In anul 1884 a fost demolată mănăstirea Sfântul Nicolae –Gănescu, numită popular şi Episcopia sau Piscupia. Hramul complet al locaşului era Sfântul Nicolae şi Sfântul Ioan Botezătorul. Ea se afla pe partea de nord-vest a intersecţiei dintre vechiul „Drum al Bucureştiului” şi „Drumul Vâlcii” sau „Drumul Ocnei”, în denumirea mai veche. Drumul Vâlcii urma un traseu spre nord. Peste el s-a suprapus pe o lungă porţiune cel al Str. Gării de mai târziu (Str. Carol I-ul şi B-ul Republicii sub regimul comunist). Mănăstirea a cunoscut o perioadă lungă de declin şi degradare în cursul sec.al 19-lea, iar legea secularizării averilor mănăstireşti, din 13 decembrie 1863, intrată în aplicare din anul 1864, a sărăcit-o complet şi a condamnat-o la pieire. Foştii ctitori şi enoriaşii nu au putut-o salva. Chiliile ei au servit mulţi ani drept sediu al „tribunalelor” şi drept „arest preventiv”. La începutul sec.al 19-lea (1804) în Craiova funcţionau trei instanţe distincte : Divanul Judecătoresc civil, Divanul Judecătoresc Criminal şi Divanul Judecătoresc Comercial (date preluate dintr-un istoric oficial al Tribunalului Dolj actual, în care se constată şi unele lipsuri de documentare). „Istoricul oficial” amintit susţine că cele trei Divanuri judecătoreşti dovedesc specializarea completelor de judecată în urmă cu 200 de ani, dar faptul trebuie mai bine demonstrat, dincolo de simpla afirmaţie.
In anul 1865 a apărut în Craiova un ziar numit „Clopotul”. Ziarul era o subredacţie a unuia central. Apoi, după aproape două decenii, în anii 1883-1884, a apărut un alt ziar tot cu numele de „Clopotul”, cu redacţia în Craiova. In paginile acestei publicaţii s-a polemizat pentru ridicarea viitorului Palat de Justiţie pe locul sterp şi încă plin de ruine al fostei Episcopii.
In deceniul nouă al sec.al 19-lea, au început preocupările conducerii oraşului pentru construirea unui Palat de Justiţie. Memoriul Serviciului Tehnic al Primăriei Craiovei s-a emis în anul 1889. Suprafaţa necesară era de 3285 mp, iar suma destinată era de 1.059.868 lei.
S-a ales ca palatul să fie amplasat pe terenul ce rezultase după demolarea mănăstirii Gănescu, în 1884, teren devenit proprietatea statului. Terenul ei era socotit ideal pentru noul Palat de Justiţie prin poziţia lui centrală. Pe acel amplasament funcţionaseră mult timp instanţele de justiţie astfel că devenise tradiţional pentru ele şi obişnuit pentru populaţie.
Pe timpul ridicării noului Palat de Justiţie, „tribunalele” cele vechi au funcţionat în „casele Otetelişanu” de lângă biserica Sfântul Dumitru, adică în fosta „Casă a Băniei” ce aparţinuse primilor Bani de Craiova, casă ce intrase în proprietatea familiei Otetelişanu la începutul sec.al 19-lea.
Viitorul Palat de Justiţie a fost proiectat în anul 1890 de către arhitectul Ion Socolescu, în stil neoclasic, inspiraţie a academismului francez din acel timp. Faţada a fost îndreptată spre fosta Str. Justiţiei (azi A.I.Cuza), iar spatele spre Str. Ştirbei Vodă (azi Calea Bucureşti). Clădirea trebuia să fie impozantă, asemănătoare clădirilor centrale din restul Europei şi după accepţiunea regelui Carol I-ul, care dorea să ridice România la nivelul statelor apusene şi să o rupă de balcanismul mizer întreţinut de suzeranitatea otomană. Ca urmare, ea a rămas şi după mai bine de un secol un edificiu reprezentativ şi de mândrie al oraşului.
Clădirea a fost proiectată cu trei nivele la faţadă, un subsol înalt (demisol), un parter şi un etaj, ambele foarte înalte. Ea s-a adaptat la panta terenului dintre Str. Justiţiei şi Str. Ştirbei Vodă. De aceea, în părţile laterale şi în spate, celor două nivele supraterane din faţă le corespundeau trei nivele. Demisolul se păstra de jur împrejur. Intregul edificiu se sprijinea pe o suprafaţă plană, la nivelul Str. Justiţiei, ridicată faţă de valea străzii Ştirbei Vodă, Valea lui Opincă. Panta dinspre spate era preluată de fundaţii şi de un nivel de subsol ce nu avea corespondent în partea din faţa edificiului.
In forma sa iniţială, Palatul de Justiţie acoperea un patrulater cu laturile cele mari spre Str. Justiţiei şi Str. Ştirbei Vodă. Patrulaterul palatului avea la mijloc un corp central, căruia îi corespundea la faţadă un peristil cu patru coloane gigantice ornate cu capiteluri compozite. Capitelurile unesc elementele corintice din partea lor de jos cu cele ioniene în partea de sus. Frontonul clasic triunghiular sprijinit deasupra celor patru coloane gigantice cuprindea între laturile sale un grup statuar reprezentând „Justiţia legată la ochi”. Acea reprezentare sculpturală a fost înlăturată după 1948, când doctrina vremurilor noi susţinea că „Justiţia poporului”, mai bine zis „a proletariatului”, nu putea fi legată la ochi, ci vigilentă şi represivă. A fost o perioadă prin deceniile 5 şi 6 ale sec.al 20-lea când s-a distrus enorm fără discernământ tot ce era considerat vestigiu sau simbol al unui trecut ce nu convenea noii ideologii. Aceste greşeli, sau sălbăticii, fac parte din apanajul tuturor „revoluţiilor”, când indivizii inculţi şi distructivi găsesc momentul să se dezlănţuie, considerând că distrugerile materiale pot şterge amintirea istoriei. Pe frontonul rămas nud circa două decenii, s-a scris ulterior cu litere în relief de culoare neagră „UNIVERSITATEA”
Corpul central al edificiului cuprinde, dincolo de intrarea cu trei uşi majestoase, o mare sală, numită în lumea justiţiei „Sala paşilor pierduţi”. Din marea sală, spre nord se deschide o scară monumentală ce conduce la etaj. Scara are o porţiune centrală până la o platformă de unde se desparte în două scări laterale ce urcă în sens invers pe lângă ziduri.
La etajul corpului central se ajunge într-un spaţiu larg, ca o loggie, din care pornesc lateral două coridoare spre corpurile laterale ale palatului, de est şi vest. Din acelaşi spaţiu se poate pătrunde, spre sud, în sala de gală, numită „Sala Albastră” după coloritul pereţilor. Această sală a fost destinată numai adunărilor festive pe tot parcursul timpului. In ultima jumătate de secol, de când palatul a devenit sediul central al Universităţii. Craiova, sala găzduieşte şi ceremoniile de acordare de titluri academice universitare unor personalităţi autohtone sau străine.
Prin împărţirea patrulaterului larg al palatului cu un corp central a determinat apariţia a două curţi interioare. Prin aceste două curţi lumina zilei poate ajunge la toate culoarele ce urmează contururile patrulatere ale corpurilor clădirii, încăperile şi sălile mai mici având toate deschidere spre străzile înconjurătoare. Curţile interioare au şi ele suprafeţe dreptunghiulare şi sunt betonate.
Pe laturile scurte ale patrulaterului palatului s-au prevăzut două alte intrări secundare. La ele se ajunge urcând tot nişte scări monumentale înalte, cu multe trepte, ca şi în cazul intrării centrale. Una este îndreptată, spre răsărit, spre Str. Gării, iar cealaltă spre apus, spre fosta Piaţă Nouă (Marşeu). Deasupra acestor intrări sunt plasate frontoane clasice, asemănătoare celui de pe faţadă. Atât treptele scării centrale din Str. Justiţiei, cât şi cele ale intrărilor laterale s-au executat dintr-o piatră moale, probabil o gresie, care s-a uzat relativ uşor. Necesitau o reparaţie capitală încă de prin anii 70’, dar aceasta nu s-a realizat nici în anul 2010.
Intre cele două războaie mondiale, palatului i s-a adăugat în spate o prelungire a corpului central. Această aripă suplimentară a rămas până în anul 1972 sub forma unui schelet masiv de beton armat cu patru nivele. Betonul acelui schelet de construcţie s-a înnegrit în cursul deceniilor şi deschidea nişte cavităţi negre-cenuşii spre trecătorii din Calea Bucureşti.
Palatul de Justiţie a fost înconjurat încă de la început de un grilaj impunător de fier forjat artistic, grilaj fixat pe un soclu şi între stâlpi de beton. Grilajul înconjura, pe lângă palat, un larg spaţiu verde pe toate laturile, chiar şi la faţadă. Aripa neterminată, acel schelet de beton armat amintit anterior, se afla tot pe suprafaţa împrejmuită. Grilajul frumos a fost dezafectat, cu încetul, pe unele porţiuni, odată cu modificările constructive aduse atât palatului cât şi reţelei stradale înconjurătoare. Prin anii 80’ au mai rămas porţiunile de gard dinspre Str. A.I.Cuza şi dinspre Str. Gării (B-ul Republicii). Latura din spate a gardului s-a înlăturat după ce s-au finalizat lucrările de extindere dinspre Calea Bucureşti (1972-1975). In acest fel s-a asigurat accesul la cele două intrări monumentale noi dinspre Calea Bucureşti.
Latura de apus a gardului s-a înlăturat între anii 1969-1973, timp în care s-a ridicat Teatrul Naţional pe locul Pieţii Marşeu şi s-a desfiinţat fosta stradă Boerescu, care despărţea piaţa de Palatul de Justiţie. Latura de răsărit a frumosului gard, dinspre Str. Gării, s-a păstrat pe toată lăţimea edificiului. Această porţiune de gard a păstrat nivelul celui din faţa edificiului, fiind sprijinit de un soclu, de un zid, a cărui înălţime creşte pe măsură ce panta trotuarului coboară spre Calea Bucureşti. In zidul respectiv a rămas o poartă de fier forjat, cu două canaturi şi lată de circa 2 metri. Ea conducea la o scară cu multe trepte ce urca spre nivelul curţii, nivel egal cu cel al străzii Cuza (prin umplutură).
La origine gardul din faţa palatului era străpuns de două porţi solemne, de fier forjat, plasate simetric faţă de intrarea monumentală, la circa 25-30 de metri în lateral. Cele două deschideri erau unite, de o cale pavată ce trecea prin faţa scărilor monumentale. Calea de acces avea forma de semilună aplatizată de la o poartă la alta. Trăsurile şi, mai târziu, maşinile începutului de secol, pătrundeau pe una din porţi, îşi lăsau pasagerii importanţi în faţa scărilor şi părăseau incinta pe cealaltă poartă. In dreapta şi în stânga fiecărei porţi pentru vehicule se deschidea câte o poartă pietonală tot din fier forjat.
Fiecare intrare avea patru stâlpi puternici care susţineau greutatea porţilor de fier înalte şi grele. Stâlpii din centru susţineau cele două aripi ale porţilor pentru vehicule, iar alţi doi stâlpi din afara acelora, plasaţi la circa un metru, susţineau balamalele porţilor pietonale. Porţile pietonale se închideau între stâlpii exteriori şi stâlpii porţilor pentru vehicule. Cei patru stâlpi de la fiecare intrare aveau la origine secţiune circulară şi purtau în vârf căte o lampă ornamentală.
După un timp gardul din faţa palatului s-a desfiinţat, aducându-se scările monumentale ale palatului la aliniamentul trotuarului, porţile cele vechi au fost mutate cu puţin dincolo de limitele faţadei, spre est şi vest. Din acel moment ele au servit numai pentru accesul înspre intrările laterale ale palatului, cea dinspre Str.Gării şi cea dinspre Piaţa Marşeu. Noilor porţi nu li s-au mai ridicat decât câte trei stâlpi cu secţiune dreptunghiulară, doi pentru poarta vehiculelor şi unul pentru o poartă pietonală, spre centrul edificiului.
Desfiinţarea curţii din faţa palatului şi împingerea gardului pe aliniamentul scării centrale monumentale a lărgit spaţiul dinspre Str. A.I.Cuza. Pe o parte a suprafeţei cîştigate s-a amenajat un scuar prelung şi paralel cu edificiul. El era înconjurat şi protejat cu o bordură de trotuar. Pe acest scuar, rotunjit la capete, s-au plantat flori şi s-a ridicat o ciupercă de beton simplă, pentru o fântână arteziană. Fântâna nu şi-a îndeplinit menirea decât foarte scurt timp, oraşul suferind acut de apă. Intre scuar şi trotuarul din faţa palatului s-a păstrat o bandă de circulaţie lată, atât de lată încât o parte a sa a fost folosită intens şi ca parcare. După anul 2004, s-a reluat sistematizarea circulaţiei aglomerate de la intersecţia Str. A.I.Cuza şi Str. Gării (redevenită Carol I-ul). Cu acea ocazie s-a desfiinţat şi scuarul amintit, paralel cu palatul, pentru a se deschide o nouă bandă de circulaţie
In porţiunea din faţă, grilajul s-a mai păstrat numai în dreapta şi în stânga intrării monumentale, între balustradele scării monumentale şi noile porţi amintite. Pe cele două balustrade ale scării monumentale s-au ridicat doi stâlpi înalţi metalici, ornamentali, cu lămpi electrice de iluminat, protejate de câte o buclă de fier forjat. Nu au fost nici când aprinse, nici în zile de sărbătoare, probabil numai cu ocazia probelor.
Spaţiul verde ce înconjura vechiul Palat de Justiţie era plantat cu mulţi arbori. Odată cu înlăturarea gardului şi cu noile amenajări ale edificiului şi ale vecinătăţilor, arborii au dispărut treptat. S-au amenajat, în schimb, peluze cu gazon şi unele răzoare cu flori. Nimeni nu a mai avut iniţiativa replantării de noi arbori care să inspire tradiţie şi perenitate.
Intre anii 1972-1975, clădirea devenită sediu central al Universităţii din anul 1966, a fost extinsă în partea din spate, dinspre Calea Bucureşti, respectându-se cu fidelitate stilul exterior al vechiului Palat de Justiţie, stil neoclasic şi masiv. Latura cea nouă a palatului, dinspre Calea Bucureşti a fost prevăzută cu alte două intrări monumentale cu scări late şi înalte faţă de stradă, ambele purtând câte un fronton triunghiular clasic, ca şi cele de la intrările vechi. După cum s-a spus, gardul dinspre Calea Bucureşti a fost desfiinţat în acea perioadă. Baza palatului a rămas despărţită de trotuar printr-o fâşie de gazon, întreruptă numai de noile scări. Acestea nu sunt folosite curent, ci numai pentru nevoi accidentale administrative.
Prin extinderea spre nord, palatul a beneficiat de un spaţiu suplimentar mai mult decât dublu, cu săli noi de curs şi de seminarii, cu laboratoare, cu spaţii ample pentru biblioteci specializate pe domenii, inclusiv pentru o bibliotecă „Depozit Legal”(una dintre cele opt din ţară) şi cu săli de lectură ample. „Depozitul Legal” este o bibliotecă de arhivare a tuturor publicaţiilor din ţară şi nu are regim de împrumut către cititori. In partea cea nouă de clădire s-a putut organiza cea mai mare bibliotecă a Craiovei, cu secţiuni, în 1989, la facultăţile de agronomie-horticultură, mecanică, electrotehnică-automatizări-electronică şi medicină.
Pentru decoraţiunile exterioare, identice cu cele vechi, s-a apelat la ultimii meşteri italieni rămaşi în oraş după cel de al doilea război mondial. Ca în mai toate zonele ţării, în Oltenia emigraseră mulţi meseriaşi şi afacerişti mărunţi italieni la trecerea dintre secolele 19 şi 20. Printre aceia foarte mulţi fuseseră specializaţi în meseriile legate de construcţii. In perioada de dezvoltare urbanistică socialistă serviciile artiştilor zidari italieni nu au mai fost necesare deoarece s-a trecut la construcţii cubiste populare neornamentate şi standardizate. Prin anii 1972-1975 rămăseseră numai meşteri italieni bătrâni, singurii care se pricepeau să facă decoraţiuni exterioare înflorate din ipsos şi ciment. In cazul Palatului Universităţii s-au executat semi-capiteluri, ancadramente de uşi şi ferestre, sau diverse rozete aplicate. Meseria aceea a ornamentaţiei în basorelief s-a pierdut cu timpul în ţară, ne mai fiind utilizată de câteva decenii la clădirile moderne.
Am auzit că şi pentru Palatul Poporului construit la Bucureşti, în anii 80’, din dorinţa şi sub supravegherea lui Nicolae Ceauşescu, pentru lucrările ornamentale în basorelief s-au adus modele din străinătate, dar şi experienţă în aplicarea lor solidă pe zidăria interioară şi exterioară.
Extinderea fostului Palat de Justiţie a înglobat şi scheletul de beton armat rămas dintre cele două războaie mondiale ca o continuare a părţii centrale. Astfel Palatul Universităţii, de mai târziu, a păstrat tot un plan dreptunghiular. Pentru faptul că spre spate, terenul coboară foarte mult, spre Calea Bucureşti, pe acea latură edificiul are o înălţime mult mai mare decât la faţadă, ajungând la cinci nivele.
Palatul de Justiţie, început în anul 1890, şi-a preluat atribuţiile la trecerea dintre sec.al 19-lea şi al 20-lea, moment din care a adăpostit toate instituţiile de justiţie ale timpului, inclusiv Baroul de Avocaţi „Doljiu” şi Judecătoria de Ocol.
Anul 1909 a marcat constituirea Bibliotecii Baroului de Avocaţi, în Palatul de Justiţie unde îşi avea sediul baroul. S-a marcat practic separarea acestei biblioteci de o bibliotecă de început a Justiţiei craiovene existentă din perioada anterioară, sau trecerea aceleia numai în patrimoniul Baroului de Avocaţi. Cea din urmă pare a fi versiunea mai apropiată de adevăr. In orice caz, în anul 1922, exista în Palatul de Justiţie o bogată şi somptuoasă bibliotecă cu rafturi de stejar. Era înaltă, cu uşi de vitrină ce lăsau să se vadă prin sticlă volumele grele şi frumos legate, cu coperte tari şi divers colorate.
Biblioteca fusese întemeiată în 1884, luna mai, cu avizul „Curţii”, a Baroului de Avocaţi şi a Procurorului General. Cel din urmă a întocmit actul de înfiinţare, semnat ulterior de reprezentanţii celorlalţi. La acea dată Palatul de Justiţie nu exista, aşa că biblioteca a avut iniţial un alt sediu, poate o încăpere din casele Otetelişanu de lângă biserica Sfântul Dumitru, respectiv fosta „Casa a Băniei”. După părăsirea Palatului de Justiţie de către toate instituţiile justiţiei craiovene nu s-a mai semnalat o altă bibliotecă marcantă a acestui sector de activitate, în afară de cea a Baroului de Avocaţi. Se poate concluziona că biblioteca înfiinţată în 1884 a intrat în patrimoniul Baroului de Avocaţi craiovean încă din 1909. Această bibliotecă inestimabilă a existat pe tot parcursul regimului comunist în aproape integralitatea sa. Ea nu conţinea lucrări subversive pentru noua putere, aşa că după un control minuţios a fost lăsată în „plata Domnului”. Semidocţii care i-au controlat avuţia nu erau pregătiţi să se confrunte cu literatura juridică, în general, cu cea filozofică, psihologică, de morală, de cazuistică şi de istoria justiţiei, mai ales în limbi străine. In 1989 dispunea de circa 13.000 de volume de literatură şi istorie juridică internaţională şi naţională. Cea mai mare parte a cărţilor beneficiază de o legătorie de excepţie, de lux. Cele mai vechi sunt legate în piele, cu decoraţiuni şi litere imprimate.
Această bibliotecă există şi astăzi, în 2010, dar nici acum nu este pusă cu adevărat în valoare, împodobind o încăpere de Consiliu sau unele cabinete. Nici în perioada comunistă şi nici după aceea biblioteca nu a servit celor interesaţi de cercetare sau marelui public.
Câteva decenii (începând cu 1959) a fost protejată într-o clădire naţionalizată, cu rezistenţa destul de precară, clădire repartizată de guvernanţi „Colegiului de Avocaţi”. Clădirea se afla în partea de jos a Str. Mihai Bravul, în imediata apropiere de Grădina Mihai Bravul, dar pe partea opusă, respectiv pe colţ cu Str. Brânduşa. O legendă locală spune că în acea casă s-ar fi derulat, în mod real intriga piesei de teatru „Gaiţele” de Alexandru Chiriţescu.
Acea clădire, căreia avocaţii nu îi aduseseră nici o îmbunătăţire şi căreia nu i-au aplicat nici o reparaţie, grav avariată de cutremurul din 4 martie 1977, a fost părăsită în primii ani după 1990. „Colegiul de Avocaţi” de pe timpul fostului regim a redevenit „Baroul de Avocaţi”, şi a cumpărat o locaţie proprie la etajul prim al blocului de pe colţul de nord-vest al intersecţiei Căii Bucureşti cu Str. Carol I-ul (fostă B-ul Republicii sau Str. Gării). In această nouă locaţie a ajuns şi valoroasa bibliotecă. Pe timpul regimului comunist ea nu a fost îmbogăţită decât cu lucrări politice de interes comunist, cu noi lucrări şi reviste de drept socialist şi cu foarte puţină literatură beletristică. Literatura beletristică nu a constituit niciodată un domeniu de colecţionare al acestei biblioteci. Cert este că nici după 1990 nu există o preocupare atentă de creşterea patrimoniului de carte juridică de mare diversitate şi chiar din surse cu vechime.
La intrarea trupelor germane în ţară, în 1941, justiţia craioveană a părăsit palatul. El a revenit aliaţilor germani până retragerea lor, la sfârşitul lui august 1944. In acea perioadă instanţele de judecată ale timpului s-au mutat în liceul „Regina Elisabeta”, încă netencuit pe dinafară (de roşu, după exprimarea populară), local în care s-a înfiinţat sub regimul comunist Facultatea de Agronomie (pe latura de sud a Grădinii Mihai Bravul).
După plecarea nemţilor, justiţia craioveană, care includea şi Curtea de Apel pentru două judeţe, a revenit în localul său, până în anul 1951, dar pe parcurs s-a văzut nevoită să-şi restrângă spaţiul. S-au mutat treptat în palat alte instituţii administrative şi de învăţământ superior, astfel că între anii 1951 şi 1958 „Justiţia” a fost obligată de conducerea comunistă să părăsească în totalitate palatul ce-i fusese destinat în urmă cu mai bine de o jumătate de secol. Palatul a fost ocupat, în partea sa vestică de diverse trepte ale administraţiei locale, numite generic, „Sfatului Popular”, (regional, raional, orăşenesc) şi de alte instituţii administrative.
In anul 1951 a luat fiinţă la Craiova al doilea institut de învăţământ superior, „Institutul de Maşini şi Aparate Electrice”. Mai exista, încă din anul 1948, „Institutul Agronomic”, care ocupa localul „de roşu” al fostului liceu de fete „Regina Elisabeta”.
Aripa din răsărit a palatului a fost afectată progresiv, din anul 1951, învăţământului superior tehnic. Din anul 1953-1954, acelui institut i s-a adăugat încă o secţie, „Electrificarea Industriei, Agriculturii şi Transporturilor”. Din anul universitar 1954-1955 până în 1958 institutul a funcţionat sub un nou nume, cel de „Institut Tehnic”.
După desfiinţarea, în 1958 a acelui institut, prin mutarea sa în alte centre universitare, în special în Bucureşti, o parte din Palatul de Justiţie a devenit disponibilă.
Intre 1958-1959, justiţia craioveană, reorganizată de regimul comunist, s-a reîntors pentru scurt timp în vechiul său palat (inclusiv Baroul de Avocaţi şi Procuratura). Atunci au funcţionat în palat: Tribunalul Popular Regional, Tribunalul Popular Raional şi Tribunalul Popular Orăşenesc (Legea nr.5/1952, pentru organizarea judecătorească). Pe lângă tribunale funcţionau cele trei Procuraturi ierarhice şi Baroul de Avocaţi Regional. Prin Legea 58/1968 instanţa principală s-a numit Tribunalul Judeţean, urmând ca prin Legea 92/1992 să devină simplu, Tribunalul Dolj.
Bucuria reocupării unei părţi din palat nu a durat mult pentru instituţiile justiţiei din oraş, pentru că în anul următor, 1959, fostele spaţii ale învăţământul superior au fost transferate „Institutului Agronomic”, institut care se dezvoltase cu o facultate de Horticultură şi una de Mecanizarea Agriculturii. Era vorba de aripa de răsărit a palatului. In aripa de vest a mai dăinuit „Sfatul Popular Orăşenesc”, împreună cu alte instituţii.
După 1959 instituţiile de justiţie s-au mutat definitiv din palat, fiind dispersate în diverse alte localuri naţionalizate şi improprii. Regimul comunist nu a acordat niciodată „Justiţiei” importanţa şi prestanţa datorată, considerând că spre „viitorul luminos” ea îşi va pierde treptat din valoare într-o lume idealizată de principiile comuniste.
După perioada de tranziţie, dintre 1959 şi 1966, când istitutul Agronomic a folosit numai parţial palatul, el a revenit în totalitate proprietatea şi sediul central al Universităţii Craiova, în anul 1966. Acel an universitar a fost deschis de Nicolae Ceauşescu la Craiova, ocazie cu care a şi inaugurat noua instituţie.
