescu. (casa există şi în 2010, casă arătoasă cu împrejmuire de fier foejat, renovată de un proprietar îmbogăţit după 1989).

Fortunescu continua: După aceea urma, spre centru, localul şcolii primare de băieţi Nr. 5.(odată cu ridicarea şcolii”Tudor Vladimirescu” aceeea a preluat numărul 5, consemnat şi în harta din 1925. Atunci şcoala se numea numai “Şcoala primară de băieţi Nr. 5. Bulevardul Carol I”. Numele de Tudor Vladimirescu l-a primit mai târziu, ocazie cu care pe frontonul de la intrare s-a a aşezat un bust de ipsos şi ciment al eroului. C. D. Fortunescu şi-a început cartea la vechea şcoală amintită de el. Spune în continuare: Era o ogradă mare formând colţ cu Str. Sfântul Spiridon (numită după 1948, Vasile Conta) In fundul ogrăzii erau câteva odăi mărunte, în şir cu cancelaria instituţiei, aşezate cu faţa la drum (adică cu faţa la Str. Gării) Acele odăi erau încă păstrate în 1953. In 1989 pe acel colţ se afla o grădină de vară pentru “minuturi” şi bere, cu o clientelă de mâna a doua. Alături se mai aciuiseră nişte clădiri mărunte, dintre care una servea drept “Tutungerie”. De altfel în 1989 era colţul acela dintre Str. Gării şi Str. Vasile Conta era tăiat mult în diagonală, astfel că intersecţia dintre cele două străzi s-a lărgit foarte mult, semănând cu o pâlnie lărgită dinspre Str. Gării.

C.D. Fortunescu continuă: Puţin main departe, spre centru, se deschidea la dreapta Str. Banu Manta, la intrarea căreia erau casele inginerului Cioculescu, de o parte, şi ale lui Teodosie Bodescu, avocatul, de alta. Strada şi schimbat numele după război, în Str. C. Bariţiu. In 1947 se numea încă Banu Manta.

Pe colţul dinspre gară s-a ridicar, între cele două războaie mondiale, un imobil cubist cu două etaje, imobil ce avea o aripă mai scurtă spre Str. Gării şi o latură mai lungă pe Str. Banu Manta. Pe colţul dinspre centru, pe locul casei lui Teodosie Bodescu, după 1950 era o casă mică, cu un atelier lucrări în marmură cu faţa spre Str. Gării. In acea curte se c vedeau totdeauna o mulţime de blocuri mari de marmură, aduse din cariere. Acolo era o pietrărie unde se executau cruci şi diverse socluri pentru monumente funerare. Acel a dispărut abia în 1989 odată cu demolări masive în zonă.

C.D.Eortunescu continuă: Traversam Str. Ştirbei Vodă (azi Calea Bucureşti) cu casele lui Filip Dăogarul pe colţ, caserămase aproape cum erau şi pe atunci (în 1953) şi dam în maidanul din dosul Episcopiei. Maidanul acesta – loc fără stăpân şi loc de joacă pentru haimanalele mari şi mici ale mahalalei respective – se întindea pe locul în care este azi, în 1953, prelungirea din dos a Palatului Justiţiei cu grădina lui, formând o adâncitură ca un lighean, cu vreo zece metri sub nivelul srăzii Justiţiei, loc bun pentru săniuş iarna. Pe partea ridicată, spre miazăzi a maidanului, care urca şi el cu uliţa Gării,, anume unde e Palatul Justiţiei, era Episcopia închisă între ziduri de mănăstire, cu chilii pe laturi şi biserică la mijloc, zisă biserica Gănescului. Când am apucat-o eu (n.a. 1880-1890), biserica era în ruină, iar casele călugăreşti din jur erau erau afectate Tribunalului (n.a. De aici ideea ca pe acel loc să se ridice viitorul Palat al Justiţiei craiovean. Până s-a construit acela, Tribunalul s-a mutat în nişte case Otetelişanu de vis-a-vis de altarul bisericii Sfântul Dumitru). Printr-o Anaforă domnească din anul 1797 se vorbeşte de existenţa unei fântâni (izvor) din metocul Episcopiei, fântână aflată în partea de jos a metocului, adică înspre Calea Bucureşti de azi. Tot acolo exista la începutul sec. al 19-lea un eleşteu mocirlos, eleşteu amintit şi de C.D.Fortunescu la sfârşitul aceluiaş secol. Este sigur că fântâna amintită a metocului Episcopiei întreţinea eleşteul alăturat de pârâul ce curgea spre Valea Vlăicii, formând aşa-numita „Vale a lui Opincă”.

Episcopia era mărginită de capătul uliţei Gări şi de strada Bucureştilor (numită apoi strada Justiţiei şi strada Cuza Vodă. (n.a. Se remarcă că  anterior strada principală care venea din Uliţa Mare-azi calea Unirii- se numea la început Calea sau strada Bucureştilor. Mai târziu ea a primit numele de Str. Justiţiei până la intersecţia cu uliţa Gării şi numele de Cuza Vodă în continuare spre răsărit.) Trăsurile care veneau dinspre gară trebuiau să o ocolească, cârmind la dreapta, prin faţa “Puşcăriei”, a penitenciarului împrejmuit de ziduri ca de cetate din patru părţi şi cu poarta în faţă la stradă. Cine venea însă pe picioare tăia drumul de-a curmezişul de ieşea printre Episcopie şi închisoare pe strada mare a Bucureştilor (n.a. viitoarea Str. Justiţiei) spre inima târgului.

In faţa Episcopiei, pe latura cealălaltă a străzii (n.a. spre sud) era atunci Puşcăria Veche, cu spatele la drum (dar cu poartă la drum) cam pe unde este acum, în 1953, hotelul Victoria şi un şir de prăvălii, între care farmacia Pandele Lăzeanu, singura din oraş a unui român. (C.D. Fortunescu vorbeşte de “Puşcăria veche” făcând distincţie de cea nouă, construită ulterior pe Str. Vasile Alecsandri pe care o considera drept cea “nouă”.) “Arestul Tribunalelor” – numit de C.D.Fortunescu “Puşcăria veche” la sfârşitul sec.al 19-lea, este amintit şi în “foaia comercială” “Mercantilulu”, seria II-a, apărută în al doilea an, la 2 ianuarie 1869. Deci arestul respective şi închisoarea propriu-zisă se aflau plasate atunci în imediata apropiere a instanţelor de judecată.

Trebuie amintit că “Vechea temniţă” ce existase pe Str. Precistei (mai târziu Str. Madona Dudu) fusese părăsită după promulgarea Regulamentului Organic. Devenise improprie noiloe vederi asupra închisorilor şi asupra tratamentului aplicat deţinuţilor. Vechea temniţă a intrat în ruină după Regulamentul Organic, odată cu Casele Domneşti şi cu Hanul Hurez în întregime. Puşcăria medievală se găsea sub ansamblul Hanului Hurez, care cuprindea două curţi negustoreşti şi Casele Domneşti, cu paraclis propriu.

C.D.Fortunescu continuă: De aici (din dreptul Episcopiei) drumul mergea drept până în Uliţa Mare, Str. Unirii, având pe stânga casele lui Chitiuţă, cel mai înaltimobil din oraş, cu trei etaje deasupra solului, exact vis-à-vis de Piaţa Nouă, cu hala măcelarilor. Dincolo de piaţă veneau casele lui Madam Paris, soacra Murgăşanului, pe lângă care se lăsa spre Valea Vlăicii strada Sabinelor (mai târziu Joulles Michelet şi apoi un timp, după primul război mondial, numită Str. General Argetoianu) iar în celălalt colţ (spre răsărit) casele lui Madam Vanghele. Pe mâna stângă a străzii (n.a. Str. Justiţiei) se ridica turnul foişorului de foc pe sub care se intra în curtea pompierilor, unde se adăposteau sacalele şi pompa, o pompă de mână pe care o manevrau doi sau patru, precum şi grajdurile cailor (n.a. în spatele Casei Albe de astăzi 2010) De altfel sacalele acelea serveau şi la stropitul uliţelor din centru pet imp de vară. Foişorul de foc a fost semnalat încă din anul 1868. Foaia comercială “Mercantilulu” preciza existenţa în acel an lângă Foişorul de Foc a caselor lui Marcu Anastasiu, cofetar din Str. Unirii, casele fiind de închiriat.

C.D.Fortunescu contină: Inaintând, dacă lăsam pe stânga uliţa care ducea la Primărie şi pa al cărei loc este aşezată statuia lui Cuza (1953), aveam la dreapta curtea vastă, cu casele bătrâne, trase mai în fund, ale Anicăi Stoenescu, născută Guran (n.a. pe locul actual al Primăriei, fostă Banca Comerţului la origine), unde după 1900 locuia avocatul Nae.P. Guran, iar acum este Banca Comerţului. (n.a. Primăria acelui sfârşit de secol 19 se afla în spatele grădiniţei de stăzi, numită English Parck, pe Str. Olteţ, cu spatele la Str.Romain Rolland.) După aceasta (n.a. adică după casa Guran), despărţit prin Str.Romul, venea pe colţ Teatrul Theodorini şi după el birtul francezului “Papa Auguste”, socrul pălărierului Georges Vasilescu, sfârşind după vreo două căsuţe cu tipografia Samitca, lipită de librăria cu acelaşi nume. ( n.a. Rezultă că tipografia şi librăria Samitca se aflau pe locul palatului Palace, iar pe locul cinematografului numit succesiv “Scala”, “Maxim Gorki”, după, 1948 şi “Jan Negulescu”, după 1990, se găseau nişte căsuţe mărunte.) Peste drum de localul teatrului, deci pe stânga, închise din toate păeţile de zid înalt erau casele Giroveanului (n.a. am imagine pictată), apoi ale lui Guran (iar) şi o cârciumă cu etaj pe colţ (n.a. pe colţ cu Uliţa Mare, adică Str. Unirii de azi). De aici intrai pe Uliţa Mare, care se prelungea la stânga prin şoseaua Calafatului până la grădina şi casele Bibescului, iar la stânga cobora spre Valea Vlăicii (ca şi în 2010).printre actualul lpcal al Băncii Naşionale şi biserica evanghelică şi câteva locuinţe sărace. (n.a. cu  notele s-a pătruns deja în altă mahala, cea care aparţinea de biserica Sfînta Troiţă, numită acum Sfânta Treime.)

Pe colţul de răsărit dintre Str. Justiţiei şi Uliţa Mare s-a ridicat la începutul sec. al 20-lea o clădire impunătoare, numită de mine Palatul „Palace”. Clădirea, construită sub îndrumarea arhitectului Otto von Hsselman avea o intrare prin Str. Justiţiei şi o alta mai somptuoasă pe colţul dintre cele două străzi. Acea intrare de pe colţ conduce după urcarea câtorva trepte într-o sală circulară, înconjurată de coloane şi arcuri ce le uneşte. Acea sală de gală a fost creată ca sală de primire pentru o bancă, cu ghişee înprejur, sub arcurile dintre coloane. Palatul expune aripa principală spre fosta Str. Justiţiei şi o alta mai scurtă pe Str. Unirii, cu orientare spre Valea Vlăicii. Impunătoarea clădire prezintă faţade puternic şi bogat ornamentate. Ea a servit de-a lungul drept sediu al Bancii Olteniei, apoi ca Hotel „Palace”, de la care i-a rămas şi numele. A mai fost folosită ca sediu pentru conducerea comunistă a oraşului şi Olteniei, prin anii 50’, ca sediu al Oficiului Judetean de Turism „Carpaţi”, prin anii 70’, ca sediu al Bancii Comerciale şi în final, după anul 2000 ca sediu secundar al Primăriei municipale şi al Consiliului municipal Craiova.

Trebuie menţionat că odată cu sistematizarea stradală şi pavarea unor străzi centrale la sfâeşitul sec. al 19-lea, prima acţiune de acest fel di oraş, s-au trasat şi trotuare pentru prima dată. S-au plantat cu acea ocazie şi arbori ornamenali de aliniament. In mahalaua Episcopia s-au amenajat străzile Justiţiei şi Gării. S-a folosit bazalt artificial şi gresie adusă din Elveţia, Franţa, sau Belgia. Munţii şi carierele noastre nu se bucurau de consideraţie. In aceeaşi perioadă sistematizarea şi pavarea a cuprins zona centrală şi comercială veche a oraşului, cu Uliţa Mare şi uliţele comerciale adiacente. 

 In amintirile lui C.D.Fortunescu apare menţionată proprietatea unui anume Filip Dăogaru pe colţul dintre Str. Ştirbei Vodă şi Gării, pe stânga cum priveşti spre gară. Pe acel loc înainte, în cursul sec. al 19-lea, se aflau amplasate casele Zătrenilor, boieri ce au contribuit la construirea şi întreţinerea Episcopiei. Casele erau fără etaj, cu cerdac şi cu fântână în curte.

Un membru al familiei Zătrenu, Dincă Zătreanu, Mare Agă, , fost şi preşedinte al Curţii de Apel din Craiova şi-a avut palatul pe locul viitoarei Bănci a Comerţului (azi 2010, Primarie). Palatul ( probabil o locuinţă boierească mare) a trecut în proprietatea amintitei familii Guran la sfârşitul sec.al 19-lea.

Uliţa care pornea din Uliţa Mare (Unirii de azi) şi trecea spre răsărit prin faţa  Episcopiei şi mai departe prin faţa bisericii Hagi Enuş s-a numit tradiţional Drumul Bucureştilor, iar până spre mijlocul sec.al 19-lea s-a numit popular Uliţa Episcopiei. Ulterior, când străzile Craiovei au căpătat denumiri, în 1854, Uliţa Episcopiei a primit numele de Str. Justiţiei de la Uliţa Mare (azi Calea Unirii) până la Episcopie, adică până la intersecţia cu Drumul Ocnei, viitoarea str. a Gării şi apoi Carol I-ul. Porţiunea de stradă ce mergea spre răsărit, dincolo de intersecţia cu Drumul Ocnei s-a numit mai târziu str. Cuza Vodă. Numele străzii justiţiei a fost precis legat de faptul că pe acea porţiune de uliţă se afla Tribunalul pe atunci, în chiliile Episcopiei. Populaţia s-a obişnuit mai greu cu noile denumiri, aşa că încă mult timp s-au folosit, în paralel şi cele vechi. Porţiunea de pînă în Episcopie a dăinuit un timp tot cu numele de Uliţa Episcopiei, iar porţiunea dinspre răsărit de Drumul Ocnei s-a numit tot Drumul Bucureştilor. Numele uliţei Episcopiei s-a pierdut abia după demolarea Episcopiei, în 1884.

Numele de Drumul Bucureştilor al porţiunii ce depăşea Episcopia spre răsărit s-a pierdut şi el treptat pe măsură ce limitele oraşului s-au extins spre răsărit. Treptat, drept drum sau cale a Bucureştilor s-a numit numai calea de ieşire din oraş, care s-a conturat dincolo de actualul sfârşit al Str. A.I.Cuza, acolo unde se contopea cu traseul exterior al Str, Ştirbei Vodă de mai târziu şi numită acum, ea singură, Calea Bucureştiului. Pe această cale soseau olăcarii de domnie şi poştalioanele până la darea în folosinţă a căii ferate Bucureşti-Piteşti-Craiova în deceniul opt al sec. al 19-lea.

In anul 1888, Consiliul orăşenesc a hotărât licitarea în ţară şi în străinătate a primei lucrări de alimentare cu apă potabilă a oraşului. Hotărârea s-a luat în baza unui proces-verbal al „Serviciului Tehnic”, din care rezulta „o stare primitivă şi total necorespunzătoare a alimentării cu apă”. In anul 1889 a fost acceptată oferta inginerului C.T.Moullan, din Belgia, preţul cerut pentru întocmirea studiilor necesare fiind de 24.000 lei. Lucrările au început cu canalizări în Valea Episcopiei şi Valea Vlăicii. Această primă etapă urma să se încheie la mijlocul anului 1890. Rezultă că s-a început cu drenarea şi canalizarea bălţii din spatele Episcopiei şi Văii lui Opincă. Sigur că numai după lucrări de eliminarea excesului de umiditate din zonele joase ale oraşului şi după dirijarea aportului pluviometric se putea trece la amplasarea unei reţele de apă potabilă. Este de remarcat prioritatea prezentată de „Valea Episcopiei” în contex şi cu începerea lucrărilor la Palatul de Justiţie.