CRAIOVA - MAHALAUA EPISCOPIA - începuturi

Această expunere are numai caracter documentar.

A fost una dintre cele mai vechi mahalale (cartiere) ale oraşului cuprinzând zona de răsărit cu centrul în jurul şi pe locul actualei Universităţi (2010).

S-a numit mahalaua Berendei, cu aproximaţie, între anii 1700-1785, apoi s-a numit Mahalaua Sfeti Nicolae, între 1785 şi 1800-1810. După acel an a început să se numească în paralel şi Mahalaua Gănescului, deoarece biserica parohială, Sfântul Nicolae fusese ridicată în principal de bogata familie Gănescu. De altfel nu era vorba de o simplă biserică ci de o mănăstire începută încă din veacul anterior, la 1752.

După 1830 locaşului i se spunea Episcopia, datorită faptului că în ea a trăit o lungă perioadă  Vlădica Chesarie sau (Kesarie), marele cărturar şi episcop al Râmnicului. Mahalaua s-a numit şi ea după 1830 tot Episcopia, sau, mai popular Piscupia. Biserica Gănescului, împreună cu mănăstirea sa fuseseră date drept metoc (metoh, în varianta grecească) Episcopiei Râmnicului, pentru a adăposti pe episcop pe timp ce venea la Craiova, lucru care s-a şi petrecut de multe ori de-a lungul existenţei locaşului.

Mănăstirea şi biserica ei au intrat în paragină în următoarele patru decenii şi jumătate, între 1838, când a avut loc un cutremur puternic şi 1884, anul demolării.. Cutremurul s-a produs în noaptea de marţi spre miercuri 11 /12 ianuarie 1838. In Arhivele Statului, Prefectura Dolj, dosar nr.104 se arată că stricăciunile suferite de Sfânta episcopie au fost de natura căderii a puţină tencuială. Rezultă că nu cutremurul au condus locaşul spre paragină şi la ruină. Legea secularizării aplicată din anul 1864 a lipsit-o de resurse ca şi pe alte ctitorii, dar, probabil, că a fost victima şi al unui dezinteres al urmaşilor ctitorilor şi al enoriaşilor.

Deşi Găneştii, boieri de mâna a doua, au fost principalii ctitori ai bisericii şi mănăstirii Sfântul Nicolae, alături de ei au participat şi orăşenii, în majoritate negustori, precum şi alte persoane precum dascălul Barbu, Tudor Săpunarul şi, desigur, boierii Zătreni. Greul investiţiei a dus-o însă familia Gănescu, fapt ce a determinat asocierea numelui lor la numirea populară a ctitoriei. (subiectul legat de ctitori se va dezvolta la capitolul legat special de ctitorie). Trebuie însă precizat că hramul complet al ei era: Sfântul Nicolae şi Sfântul Ioan Botezătorul.

Mahalaua cu acelaşi nume cuprindea suprafaţa şi străzile înconjurătoare mănăstirii. Ele au fost identificate după denumirile din anul 1925 astfel: Str. Justiţiei până la intersecţia cu Drumul Vâlcii (care urma o poţiune lungă din actuala Str. Gării, numită popular), Str. Cuza Vodă de la acea intersecţie spre răsărit, adică spre biserica Hagi Enuş, Str. Ştirbei Vodă (astăzi Calea Bucureşti –porţiunea din spatele Universităţii) şi Str. Buzeşti (cea care se deschide stăzi din faţa Teatrului Naţional spre sud). In prezent fosta Str. Justiţiei şi fosta Cuza Vodă se numesc împreună Str. A.I.Cuza. Str. Ştirbei Vodă se Numeşte Calea Bucureşti pe o lungime mult mai mare. O porţine din Str. Buzeşti s-a numit mai târziu Str. Panait Moşoiu, spre sud până în Răscruciul Mic. Din acea piaţă străveche a Craiovei, mai departe spre sud se întindea Str. Buzeşti, ulterior, după 1948, Str.Karl Marx, până la biserica Sfinţii Voevozi sau Sfinţii Arhangheli. Porţiunea de sud a Str.Buzeşti aparţinea mahalalei Sfinţii Voevozi, sau Sfinţii Arhangheli

Casa Gănescu s-a aflat pe Str. Justiţiei, peste drum de mănăstirea Episcopia, mai târziu (1924) peste drum de Palatul de Justiţie, acolo unde de la începăutul secolului 20 şi până spre sfârşitul anului 1979 s-a aflat „Hotel Victoria”. Casa Gănescu acoperea o suprafaţă mai mare decât hotelul.

In chiliile mănăstirii Gănescu a locuit în ultima parte a vieţii cronicarul memorialist Dionisie Ecleziarhul.

In spatele Episcopiei, jos spre viitoarea stradă Ştirbei Vodă era un eleşteu, sau, mai bine zis o baltă mocirloasă. Respectivul eleşteu a fost semnalat în prima jumătate a sec. al 19-lea. El se afla pe traseul pârâului ce cugea dispre răsărit spre apus, spre Valea Vlăicii, formând numita Vale a lui Opincă, pe traseul de astăzi (2010) urmat de calea Bucureşti.

Pârâul se unea în Valea Vlăicii cu un alt pârâu ce venea pe ovale mai nordică, numită Valea Orbeţilor, astăzi Str Ştefan cel Mare (fostă între războaie Str. Rahova).

Un alt drum, mai târziu stradă a Mahalalei Episcopia era cel ce pornea de lângă mănăstire spre nord. Se numea Drumul Ocnei, apoi Drumul Vâlcii şi urma foarte nult actualul traiect al Str.Gării, stradă numită mult timp Str.Carol I-ul (începând cu ultimile trei decenii ale sec. al 19-lea), apoi, după anul 1948, Str Republicii, şi redevenită după 1990 str. Carol I-ul. Pe când traversa Valea lui Opincă, adică fosta stradă Ştirbei Vodă, iar acum Calea Bucureşti, Drumul Ocnei (numit aşa pentru că ducea spre nord, spre Ocnele din Vâlcea – Ocnele Mari) era înălţat, pentru a depăşi pârâul amintit ca venind dinspre răsărit. Pârâul era traversat de un pod relizat din bârne groase de lemn tare. Un pod asemănător este semnalat a fi existat în sec. al 19-lea tot peste pârâul amintit, dar plast la intersecţia Str. Regele Ioniţiu (1925) cu strada Ştirbei Vodă (azi Calea Bucureşti). Respectivul pod se afla în dreptul intersecţiei Căii Bucureşti cu Str. Fraţii Goleşti de astăzi. Pe atunci (1925), Str. Regele Ioaniţiu intersecta Calea Bucureşti în diagonală, urmând un traseu lung spre nord-est. Intersecţia a existat până în anul 1988, când zona a fost amplu modificată prin alte planuri de urbanism.

O parte din Drumul Ocnei a aparţinut parohiei Episcopia, iar restul, dinspre ieşirea din oraş a aparţinut bisericii Harşu (sau Haşu). Spre apus, spre Valea Vlăicii se întindea parohia Sfântul Spiridon, deşi biserica se afla destul de aproape de Episcopie.

In amintirile sale, distinsul dascăl şi om de cultură craiovean, C.D.Fortunescu, descrie o parte din această parohie - mahala – pornind de la jumătatea străzii Gării spre centru. Amintirile sale din copilărie cuprind perioada dintre anii 1880-1890 şi relatează: Plecând de la casa bunicii din Str. Păcii Nr. 1 (Strada există, cu acelaşi nume, şi în 2010. Este o stradă de maxim 150 de metri, scurtă şi foarte înclinată, care coboară din Str. Gării în Str. Ştefan cel Mare. In 1989 era pavată cu piatră cubică în 1989, iar în anii următori a fost asfaltată peste acea piatră) colţ cu Str. Gării şi luând-o la dreapta spre centru se trecea de-a lungul locului pustiu şi sălbăticit unde s-a ridicat mai târziu scoala „Tudor Vladimirescu” (există şi în 1989) apoi se trecea pe lângă două potcovării din care una era al unui “Dincă Ţiganul”. Apoi rămânea la dreapta ulicioara “Fundu-Fierarilor” care ducea la vale în în ţigănie, spre Valea Orbeţilor (azi Str. Ştefan cel Mare). Această stradă se numea în, 1925, Str. Barbu Craioveanu, iar în 1947 se numea Str.Mihai Eminescu, nume păstrat şi în 2010. Cu timpul, ţiganii au fost îndepărtaţi din zona respectivă spre periferie. Revenind la C.D.Fortunescu se continuă: Pe colţul acestei străzi cu Sre. Gării, spre centru, erau casele bătrâneşti ale lui Fintescu, avocatul. Pe locul acelor case se afla, în 1953 (cînd îşi scria Fortunescu amintirile) casa doctorului Metzulescu. (casa există şi în 2010, casă arătoasă cu împrejmuire de fier foejat, renovată de un proprietar îmbogăţit după 1989).

Fortunescu continua: După aceea urma, spre centru, localul şcolii primare de băieţi Nr. 5.(odată cu ridicarea şcolii”Tudor Vladimirescu” aceeea a preluat numărul 5, consemnat şi în harta din 1925. Atunci şcoala se numea numai “Şcoala primară de băieţi Nr. 5. Bulevardul Carol I”. Numele de Tudor Vladimirescu l-a primit mai târziu, ocazie cu care pe frontonul de la intrare s-a a aşezat un bust de ipsos şi ciment al eroului. C. D. Fortunescu şi-a început cartea la vechea şcoală amintită de el. Spune în continuare: Era o ogradă mare formând colţ cu Str. Sfântul Spiridon (numită după 1948, Vasile Conta) In fundul ogrăzii erau câteva odăi mărunte, în şir cu cancelaria instituţiei, aşezate cu faţa la drum (adică cu faţa la Str. Gării) Acele odăi erau încă păstrate în 1953. In 1989 pe acel colţ se afla o grădină de vară pentru “minuturi” şi bere, cu o clientelă de mâna a doua. Alături se mai aciuiseră nişte clădiri mărunte, dintre care una servea drept “Tutungerie”. De altfel în 1989 era colţul acela dintre Str. Gării şi Str. Vasile Conta era tăiat mult în diagonală, astfel că intersecţia dintre cele două străzi s-a lărgit foarte mult, semănând cu o pâlnie lărgită dinspre Str. Gării.

C.D. Fortunescu continuă: Puţin main departe, spre centru, se deschidea la dreapta Str. Banu Manta, la intrarea căreia erau casele inginerului Cioculescu, de o parte, şi ale lui Teodosie Bodescu, avocatul, de alta. Strada şi schimbat numele după război, în Str. C. Bariţiu. In 1947 se numea încă Banu Manta.

Pe colţul dinspre gară s-a ridicar, între cele două războaie mondiale, un imobil cubist cu două etaje, imobil ce avea o aripă mai scurtă spre Str. Gării şi o latură mai lungă pe Str. Banu Manta. Pe colţul dinspre centru, pe locul casei lui Teodosie Bodescu, după 1950 era o casă mică, cu un atelier lucrări în marmură cu faţa spre Str. Gării. In acea curte se c vedeau totdeauna o mulţime de blocuri mari de marmură, aduse din cariere. Acolo era o pietrărie unde se executau cruci şi diverse socluri pentru monumente funerare. Acel a dispărut abia în 1989 odată cu demolări masive în zonă.

C.D.Eortunescu continuă: Traversam Str. Ştirbei Vodă (azi Calea Bucureşti) cu casele lui Filip Dăogarul pe colţ, caserămase aproape cum erau şi pe atunci (în 1953) şi dam în maidanul din dosul Episcopiei. Maidanul acesta – loc fără stăpân şi loc de joacă pentru haimanalele mari şi mici ale mahalalei respective – se întindea pe locul în care este azi, în 1953, prelungirea din dos a Palatului Justiţiei cu grădina lui, formând o adâncitură ca un lighean, cu vreo zece metri sub nivelul srăzii Justiţiei, loc bun pentru săniuş iarna. Pe partea ridicată, spre miazăzi a maidanului, care urca şi el cu uliţa Gării,, anume unde e Palatul Justiţiei, era Episcopia închisă între ziduri de mănăstire, cu chilii pe laturi şi biserică la mijloc, zisă biserica Gănescului. Când am apucat-o eu (n.a. 1880-1890), biserica era în ruină, iar casele călugăreşti din jur erau erau afectate Tribunalului (n.a. De aici ideea ca pe acel loc să se ridice viitorul Palat al Justiţiei craiovean. Până s-a construit acela, Tribunalul s-a mutat în nişte case Otetelişanu de vis-a-vis de altarul bisericii Sfântul Dumitru). Printr-o Anaforă domnească din anul 1797 se vorbeşte de existenţa unei fântâni (izvor) din metocul Episcopiei, fântână aflată în partea de jos a metocului, adică înspre Calea Bucureşti de azi. Tot acolo exista la începutul sec. al 19-lea un eleşteu mocirlos, eleşteu amintit şi de C.D.Fortunescu la sfârşitul aceluiaş secol. Este sigur că fântâna amintită a metocului Episcopiei întreţinea eleşteul alăturat de pârâul ce curgea spre Valea Vlăicii, formând aşa-numita „Vale a lui Opincă”.

Episcopia era mărginită de capătul uliţei Gări şi de strada Bucureştilor (numită apoi strada Justiţiei şi strada Cuza Vodă. (n.a. Se remarcă că  anterior strada principală care venea din Uliţa Mare-azi calea Unirii- se numea la început Calea sau strada Bucureştilor. Mai târziu ea a primit numele de Str. Justiţiei până la intersecţia cu uliţa Gării şi numele de Cuza Vodă în continuare spre răsărit.) Trăsurile care veneau dinspre gară trebuiau să o ocolească, cârmind la dreapta, prin faţa “Puşcăriei”, a penitenciarului împrejmuit de ziduri ca de cetate din patru părţi şi cu poarta în faţă la stradă. Cine venea însă pe picioare tăia drumul de-a curmezişul de ieşea printre Episcopie şi închisoare pe strada mare a Bucureştilor (n.a. viitoarea Str. Justiţiei) spre inima târgului.

In faţa Episcopiei, pe latura cealălaltă a străzii (n.a. spre sud) era atunci Puşcăria Veche, cu spatele la drum (dar cu poartă la drum) cam pe unde este acum, în 1953, hotelul Victoria şi un şir de prăvălii, între care farmacia Pandele Lăzeanu, singura din oraş a unui român. (C.D. Fortunescu vorbeşte de “Puşcăria veche” făcând distincţie de cea nouă, construită ulterior pe Str. Vasile Alecsandri pe care o considera drept cea “nouă”.) “Arestul Tribunalelor” – numit de C.D.Fortunescu “Puşcăria veche” la sfârşitul sec.al 19-lea, este amintit şi în “foaia comercială” “Mercantilulu”, seria II-a, apărută în al doilea an, la 2 ianuarie 1869. Deci arestul respective şi închisoarea propriu-zisă se aflau plasate atunci în imediata apropiere a instanţelor de judecată.

Trebuie amintit că “Vechea temniţă” ce existase pe Str. Precistei (mai târziu Str. Madona Dudu) fusese părăsită după promulgarea Regulamentului Organic. Devenise improprie noiloe vederi asupra închisorilor şi asupra tratamentului aplicat deţinuţilor. Vechea temniţă a intrat în ruină după Regulamentul Organic, odată cu Casele Domneşti şi cu Hanul Hurez în întregime. Puşcăria medievală se găsea sub ansamblul Hanului Hurez, care cuprindea două curţi negustoreşti şi Casele Domneşti, cu paraclis propriu.

C.D.Fortunescu continuă: De aici (din dreptul Episcopiei) drumul mergea drept până în Uliţa Mare, Str. Unirii, având pe stânga casele lui Chitiuţă, cel mai înaltimobil din oraş, cu trei etaje deasupra solului, exact vis-à-vis de Piaţa Nouă, cu hala măcelarilor. Dincolo de piaţă veneau casele lui Madam Paris, soacra Murgăşanului, pe lângă care se lăsa spre Valea Vlăicii strada Sabinelor (mai târziu Joulles Michelet şi apoi un timp, după primul război mondial, numită Str. General Argetoianu) iar în celălalt colţ (spre răsărit) casele lui Madam Vanghele. Pe mâna stângă a străzii (n.a. Str. Justiţiei) se ridica turnul foişorului de foc pe sub care se intra în curtea pompierilor, unde se adăposteau sacalele şi pompa, o pompă de mână pe care o manevrau doi sau patru, precum şi grajdurile cailor (n.a. în spatele Casei Albe de astăzi 2010) De altfel sacalele acelea serveau şi la stropitul uliţelor din centru pet imp de vară. Foişorul de foc a fost semnalat încă din anul 1868. Foaia comercială “Mercantilulu” preciza existenţa în acel an lângă Foişorul de Foc a caselor lui Marcu Anastasiu, cofetar din Str. Unirii, casele fiind de închiriat.

C.D.Fortunescu contină: Inaintând, dacă lăsam pe stânga uliţa care ducea la Primărie şi pa al cărei loc este aşezată statuia lui Cuza (1953), aveam la dreapta curtea vastă, cu casele bătrâne, trase mai în fund, ale Anicăi Stoenescu, născută Guran (n.a. pe locul actual al Primăriei, fostă Banca Comerţului la origine), unde după 1900 locuia avocatul Nae.P. Guran, iar acum este Banca Comerţului. (n.a. Primăria acelui sfârşit de secol 19 se afla în spatele grădiniţei de stăzi, numită English Parck, pe Str. Olteţ, cu spatele la Str.Romain Rolland.) După aceasta (n.a. adică după casa Guran), despărţit prin Str.Romul, venea pe colţ Teatrul Theodorini şi după el birtul francezului “Papa Auguste”, socrul pălărierului Georges Vasilescu, sfârşind după vreo două căsuţe cu tipografia Samitca, lipită de librăria cu acelaşi nume. ( n.a. Rezultă că tipografia şi librăria Samitca se aflau pe locul palatului Palace, iar pe locul cinematografului numit succesiv “Scala”, “Maxim Gorki”, după, 1948 şi “Jan Negulescu”, după 1990, se găseau nişte căsuţe mărunte.) Peste drum de localul teatrului, deci pe stânga, închise din toate păeţile de zid înalt erau casele Giroveanului (n.a. am imagine pictată), apoi ale lui Guran (iar) şi o cârciumă cu etaj pe colţ (n.a. pe colţ cu Uliţa Mare, adică Str. Unirii de azi). De aici intrai pe Uliţa Mare, care se prelungea la stânga prin şoseaua Calafatului până la grădina şi casele Bibescului, iar la stânga cobora spre Valea Vlăicii (ca şi în 2010).printre actualul lpcal al Băncii Naşionale şi biserica evanghelică şi câteva locuinţe sărace. (n.a. cu  notele s-a pătruns deja în altă mahala, cea care aparţinea de biserica Sfînta Troiţă, numită acum Sfânta Treime.)

Pe colţul de răsărit dintre Str. Justiţiei şi Uliţa Mare s-a ridicat la începutul sec. al 20-lea o clădire impunătoare, numită de mine Palatul „Palace”. Clădirea, construită sub îndrumarea arhitectului Otto von Hsselman avea o intrare prin Str. Justiţiei şi o alta mai somptuoasă pe colţul dintre cele două străzi. Acea intrare de pe colţ conduce după urcarea câtorva trepte într-o sală circulară, înconjurată de coloane şi arcuri ce le uneşte. Acea sală de gală a fost creată ca sală de primire pentru o bancă, cu ghişee înprejur, sub arcurile dintre coloane. Palatul expune aripa principală spre fosta Str. Justiţiei şi o alta mai scurtă pe Str. Unirii, cu orientare spre Valea Vlăicii. Impunătoarea clădire prezintă faţade puternic şi bogat ornamentate. Ea a servit de-a lungul drept sediu al Bancii Olteniei, apoi ca Hotel „Palace”, de la care i-a rămas şi numele. A mai fost folosită ca sediu pentru conducerea comunistă a oraşului şi Olteniei, prin anii 50’, ca sediu al Oficiului Judetean de Turism „Carpaţi”, prin anii 70’, ca sediu al Bancii Comerciale şi în final, după anul 2000 ca sediu secundar al Primăriei municipale şi al Consiliului municipal Craiova.

Trebuie menţionat că odată cu sistematizarea stradală şi pavarea unor străzi centrale la sfâeşitul sec. al 19-lea, prima acţiune de acest fel di oraş, s-au trasat şi trotuare pentru prima dată. S-au plantat cu acea ocazie şi arbori ornamenali de aliniament. In mahalaua Episcopia s-au amenajat străzile Justiţiei şi Gării. S-a folosit bazalt artificial şi gresie adusă din Elveţia, Franţa, sau Belgia. Munţii şi carierele noastre nu se bucurau de consideraţie. In aceeaşi perioadă sistematizarea şi pavarea a cuprins zona centrală şi comercială veche a oraşului, cu Uliţa Mare şi uliţele comerciale adiacente. 

 In amintirile lui C.D.Fortunescu apare menţionată proprietatea unui anume Filip Dăogaru pe colţul dintre Str. Ştirbei Vodă şi Gării, pe stânga cum priveşti spre gară. Pe acel loc înainte, în cursul sec. al 19-lea, se aflau amplasate casele Zătrenilor, boieri ce au contribuit la construirea şi întreţinerea Episcopiei. Casele erau fără etaj, cu cerdac şi cu fântână în curte.

Un membru al familiei Zătrenu, Dincă Zătreanu, Mare Agă, , fost şi preşedinte al Curţii de Apel din Craiova şi-a avut palatul pe locul viitoarei Bănci a Comerţului (azi 2010, Primarie). Palatul ( probabil o locuinţă boierească mare) a trecut în proprietatea amintitei familii Guran la sfârşitul sec.al 19-lea.

Uliţa care pornea din Uliţa Mare (Unirii de azi) şi trecea spre răsărit prin faţa  Episcopiei şi mai departe prin faţa bisericii Hagi Enuş s-a numit tradiţional Drumul Bucureştilor, iar până spre mijlocul sec.al 19-lea s-a numit popular Uliţa Episcopiei. Ulterior, când străzile Craiovei au căpătat denumiri, în 1854, Uliţa Episcopiei a primit numele de Str. Justiţiei de la Uliţa Mare (azi Calea Unirii) până la Episcopie, adică până la intersecţia cu Drumul Ocnei, viitoarea str. a Gării şi apoi Carol I-ul. Porţiunea de stradă ce mergea spre răsărit, dincolo de intersecţia cu Drumul Ocnei s-a numit mai târziu str. Cuza Vodă. Numele străzii justiţiei a fost precis legat de faptul că pe acea porţiune de uliţă se afla Tribunalul pe atunci, în chiliile Episcopiei. Populaţia s-a obişnuit mai greu cu noile denumiri, aşa că încă mult timp s-au folosit, în paralel şi cele vechi. Porţiunea de pînă în Episcopie a dăinuit un timp tot cu numele de Uliţa Episcopiei, iar porţiunea dinspre răsărit de Drumul Ocnei s-a numit tot Drumul Bucureştilor. Numele uliţei Episcopiei s-a pierdut abia după demolarea Episcopiei, în 1884.

Numele de Drumul Bucureştilor al porţiunii ce depăşea Episcopia spre răsărit s-a pierdut şi el treptat pe măsură ce limitele oraşului s-au extins spre răsărit. Treptat, drept drum sau cale a Bucureştilor s-a numit numai calea de ieşire din oraş, care s-a conturat dincolo de actualul sfârşit al Str. A.I.Cuza, acolo unde se contopea cu traseul exterior al Str, Ştirbei Vodă de mai târziu şi numită acum, ea singură, Calea Bucureştiului. Pe această cale soseau olăcarii de domnie şi poştalioanele până la darea în folosinţă a căii ferate Bucureşti-Piteşti-Craiova în deceniul opt al sec. al 19-lea.

In anul 1888, Consiliul orăşenesc a hotărât licitarea în ţară şi în străinătate a primei lucrări de alimentare cu apă potabilă a oraşului. Hotărârea s-a luat în baza unui proces-verbal al „Serviciului Tehnic”, din care rezulta „o stare primitivă şi total necorespunzătoare a alimentării cu apă”. In anul 1889 a fost acceptată oferta inginerului C.T.Moullan, din Belgia, preţul cerut pentru întocmirea studiilor necesare fiind de 24.000 lei. Lucrările au început cu canalizări în Valea Episcopiei şi Valea Vlăicii. Această primă etapă urma să se încheie la mijlocul anului 1890. Rezultă că s-a început cu drenarea şi canalizarea bălţii din spatele Episcopiei şi Văii lui Opincă. Sigur că numai după lucrări de eliminarea excesului de umiditate din zonele joase ale oraşului şi după dirijarea aportului pluviometric se putea trece la amplasarea unei reţele de apă potabilă. Este de remarcat prioritatea prezentată de „Valea Episcopiei” în contex şi cu începerea lucrărilor la Palatul de Justiţie.